Seara m-am uitat pe biletul de la German Wings, compania cu care am calatorit si la venirea in Bonn. Era in germana dar am inteles ca avionul pleaca la 12:10. Am plecat relativ devreme la autobuzul spre aeroport, n-am asteptat prea mult, nu m-am mirat ca la check in nu era nici un calator, mi-am zis ca vor veni mai tarziu, la ghiseu stupoare, avionul pleca peste 10 minute. Reamintesc ca pe copia in engleza a emailului de la German Wings scria categoric ca ultimul check in se face cu 30 de minute inainte de plecarea avionului. Eram asa de confuza ca nu intelegeam nimic, le-am dat copia de pe email si functionarele m-au intrebat daca plec la Dublin: era clar, incurcasem rau borcanele, adica orele de decolare, avionul de Bucuresti trebuia sa decoleze la 11:20, nu la 12:10. Functionarele au intrebat pe cineva la telefon daca pot sa-mi faca check inul, li s-a raspuns afirmativ si am pornit in goana spre Departures, Vasile primul, alergand ca la cros, Lia dupa el si eu gafaind cat ma tineau plamanii la urma. Le-am aruncat cate un pupic fugitiv pe obraji si am continuat crosul, fara sa mai privesc in urma. Nu se mai punea problema de indelungi imbratisari, de repetate fluturari de maini, de intoarceri de cap ca ne mai vedem odata, de lacrima in coltul ochilor, etc. Am ajuns abia tragandu-mi sufletul la controlul de securitate, am spus ca avionul decoleaza peste 10 minute, am aruncat pe banda valiza, poseta, jacheta, caciula si am trecut prin poarta. Poarta zbaaarrr. Mi s-a spus sa scot totul din buzunare, am aratat ca am nasture de metal la blugi dar m-am executat, am aruncat si sandviciurile luate pt drum pe banda, poarta a tacut de data asta, politista m-a scutit de controlul corporal, mi-a aratat unde e poarta, am ajuns gafaind de zor la pasapoarte unde am spus ca-mi pleaca avionul in 5 minute, politistul a controlat si stampilat tacticos pasaportul dar a iesit din cabina si m-a dus personal la coada imensa din fata portii unde peste f scurt timp a sossit avionul si a inceput imbarcarea, sfarsind astfel victorioasa cursa de mare viteza prin aeroportul Konrad Adenauer. Am inteles cu aceasta ocazie si de ce a spus pilotul de pe avionul cu care am plecat din Dublin ca a avut probleme cu check in-ul.
In autobuz un domn in dispozitie f talkativa, care parea mai in varsta chiar si decat mine, a incercat sa discute cu o tanara fashneatza dar aceasta i-a taiat-o scurt: "nicht sprecht deutche" I-am raspuns si eu "nicht ferstien’ dar, pt ca eram bucuroasa ca am prins zborul am intrebat daca stie engleza, franceza sau italiana. M-a intrebat daca stiu spaniola, i-am spus ca "un poquito" dar a rezultat ca, desi are familie in Spania, putinul lui era mai mic decat poquito-ul meu, a intervenit insa tanarul coleg specialist care il insotea si mi-a dat un raport detaliat al traseului la intrebarea mea :"que hacen en Romania?"
Bineinteles ca am primit loc cam in ultimele randuri, aproape de toaleta, multa vreme simteam ca mi se face rau de la un miros ca de cafea ranceda, poate venea de la toaleta, fata de pe locul din mijloc chiar s-a mutat in alta parte, dar n-am indraznit sa ma asez in locul ei, fata de la geam, care a avut mari emotii la decolare dar si-a revenit pe urma si chiar mi-a facut doua poze ale campiilor germane a stat cam tot timpul cu esarfa la nas, eu am dat drumul la aerul conditionat si am putut respira mai bine, chiar daca a fost un pic de curent pe la urechi iar orelistul m-a prevenit ca trebuie sa ma feresc de curent.
Am observat ceva comparand aspectul solului vazut din avion. In Irlanda se vedeau mari suprafete de teren marginite de garduri vii, in Germania predominau casele sau padurile. Cand am trecut Carpatii Romanica noastra arata ca un prosop artizanal alcatuit din nenumarate fasii inguste, de culori diferite, asezate unele sub altele. Oricat de putin imi place trebuie sa recunosc ca aceasta fragmentare nu e buna din nici un pdv, nici economic, nici estetic.
In timp ce Irlanda era verde iar Germania multicolora dar datorita toamnei care a impodobit padurile, Romania noastra vazuta de sus (mai era mult pana la aterizare) arata cam ca un pustiu vargat. Am avut un gust amar.
Am avut mari emotii ca nu va ajunge si valiza lasata la check in odata cu mine, nu puteam intelege cum ar fi putut avea timp sa o puna in cala, mi-am zis insa ca-mi fortez prea mult norocul, important era ca ajung eu (si multele poze facute in calatorie) cu bine acasa.
La iesire coada la verificat pasapoartele era bineinteles imensa, la caruselul de bagaje, mic si meschin pt atatia calatori, era mare imbulzeala, a trebuit sa-i cer persoanei din fata mea sa se dea la o parte ca sa-mi pot recupera valiza macar la tura urmatoare. Fiind ultima valiza in cala a fost probabil printre primele descarcate. N-am vazut nici un carucior de bagaje si m-am indreptat tarand cu greu dupa mine valiza mare si pe cea mica (de care era legata frumoasa mea manta galbena, acum ceva mai murdara) spre iesire.
Mi-am imbratisat si sarutat sotul care ma astepta si asa s-a incheiat calatoria, precum si acest jurnal.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu