Jurnal de Calatorie Paris 21-22 aprilie 2010 Intoarcerea acasa

Daca zborul la care aveam bilete nu ar fi avut loc puteam sa parafrazez celebra poezie:

Mai lunga-mi pare calea
Acum la-ntors acasa
As vrea sa zbor
Cenusa din aer nu ma lasa.

Am auzit ca vulcanul iar si-a intensificat activitatea. Bietii calatori!

Miercuri dimineata ne-am trezit in zori, am facut dus, am mancat, am baut un nes si ne-am luat bagajele pornind cu metroul spre autogara. Am gasit destul de repede ghiseul de check-in si ne-am asezat la coada. Eram printre primii, coada era cam dezordonata, cum se obisnuieste la romani. A venit un om de ordine f aferat care ne-a pus intai sa stam doi cate doi, ca la scoala, apoi ne-a cerut sa ne separam in doua cozi in functie de destinatie, una pt cei care merg la Bucuresti si alta pt cei care merg in alte orase ale tarisoarei noastre. Aveam sa intelegem mai tarziu de ce, erau doua autocare care aveau plecarea la aceeasi ora.

Cozi erau doua, ghisee doar unul, alt prilej pt omul nostru, care vorbea numai in franceza, sa ne dea noi dispozitii, anume sa mergem la ghiseu dupa principiul fermoarului, unul de la o coada era urmat de altul de la alta coada. La ghiseu am predat biletul, omul l-a rupt in doua si a pus fiecare jumatate in cate o gramada, cel putin mie asa mi s-a parut. Ciudat a fost ca mi-a dat in loc doua carduri de imbarcare, si doua tichete de bagaje. Cardurile de imbarcare trebuia sa le predam la o poarta omului de ordine cel aferat. A trebuit sa merg inapoi la ghiseu sa predau cardul de imbarcare suplimentar cu scuza francezului ca marocanul de la ghiseu e cam adormit.

S-a dovedit ca era adormit rau, pt ca trebuia sa-mi dea mie o jumatate de bilet. S-a dus sotul meu si a obtinut un sfert. Soferul a constatat ca lista lui de calatori nu coincide cu lista data de marocan. Dupa ce a facut prezenta a descoperit unde era eroarea, marocanul imi trecuse de doua ori numele pe lista de pasageri, ca si cum as fi avut doua bilete pe acelasi nume. Am protestat "oi fi eu dubla, dar nici chiar asa..." In schimb unui calator nu-i daduse nici un tichet de bagaje, noroc ca aveam eu unul excedentar. A dat Dumnezeu si am plecat.

Soferul ne-a tinut in prealabil o cuvantare spunandu-ne ca vom merge intai in Luxembourg, apoi vom trece prin Germania, vom reveni in Franta pt a merge la Strassbourg, apoi vom merge prin Germania, Austria, Ungaria, Romania. Dupa 3, cel mult 4 ore de mers aveam o pauza de 15 minute pt mers la toaleta, nu ne sfatuieste (nu ne lasa) sa folosim toaleta din autocar pt ca dupa jumatate de ora aerular deveni irespirabil, dar in caz de urgenta va trage pe dreapta. In pauza puteam sa si alergam, sa facem miscare.

La fiecare pauza ne-au informat (erau 3 soferi, au condus pe rand) unde sunt toaletele si au avut grija sa intrebe de fiecare data daca e prezenta toata lumea, ca sa nu cumva sa ramana cineva pe jos. In Budapesta eram cat pe ce sa raman fara sot, care mersese imtpreuna cu mine la toaleta, eu am iesit mai repede si m-am dus sa incerc sa incarc telefonul mobil (n-am reusit, intrebasem prin gesturi o femeie de serviciu unde e priza si am nimerit la un butic, fata a fost f draguta, ne-am inteles tot vorbind cu mainile si picioarele,i-am rasplatit amabilitatea debitand mai multe cuvinte pe care le stiam in ungureste, terminand cu ciocolom, stiam si o injuratura urata, dar chiar nu era cazul, insa m-am temut ca pleaca autocarul si nu s-a incarcat deloc telefonul) iar el a ramas la subsol asteptandu-ma. Am rasuflat usurata cand s-a decis ca a asteptat destul si a venit.

In fata noastra erau doi tineri, unul venea de la Rennes, celalalt era tot un sinistrat aviatic, au facut cunostinta unul cu altul si cu cele doua tinere de pe scaunele vecine si au ras si s-au tachinat tot timpul calatoriei, ceea ce a facut ca atmosfera in autocar sa fie destinsa. In spatele nostru era o pereche mai in varsta, care fusese la Londra si neavand nici o perspectiva sa mearga cu avionul au ales sa vina in Paris si sa plece de acolocu aiutocarul. La un moment dat am trecut intr-unul din orasele de unde am mai luat calatori, pe langa un cimitir si domnul a exclamat "Uite mama, Pere-Lachaise" Am izbucnit in ras si eu si sotul meu.

Cand ne-am apropiat de Strassbourg tinerii si tinerele au propus sa mergem sa-l luam si pe Jiji acasa. In Germania am stat nemiscati pe autostrada doua ore, era o coloana nesfarsita in fata noastra (bineinteles si in spate) soferii au aflat ca a avut loc un accident si nu ne-au dat voie sa coboram din autocar "pt ca suntem in Germania si nu e voie". Din fericire au recuperat intarzierea in timpul noptii. Din Austria nu am vazut prea mare lucru pt ca era noapte, am remarcat insa un "Autogrill" cu o arhitectura f interesanta, o sa-l puteti vedea, daca vreti, in unul din albume, voi pune link la ele la sfarsit.

Ne-am bucurat ca soferii nu erau amatori de manele, desi in prima parte a calatoriei mi-ar fi placut sa ascult si altceva decat muzica tehno sau house, sau cum s-o fi chemand genul acela de muzica excesiv de ritmata. Au avut grija apoi sa asculte radioul local din tarile respective, posturi cu muzica mai acceptabila.

Noaptea ne-au pus filme pe DVD, prima noapte ne-au dat numai filme de actiune, primul a fost "2012". N-am inteles mare lucru din el, l-am vazut cam pe sarite, dar am ras isteric cand a explodat vulcanul din Yelowstone, ceva nespus de dramatic, cu efecte speciale fantastice, cu bombe vulcanice care zburau in toate partile, cu jerbe de lava care se ridicau in inaltul cerului iar Jackson si ai lui zburau ca niste floricele cu un avionash amarat in tot acel peisaj apocaliptic, in timp ce noi mergeam cu autocarul pt ca zile intregi n-a zburat nici un avion pe cerul Europei de frica bietului (in comparatie cu cel din film) vulcan islandez si a cenusei sale piroclastice (de fapt cenusa face parte din materialele piroclastice aruncate de vulcan, care materiale sunt intr-adevar f periculoase, pot fi chiar letale).

In a doua noapte, in Romania, la cererea generala a publicului, ne-au dat comedii. A fost o idee f buna, pt ca nu se punea problema de dormit ca lumea nu numai din cauza conditiilor, chiar daca scaunele se puteau lasa putin pe spate dar si din cauza pauzelor, f necesare de altfel, chiar cand nu aveam nevoie la toaleta aveam ocazia sa facem miscare. Unul din inconvenientele traversarii oceanului cu avionul e faptul ca spatiul dintre scaune e f mic si nu se poate face miscare, de aceea pot sa apara flebite si alte neplaceri.

Am vazut un fragment dintr-un film pe care il mai vazusem, "Nothing to lose" unde imi place teribil rolul pe care il joaca Tim Robbins, dar nici Martin Lawrence (care a fost protagonist si in filmul prezentat anterior pe ecranul autocarului) nu e mai prejos.

Nu mai spun ce oftica am vazut in Ungaria, unde nenumarate avioane brazdau cerul. Nu mai stiu la care popas si in ce tara a trecut un avion destul de jos pe deasupra benzinariei, l-a, fotografiat desi sotul meu zicea ceva marunt din buze.

In timpul celei de a doua zi de calatorie am trecut granita la Nadlac, vamesul avand doar o nedumerire in legatura cu o persoana cu un pasaport albastru, am aflat ulterior ca persoana era din Republica Moldova. Parasisem spatiul Shengen si intrasem in patria noastra, care mi s-a parut tare frumoasa in comparatie cu peisajele sau cladirile vazute pe autostrazile Europei Occidentale. Ne-a frapat, pe mine si pe sotul meu, culoarea pamantului natal, negru si bogat, nu aramiu si sarac cum e in alte parti. Parca si verdele era mai verde, muntii mai munti, iar faptul ca pe crestele unora dintre ei se mai vedea zapada era extraordinar de frumos. Am avut un regret si anume ca pe Valea Oltului am calatorit noaptea si n-am vazut mai nimic din peisajul care este reputat pt frumusetea lui (am mai si dormit, de ex nu am reusit sa vad castelul de la Savarsin pt ca am atipit, in schimb am vazut, e drept ca de departe, cetatea Devei

Si daca tot am vorbit de Deva, desi ne aprovizionasem cu destula mancare din Paris am vazut ca unii calatori mancau langosi. Mi s-a facut pofta si am luat bani sa cumpar si eu. Numai ca in loc de bani romanesti am luat portofelul cu euro. Doamna de la ghiseu a fost de acord sa-mi vanda pe euro, mai ales ca a iesit in castig, i-am dat un euro pe doua langosi care costau doar 3 lei. In schimb sotul meu a vrut sa plateasca in lei la o toaleta in Ungaria (unele toalete erau gratuite, altele costau 50c, doar in Ungaria era cineva care incasa, in rest erau automate care eliberau bilete, problema era ca trebuia sa ai monede, la un popas o calatoare a intarziat f mult si ceilalti glumeau ca nu reuseste sa fac rost de moneda de 50c) dar i s-au cerut 4 lei.

Ei, si dupa un drum lung si obositor, care a inceput miercuri dimineata in jurul orei 9:00 in Paris si s-a terminat in noaptea de joi spre vineri pe la 1:30 am luat un taxi si am ajuns acasa. Mi-a luat cam mult timp sa-mi revin, dar nu-mi pare rau. A fost o experienta f interesanta. Sper ca si cititorii mei sa simta putin din incantarea mea in fata atator lucruri noi.

Am facut multe poze in acesta lunga calatorie, unele nu sunt reusite (poate cele mai multe) dar le-am pastrat pt aducere aminte. Am facut un album cu Franta, Luxembourg, Germania, Franta, (cu ocazia asta mi-am creat un cont nou pe Picasa, mi se intampla uneori sa-l accesez mai greu) , altul cu pozele din Austria si Ungaria si in fine unul cu pozele din Romania.

Jurnal de Calatorie Paris 20 aprilie 2010

De dimineata eram hotarati sa mergem la Aeroport, desi pe internet se spunea atat la Air France cat si la Tarom, ca nu sunt informatii despre zborul nostru si ca trebuie sa contactam agentia prin telefon. Ne-am facut bagajele, eram gata-gata sa iesim pe usa, dar sotul meu tot nu reusea sa ia legatura cu cei de la Tarom. A plecat sa discute cu un coleg ce e de facut si intre timp am reusit eu sa vorbesc cu o doamna de la Tarom. Am intrebat-o, asa cum m-a invatat sotul meu, ce stie despre zborul nr... Mi-a raspuns f convinsa "E anulat, doamna!" "Sigur, sigur?" am intrebat-o eu, "ca sa stim ce avem de facut". "Sigur" mi-a raspuns ea.

I-am dat telefon sotului meu. Mi-a spus ca deja colegul a gasit locuri la un autocar pt a doua zi dimineata. Am fost de parere ca poate e mai bine sa mergem cu autocarul. A venit la hotel si f nervos m-a intrebat daca am precizat ora de zbor (ar fi trebuit sa mai zboare o cursa, avionul trebuia sa plece de dimineata). Am sunat din nou la Tarom, am obtinut imediat legatura, mi-a raspuns alta doamna. Am intrebat-o daca avionul care face cursa Bucuresti-Paris-Bucuresti a plecat de pe Otopeni. "Cum sa plece, doamna, Parisul e inchis". I-am inmanat sotului meu telefonul, se pare ca a avut alt discurs cu el. I-a spus ca s-ar putea sa plece, cu mare intarziere insa, si ca mai mult ca sigur nu va pleca in acea seara.

Ma gandeam ca s-ar putea intr-adevar sa vina pe Roissy, noi sa petrecem toata noaptea in aeroport si sa avem surpriza sa ni se spuna ca nu mai sunt locuri (s-a intamplat asta cu o ruda de-a noastra, tot la un zbor cu taromul, peste ocean de data aceea, a fost reprogramata pt a doua zi), iar fata de la agentie spunea ca e problematic sa mai obtina alta reprogramare a biletelor. Autocarul parea cea mai sigura solutie.

A ramas ca vom merge cu autocarul. Eu am plecat la plimbare, desi nu dormisem bine noaptea, eram si cam nervosi amandoi, sotul meu a ramas la hotel. M-a sunat la un moment dat sa-mi ceara datele de pe pasaport (minunata inventie Roamingul asta, chiar daca e cam scump si costa atat pe cel care da telefon cat si pe cel care primeste, daca in Irlanda nu stiu de ce nu a functionat Roamingul, dupa un timp am fost anuntata ca am roaming gratuit, colegul sotului meu, nu stiu de ce, nu a putut beneficia de acest serviciu) iar dupa un timp m-a anuntat fiica nostra din Bucuresti ca avionul a plecat din Otopeni. M-am gandit ca deja era prea tarziu sa ma mai intorc la hotel pt a pleca la aeroport si sotul meu platise bilete pt autocar. O rugase pe fata de la agentie sa anuleze biletele de avion dar ea nu era sigura ca zborul va avea loc, si astfel am pierdut banii pe biletul de avion, as zice ca din cauza primei functionare care a spus f convinsa ca zborul e anulat.
Planul meu era sa vizitez in sfarsit Musee d"Orsay si, de lene sa nu mai caut pe harta, am intrebat-o pe d-na de la bilete unde trebuie sa schimb metroul ca sa ajung la muzeu. Nu-i nevoie sa schimbati, mi-a spus ea, coborati la Palais Royal si treceti podul. Pe harta era simplu, pe teren ceva mai complicat. Am coborat din metrou dar Sena nu se vedea nicaieri. Am hotarat sa merg pur si simplu la intamplare, stiind insa muzeul era undeva la sud.

Am ajuns in fata unei Galerii, Galerie Vero-Dodat. E un fel de pasaj intre doua strazi, acoperit partial cu sticla, cu picturi pe tavan si cu nenumarate pravalioare, majoritatea fiind galerii de arta. N-as putea sa spun exact de ce mi-a amintit de pasajul Villacroix, inainte de a fi insetat de cafenele.


Am ajuns si la Bursa, in spatele ei era o intrare in Hale, dar nu departe e un parculet din care a iesit o doamna mai in varsta care impingea un carucior spunadu-i mereu bebeului "esti mic" in romaneste. Nu aveam chef de socializat cu compatrioti, am mers mai departe spre o biserica impunatoare.


Am intrebat un grup de trei doamne cum se numeste, St Eustache. Ca orice biserica mai mare din Paris si aceasta e veche, cu o istorie bogata, intre altii aici e inmormantata mama lui Mozart. Are f multe icoane mari, multe nise cu altare care au pana si tavanul pictat cu icoane dar multe din acestea necesita renovare si se face apel la enoriasi sa ajute la aceasta actiune. Bineinteles ca are si vitralii frumoase, si statui, coloane, blota e in stil gotic, dar pe alocuri, mai ales pe coloane, vopseaua e scorojita. Daca se va reusi renovarea va fi nespus de frumoasa. Dar la reputatia de mana stransa pe care o au francezii daca operatia asta se lasa pe seama lor si nu intervine statul, slaba nadejde. Va recomand insistent, daca va place arta, sa vedeti albumul cu fotografiile facute de mine. Poate nu sunt toate f reusite, dar si asa cred ca o sa va placa. Exista acolo si o statuie a Ioanei D'arc!




Dupa ce am iesit din biserica am intrat in Les Halles de Paris. Nimic nu mai aminteste aici de "stomacul" capitalei. Totul e stralucitor, parca prea stralucitor. Magazine mari, sali de cinema, multe sali de fitness, intr-un fel de curte interioara e si un grup statuar modern. M-am simtit cam stinghera pe acolo si m-am grabit sa ies, pe alta poarta decat cea pe care am intrat. Am ajuns in fata unei fantani aflata intr-un soi de piata unde oamenii se odihneau pe banci. Eu inca nu ajunsesem la muzeu, nu era cazul sa ma odihnesc.


Am trecut Pont Neuf , m-am mai fatzait nitel pe Pont D'Arts unde erau din nou grupuri de tineri care stateau la soare, am trecut pe langa Pont du Carrousel si Pont Royal si am ajuns in fine pe Quai D'Orsay. Muzeul este intr-o fosta gara, ca sa intru am stat la coada la bilete (tot 8E, pretul standard) si am fost trecuti din nou printr-un control ca la aeroport, diferenta a fost ca se perchezitionau gentile, nu stiu exact ce cautau, era clar ca nu aveam voie sa fotografiem dar fiind cam toti turisti bineinteles ca aveam camere foto.

Multe din exponate le vazusem doar in poze, pe internet. Muzeul e f mare, are multe sali (72) si e bogat in exponate. Era o expozitie Van Gogh, am vazut acolo cam tot ce inseamna Impresionism, incepand de la tabouri de Monet (4 care reprezinta Catedrala din Rouen la diferite ore ale zilei, de ex), Renoir, Degas, Gauguin, Manet, Courbet, etc, etc. Cel mai mult mi-a placut un imens tablou de Joaquin Sorolla, intitulat "Pescari intorcandu-se de la pescuit", il stiam din reproduceri dar vazandu-l in marime naturala e impresionant.

De fapt mi-e greu sa spun tot ce am vazut acolo, a meritat efortul, desi la un moment dat am simtit ca ma ajunge oboseala si m-am asezat pe o banca, am rontait o napolitana pt diabetici si am baut niste apa. N-am vazut, desi ma asteptam, tablouri de Rousseau-Douanier, Vamesul, si printre multele statui mai mult sau mai putin moderne nu se afla nici macar o opera de Brancusi.

Erau in schimb mobile si artefacte de Art Nouveau, f frumoase. Si aici, ca mai peste tot, unele spatii erau inchise pt renovare. N-am mai avut putere sa vad expozitia de fotografii. Am pastrat biletul, pe el este imprimata o reproducere a unui tablou de Degas. In, ca sa zic asa, curtea muzeului se afla statui de femei care reprezinta continentele

Chiar langa Musee d'Orsay se afla Musee de la Legion d'Honeur, dar nici n-am incercat sa intru. M-am mai plimbat pe langa Assemblee Nationale, Ministerul Afacerilor Externe, pe langa Consiliul de Stat, dar despre asta am vorbit deja.

Am mers si in Place de la Concorde ca sa completez seria de poze ale statuilor care reprezinta marile orase ale Frantei, Pe Quai D'Orsay am mai admirat niste ciresi japonezi incarcati de floare, am mai aruncat o privire in Jardin de touilleries si m-am ds la statia de metrou. La hotel ma astepta sotul meu care era un pachet de nervi, avionul nu numai ca sosise la Roissy, dar si plecase deja. Era putin trecut de 5:30 dupa amiaza. Air France daduse date despre acest zbor, nu si Tarom. Desi ne astepta un drum f lung si mai ales obositor, eu n-am mai putut dormi de nervi. Faptul ca reusisem sa vad muzeul era mult umbrit de supararea ca in loc sa dormim linistiti in patul nostru aveam sa petrecem peste 40 de ore in autocar. Dar despre asta in episodul urmator.

Jurnal de Calatorie Paris 19 aprilie 2010

Daca va uitati pe calendar vedeti ca era luni. Noi ar fi trebuit sa fim acasa inca din seara zilei de duminica. Ministrul francez al mediului a anuntat la TV ca aeroporturile raman inchise pana luni la 8:00am. Inca de duminica fata de la agentia de la care ne-am procurat biletele a sunat si a promis ca va reprograma biletele pt cat mai repede posibil. Luni dimineata francezii au anuntat ca au deschis trei coridoare de zbor spre sudul Frantei pana a marti la ora 12;00. Era o speranta, dar destul de slaba, ca se vor deschide si coridoarele spre estul Europei.

Am decis sa mergem la plimbare. Sotul meu a propus sa mergem la cimitirul Pere Lachaise. Asa cum am mai scris am considerat ca e prea devreme sa merg la cimitir. Am propus in schimb sa mergem la Jardin des Plants. Am luat metroul si am coborat la Gare d'Austerlitz si am profitat din nou de o zi f insorita. Aceasta gradina ar fi, daca imi este ingaduita comparatia, un fel de Gradina Botanica, Muzeul Antipa si Gardina Zoologica de la noi la un loc. In Menajerie nu am intrat, erau doua cozi, una f mare si alta mult mai mica dar intr-o zona mai putin circulata. Desi scria clar ca numai 300m despart cele doua cozi nici un parinte insotit de copilul aferent nu se indura sa plece de la coada cea mare.

Nici in Muzeul Omului nu am intrat. Si acolo era o coada mare, alcatuita in principal din elevi sositi in grupuri organizate. As fi vrut sa vad pavilionul de Geologie Mineralogie, era recomandat printr-o poza a unei frumoase geode de ametist pe toate panourile, dar era inchis. Ne-am multumit sa ne plimbam pe aleile care duceau la Muzeul Omului.

Nu mi-a placut partea de plante a gradinii. Parca prea era totul manichiurat si tuns, inclusiv arborii care margineau una din alei. Erau insa doi ciresi japonezi IMENSI, n-am vazut asa ceva de cand sunt. Aici puteti vedea mai multe poze din JdP, pozele cu flori din acesti ciresi le puteti vedea si aici.

Pana si gradina lor de legume mi s-a parut mai meschina decat cea din Gradina noastra Botanica, dar m-a distrat ca se montase o sperietoare in fundul acestei gradini.

Serele erau in plina reparatie capitala, acolo se lucra serios, ca in capitalism, nu in democratie-liberala, ca la noi. In spatele lor este aleea care duce la intrarea la Menajerie. Mergand pe ea am vazut undeva jos o gradina frumoasa, care semana destul de mult cu o parte a GB de la noi. Am cautat o cale de a intra acolo, pt ca se vedeau vizitatori, dar n-am reusit sa gasesc decat poarta spre menajerie unde se intra cu bilet. Ma simteam tare frustrata, cum se poate sa ofere frumusetea aceea, din care am remarcat doi rododendroni de o marime impresionanta incarcati de flori, doar pt cei care vor sa vada si menajeria?.

Ca niciodata am simtit nevoia sa fac pipi (iar o s-o oripilez pe fiica mea mai mare cu aventurile mele excretoare) dar nu vedeam nici o toaleta publica in apropiere. Sotul meu iar a obosit si s-a asezat pe o banca, eu vazusem in apropierea serelor un colt care incerca sa imite un munte, se cheama Labirint si, spre deosebire de zona pretins montana din GB din Bucuresti era si ea destul de manichiurisita. Dar chiar langa a doua intrare la Menajerie am vazut niste cladiri mai retrase.

M-am gandit ca n-ar strica sa intru acolo si sa intreb pe cineva unde pot gasi o toaleta. Am impins usa si m-am trezit intr-un hol de unde pornea o scara spre subsol. Am coborat pe acea scara si victorie! Un grup de fetite m-au anuntat vesele "ici pour les filles". M-au intrebat cat e ceasul si nu s-au mirat ca nu m-am uitat la ceasul de la mana, care era pe ora Bucurestiului (Ora Europei Rasaritene) ci am scos telefonul mobil care era pe ora Parisului (Ora Europei Centrale), am presupus ca Vodaphone France mi-a schimbat ora cand am intrat pe teritoriul lor. Fetele asa de dragute si de amabile, incat mi-a crescut respectul pt natia asta, care pana atunci mi s-a parut tare cu nasul pe sus. Nu mi s-a schimbat impresia nici mai tarziu, cand am auzit-o pe o fetita ca e tare suparata ca a venit aici ca sa vada "deux miserable fleurs"

Usurata si fericita, am observat si ciresul japonez de langa ceea ce am aflat mai tarziu ca era Jardin Alpin dar si Labirintul mi s-a parut mai frumos, mai ales ca langa el se inalta falnic un cedru libanez, care mi-a amintit de Cedrii Libanului din Biblie.

Mergand sa-mi recuperez sotul am auzit o multime de copii strigand fie toilette, fie pipi. Toaletele erau in partea dinspre intrare, dar pe mine nu ma mai interesa subiectul. Am intrat in "gradina academica", cam depopulata de plante in aceasta perioada a anului si acolo surprise, surprise, era un tunel care ducea spre Jardin Alpin. Deci ma suparasem degeaba pe administratia gradinii. M-am plimbat cu multa placere pe aleile inguste dar marginite de flori, am admirat chiar si pestisorii aparati de agresori cu ajutorul unui gratar si, mai ales, nu ma mai saturam sa privesc rododendronii.

Ei, dar orice vizita e placuta daca e scurta. Cand am iesit din gradina am hotarat sa mergem putin pe chei, unde era un panou care ne anunta ca intram in Musee d"Esculture en plein air. De fapt e vorba de o gradina in care sunt si niste "instalatii" si alte sculpturi moderne, eu poate sunt mai invechita, nu gust prea tare simbolismul si abstractionismul, abia suprarealismul imi mai spune cate ceva. Apreciez mult mai mult migala cu care au fost sculptate operele inspirate din mitologie sau chiar din viata de zi cu zi decat viziunile mai revolutionare, cum ar fi o statuie a lui Arthur Rimbaud pe care o s-o recunoasteti in albumul recomandat pt ca pare a fi o reclama la un nr de magie, din acelea in care se taie corpul voluntarului in doua si se separa sub ochii ingroziti ai publicului. Aceasta statuie despre care va vorbesc nu se afla insa in Muzeul amintit mai sus, ci in fata Pavilion de Arsenal, undeva in spatele Catedralei Notre Dame.

Mie sculptura din prima imagine mi se pare chiar indecenta, desi poate autorul ar putea spune "hony soit qui mal y pense". Ca in orice gradina care se respecta oamenii se odihneau stand pe iarba sau se jucau cu un frisby. Imi place ca si in Herastrau au inceput sa apara panouri cu un emoticon smiley care invita trecatorii sa intre pe iarba. Am fost bucuroasa sa vad si aici ciresi japonezi incarcati de floare. Florile din acest parc, ca si din alte parti ale Parisului, le-am selectat intr-un album separat.

Am mers pe jos pana la Pont Sully, in zare se vedeau contraforturile Catedralei Notre-Dame, dar nu am mai mers pana la ea ci am cautat o statie de metrou, in drum trecand si pe langa o bucatica din zidul Bastiliei, relocata acolo spre aducere aminte.

Fata de la agentie ne-a anuntat ca a reusit sa reprogrameze zborul pt a doua zi, marti 20, si parca ne-a mai venit inima la loc. Dar cand am vazut harta cu mult laudatele coridoare m-a cuprins nelinistea, nici vorba de vreo deschidere spre partea noastra de Europa. N-am dormit prea bine noaptea urmatoare, mai ales ca fata respectiva ne spusese ca ar fi problematic sa mai obtina o alta reprogramare, era ceva gen totul sau nimic. Fiica mai mare a noastra se interesase de cursele de autocare, se parea ca am fi avut sanse mai sigure sa ajungem in tara cu autocarul decat cu avionul.

Jurnal de Calatorie Paris 18 aprilie 2010

Inca de vineri seara Ministrul francez al Mediului, care administra criza aviatico-vulcanica, a anuntat ca a suplimentat cu 18500 nr de locuri la trenurile internationale. Sambata seara, vazand ca nu e nici o speranta sa zboare vreun avion pana luni de pe Roissy ne-am dus la Gara de Est sa incercam marea cu degetul in speranta gasirii de bilete la tren. Coada la care ne-am asezat nu era prea lunga dar mergea tare incet. Daca am inteles bine persoanele din fata noastra pierdusera TGVul, dar nu din vina lor, asa ca SNCF le-a intocmit formulare pt hotelul in care urmau sa-si petreaca noaptea pana vor pleca, cu trenul urmator.

Raspunsul persoanei de la ghiseu a fost scurt si descurajant: s-au vandut toate biletele pana vineri. Daca venim a doua zi f devreme s-ar putea sa renunte cineva la bilet. Evident nu era o solutie. Ar fi fost daca sotul meu era singur. Cand ne indreptam spre iesirea din gara ne-a acostat un tanar cu "salutul romanesc". Eram tare nervoasa si nu am inteles prea bine ce a zis, dar mi-e teama ca raspunsul meu nu poate fi reprodus. Dupa ce bietul de el a renuntat sa mai astepte mila de la noi am facut haz de necaz gandindu-ne ca nu se stie ce ne rezerva viitorul, un lucru e sigur, sa nu contam pe solidaritatea romaneasca.

Daca ca tot eram condamnati sa stam in Paris am decis sa ne bucuram de sejur. Pt ca facusem un pps cu gradinile de la Versailles iar fiica mai mica il vizitase in scurta ei trecere prin Paris am propus sa mergem la Versailles. Pt asta trebuia sa luam RERul de la statia Domul Invalizilor. Daca tot am ajuns acolo am mers si la Dom. In fata fiecarei peluze era un anunt ca jocul cu balonul (mingea de fotbal) e strict interzis. Atata doar ca la Paris notiunile de strict si de interzis sunt f relative, chiar in fata Domului doua echipe cu tricouri diferite incinsesera o miuta de mama focului. Iar pe cealalta peluza niste girl-scouts (chiar asa se cheama, scouts, la noi le zice cercetasi) venite se pare cu instructoarea lor sa cunoasca istoria tarii se pregateau de picnic.


Am intrat in curte si ne-am apropiat de Dom. Undeva, de sus, de pe fatada, Napoleon privea sever la noi.

Am intrat in curtea interioara, unde erau expuse tot soiul de arme, mi-a atras atentia un stramos al tancurilor din vremurile noastre (il puteti vedea pe Picasa, la linkul dat mai sus) si am dat o f scurta raita in muzeul dedicat istoriei armatei franceze (era cam tarziu si noi ne planificasem sa mergem si la Versailles, nu-i asa?)
Totusi, nu puteam rata sa vizitem biserica din incinta, Eglise St Louis. Asa cum ii sta bine unui obiectiv turistic, biserica este f veche si in ea sunt etalate cu mandrie ce bruma de steaguri inamice capturate au mai fost salvate dupa revolutie, plus cele capturate de Napoleon I.

Ce mai e de remarcat in aceasta biserica este seria de 13 tablouri reprezentand patimile lui Iisus, precum si o statuie reprezentand pe Christos mort, avand deasupra o reproducere a controversatului tablou "Christos au tombeau" de Holbein cel tanar pt a se putea face o comparatie in ce priveste viziunea asupra acestui subiect a celor doi artisti. Cautand, fara succes, sa aflu cine e autorul sculpturii, am aflat de ce ii zicea acestui edificiu Hotel des Invalides, pt ca in 1670, cand a fost construit la ordinul Lui Ludovic al XIV-lea, a fost destinat sa adaposteasca 4000 de veterani de razboi. O pagina cu f multe informatii ii este dedicata acestui subiect de catre Wikipedia.

N-am mai cumparat bilete pt vizitarea mormantului lui Napoleon, ci ne-am indreptat spre RER. Norocul nostru ca aceasta personalul acestei linii nu era in greva. Calatoria nu a durat mult dar am facut cateva poze. Si am ajuns la Versailles unde multimea de turisti care s-a revarsat din tren a fost cel mai bun ghid spre palat. Acolo era o coada imensa la biletele pt intrarea in Chateau. Facusem o vizita virtuala cu ocazia intocmirii unuia dintre cele mai vizitate ppsuri ale mele si am renuntat sa incercam sa luam bilete de la acesta coada, ne-am asezat la una ceva mai mica, unde am dat tot 8E de persoana (probabil cel mai mic pret care se poate plati pt vizitarea unui obiectiv turistic) pt a vizita gradinile unde avea loc un soi de montaj de muzica si apa, urmand ca seara sa fie prezentat un spectacol ce se promitea a fi grandios, dar pt care trebuiau platiti 20E de persoana. In situatia in care ne aflam, fara sa stim cat ne va mai costa excursia asta, nu era cazul sa stam si la acel spectacol.

Muzica, simfonica, parea ubicua, nu am reusit sa descopar unde erau ascunse difuzoarele. Multimea de fantani arteziene, care de care mai somptuoase, precum si nenumaratele statui, ca si ambarcatiunile care se plimbau pe Grand Canal sau copacii care stateau disciplinati in spatele unor garduri au meritat toti banii. Statuile, albe de parca erau atunci cioplite, isi mai tradau cateodata vechimea prin lipsa vreunei parti de membru, se observau ca erau statui lipsa pt ca unele au fost ridicate in vederea restaurarii si inca nu se terminase acel proces.

Vazand toate acele splendori sotul meu repeta mereu "acum inteleg de ce s-a facut revolutia". Nu i-am replicat ca dupa revolutie Palatul a devenit resedinta imperiala, vremea era prea frumoasa iar minunatiile la tot pasul ca sa fiu dispusa la o discutie in contradictoriu.

Cel mai mult mi-a placut o fantana care isi datora farmecul exclusiv jetului de apa, prin care se zarea si curcubeul, Fantana Obelisc.

.

Pe acelasi palier cu palatul erau fantani decorate pe margini cu statui alegorice ale diferitelor rauri ale Frantei, n-am putut sa retin cum se cheama fiecare.

Majoritatea celorlalte statui erau inspirate din mitologia antica grecesco-romana, un ex e acesta statuie a Dianei, din pacate defectul aparatului face ca poza sa aiba o pata inestetica. La alte poze am reusit sa decupez in asa fel incat sa nu apara petele, dar nu la toate.

Si pt ca am vorbit de Diana hai sa va arat si Bosquet des Bains d' Apollon, un ansamblu spectaculos de statui, roci si jocuri de apa dedicat fratelui acestei zeite.

Apollo mai are o fantana dedicata lui, din pacate desi scria ca jocurile de apa dureaza pana la 17:30 ele au incetat cu o jumatate de ora mai devreme incat o parte din fantani nu le-am mai vazut in toata spelndoarea lor, printre ele si aceasta.

Gratie Tatucului Google si minunatului sau motor de cautare am reusit sa identific cum se cheama aceasta frumoasa si bogat ornamentata fantana: Fantana (Bazinul) Latonei.

Iata cum arata fara jeturile de apa. Nu-i asa ca-si pierde din farmec?

Unele fantani le-am ratat, se pare, cum ar fi cea a lui Bachus. Dar am reusit sa vad Fantana lui Ceres.

Nici Basin de Neptune nu-mi amintesc sa fi vazut. Si nu cred ca mai exista alta data. Poate in alta viata :)) Daca vreti sa vedeti poze doanumentate (si mai reusite ca ale mele) va recomand Insecula. Va reamintesc unde puteti sa vedeti multele poze pe care le-am facut eu.

Pe malurile lui Grand Canal oamenii stateau la iarba verde (dar lipseau gratarele, micii si berea). Se poate vedea in centru jetul magnific al maretei fantani a lui Apollo, dar eram prea departe ca sa pot fotografia, si pana am ajuns eu acolo...

Tot timpul pe cerul Versaillului am vazut zburand elicoptere, ba chiar si un avion. Erau sperante ca a doua zi se va deschide spatiul aerian si deasupra Parisului, ca si deasupra Otopeniului.

Jurnal de Calatorie Paris 17 aprilie 2010

Ar fi fost cam ultima zi de facut turism in "Orasul Luminilor", a doua zi aveam bilet la avion. Adica am fi avut, daca vulcanul islandez nu ar fi avut prostul gust sa scuipe cu cenusa sa peste batranul continent, lipind avioanele de sol.

Am decis sa ne bucuram totusi de minunata zi de primavara si sa iesim in oras de parca nu avem nici o grija. Mi-a parut bine ca am avut inspiratia, vazand previziunile de pe Accu weather (ha! acum la ei se anunta ploaie!) sa-mi iau si bluze cu maneca scurta, ba chiar si pantaloni de vara.

Pt ca nu reusisem sa vad St Chapelle, recomandata de fiica mea mai mica, am luat metroul spre statia cea mai apropiata. Era mai apropiata de Tour St Jacques, asa ca i-am mai facut o f scurta vizita.


Daca tot eram aproape, hai si la Hotel de Ville (nu stiam cum il cheama, atunci am aflat) sa-i vedem si dosul, nu numai fatada. Am avut ce vedea, mai ales ca erau si niste ciresi japonezi acolo, iar pe o banca din apropiere dormea linistita o "doamna" cu parul carunt.

Chiar in spatele Hotelului (care bineinteles ca nu e hotel, nu mi-e prea clar de ce unele cladiri cat se poate de oficiale se numesc Hotel de...cultura mea generala are destule lacune, asta e una minora) am remarcat o biserica. Am intrat cu sfiala in ea, luandu-ma dupa o doamna si am ramas placut surprinsa cat de multe opere de arta erau acolo, si mai ales cata liniste in comparatie cu mult vizitata catedrala Notre Dame, aflata f aproape. N-am reusit sa captez pe "savoniera" mea chiar tot ce era de imortalizat, dar deja moralul meu era f ridicat. Biserica are un nume cel putin ciudat St Gervaise-St Protaise (hm, Sf Proteza, nu e o traducere prea eleganta, nu-i asa?).

Daca tot nu era departe hai sa dau ocol si Catedralei Notre Dame. Am vazut si celebrele garguille, si contraforturile, dar lucrul care m-a incantat cel mai tare a fost faptul ca atat in parculetul din spatele Catedralei, cat si pe latura dinspre chei am vazut, in plina floare, pomii mei preferati (in fine, unii dintre ei, pt ca in tinerete, desi ii admiram pe cei din Floreasca, eram mult mai entuziasmata de magnolierii magnifici din diverse locuri ale Bucurestiului, stiam cam pe unde se afla, unul era in parcul de la Sala Palatului, altul in curtea Ambasadei Ungariei, mai era unul pe Berzei, etc, nu mia vorbesc de cei din Gradina Botanica, faceam adevarate excursii ca sa-i admir in plina floare, acum au devenit mult mai populari si se gasesc unde nici cu gandul nu gandesti, ba chiar au fost furati cand municipalitatea i-a plantat pe strazi) ciresii japonezi. Ba chiar am vazut, pt prima data vii si naturali, si ciresi japonezi albi. Pt ca verii lor roz par mai spectaculosi cei albi nu se prea planteaza pe continentul nostru, cel putin eu asa am impresia. Langa Notre Dame erau doua gradini adevarate dedicate acestor minuni, una cu ciresi roz si alta cu niste puieti albi.

Cand m-am apropiat de fatada Catedralei am remarcat un sunet familiar, desi auzit doar la ocazii speciale. Erau chiuituri specifice nuntilor de tara din frumoasa si atunci indepartata noastra tara. Intr-adevar prin fata Monumentului de cultura, arhitectura si religie trecea un alai care avea in frunte fericita mireasa imbracata in rochie alba si presupun ca tot atat de fericitul mire. Poza o puteti vedea, daca aveti rabdare sa o cautati, in albumul de pe Picasa. Tot acolo se afla si poza Kilometrului Zero, punctul exact de unde incep toate drumurile Frantei.

Ei, dar eu plecasem de la hotel cu intentia de a vedea St Chapelle. Sotul meu a constatat ca nu e coada si m-a trimis sa intru. La poarta era o politista negresa. Am vazut ca iesea cineva din curte si am intrebat daca se poate intra. "C'est la Police, Madam", a zambit ea. Am zambit si eu, cam stramb, si am renuntat sa vizitez stabilimentul. Sotul meu, aflat in drum spre Piata de Flori, s-a scuzat ca el asa isi amintea ca arata intrarea la Capela. Daca ma uitam in sus as fi vazut ca turla cea ascutita a St Chapelle nu se zarea pe acolo, ci ceva mai departe.

Dupa o scurta raita prin piata de flori, unde m-au frapat preturile f ridicate la seminte si bulbi, am ajuns si la intrarea de la St C, unde deasemenea nu mai era coada vazuta cu doua zile inainte. Sotul meu nu era deloc stapanit de dorinta mea de culturalizare, asa ca m-a lasat sa intru singura intai la punctul de control, unde era un anunt ca la aeroport ca nu sunt permise alea-alea si am fost trecuta prin razele aferente, dar nu mi s-a cerut sa-mi scot cureaua care avea catarama metalica (nici pana in ziua de azi nu mi-e clar ce a sunat la noi la Otopeni cand am trecut prin rama aceea, desi politista a negat, cred ca era vorba de plombe). Coada era numai la casa. Pt St C se cereau 8E, nu stiu cat se cerea pt La Conciergerie, aka Palatul de Justitie. Eram eu satula de justitia din tara noastra, nu eram dornica sa vad unde se imparte dreptatea in tara care in timpul revolutiei din 1789 a judecat sumar dusmanii, scurtandu-i de cap cu o rapiditate uluitoare (singura consolare ar fi ca insusi Robespierre a "gustat din medicamentul" prescris cu atata darnicie altora).

Am platit cu strangere de inima (si cu gheara in gat) si am intrat in Capela. Poze mult mai reusite decat ale mele se pot vedea aici, precum si date (in engleza, bien sur) despre acest obiectiv turistic, si mai multe date interesante sunt aici. La parter am fost tare dezamagita, parca eram intr-un magazin, iar cand am vazut ca trebuie sa urc pe niste scari f inguste m-am temut ca scarile merg pana undeva in varf si mi-am amintit de vizita la Castelul Blarney, unde pe la jumatatea urcusului am obosit si as fi vrut sa ma intorc, dar nu se mai putea, pt ca scara era plina ochi de turisti care urcau. N-am apucat sa ma tem prea mult, pt ca am ajuns in capela propriu zisa, cu vitraliile ei de o inaltime impresionanta. Ca multe alte obiective e in renovare, jumatate din vitralii au fost curatate de jegul acumulat dealungul veacurilor, iar din cealalta jumatate abia se mai disting figurile. Cica vitraliile povestesc Biblia de-a-fir-a-par, de la stanga la dreapta si de sus in jos. 600 metri patrati au aceste vitralii. Si daca as fi stiut Biblia pe de rost ar fi fost o problema sa "citesc" atata amar de suprafata. M-am limitat sa privesc, sa admir si sa pozez. Ar fi trebuit sa fie 12 medalioane reprezentand apostolii, am identificat vreo 10 statui, nu stiu ale cui. F interesant e si mozaicul, ce mai, se vede ca a fost Capela Regala, dar tot mi se pare ca am primit prea putin pt cei 8E. Am mai privit odata cladirea in care Marie Antoinette si alte persoane importante au asteptat executia si ne-am indreptat spre Louvre.

Dar mai intai am vrut sa vad fatada in stil de templu grec (tare mult au mai iubit arhitectii francezi antichitatea greaca, pe langa multele cladiri cu fronton tipic grecesc exista si o biserica, La Madeleiene, din pacate nu i-am acordat timpul cuvenit, si acum imi pare rau, dar eram tare obosita cand am zarit-o si m-am apropiat doar putin, aceasta biserica seamana izbitor pe dinafara cu un templu grec, cu coloanele ei care amintesc de Acropole) a Institut de France, aflata pe celalalt mal al Senei. Ca sa ajungem acolo a trebuit, bineinteles, sa trecem pe un pod. Sena este traversata de multe poduri (32 numai in Paris). Cred ca singurul pod pietonal este Pont des Arts, este pavat cu lemn si are banci pe centru. Nenumarate grupuri de tineri sedeau pe jos, unii chiar pareau ca sunt la picnic, niste fete cantau de mama focului avand in fata cutia pt salutul romanesc (sigur nu erau compatrioate de-ale noastre) era o lume tare colorata si interesanta.

Acelasi tip de grupuri de parizieni a invadat si cele doua gradini din continuarea Louvre-ului, aflate pe axa Etoile- St Denis, Jardin de Carrousel si Jardin de Touilleries. De altfel in acele zile insorite multi parizieni au iesit la soare peste tot unde era un petecut de iarba, dar si pe malurile Senei. Am fotografiat cu multa harnicie statuile, in special pe cele inspirate din miturile Greciei Antice, din Jardin de Touilleries, pozele le puteti vedea in albumele catre care am pus link. In JT pe un lacusor pluteau o multime de corabii in miniatura iar pe maluri alergau copii cu niste cangi speciale cu care le impingeau in larg pe cele ce pareau ca ar esua la mal.

Nu ne-am eternizat insa acolo ci am luat metroul si am mers la St Germaine de Pres (pe cea de mai departe, de Auxerrois, aflata pe langa Tour St Jacques, am admirat-o doar in treacat, in alta zi), Sotul meu a ramas sa asculte concertul cu multi decibeli sustinut de o fanfara (de un gust indoielnic, dupa parerea mea) iar eu am intrat in aceasta biserica atat de veche. E asa de mare si zidurile sunt atat de groase incat atunci cand m-am departat cativa metri de usa nu se mai auzea deloc vacarmul de afara. Din pacate nu era destula lumina ca sa fac poze reusite, unele cu vitralii chiar mi-au iesit cam miscate, "recolta" de poze a fost mai slaba decat ma asteptam, desi erau si aici sumedenie de artefacte. Cand am iesit spectacolul continua de zor cu o marjoreta cam trecuta care se agita de zor in ritmul asurzitor al fanfarei, artistii erau cam dezamagiti ca turistii cei entuziasti nu manifestau aceeasi tragere de inima cand venea in fata lor copilul cu sapca in care trebuia sa curga euroii. Am profitat de o pauza de tras sufletul si am plecat spre hotel.

Jurnal de Calatorie Paris 16 aprilie 2010

Ziua aceasta a fost la dispozitia mea, sa merg unde vor muschii mei. Pt ca ziua anterioara a fost destul de obositoare din cauza sculatului dis-de-dimineata, a calatoriei si a umblatului pe coclaurile centrului Parisului am pornit destul de tarziu in aventura vietiimele, inarmata cu o harta turistica, cateva bilete de metrou (am cumparat un carnet de 10 bilete, e mai convenabil) si o napolitana dietetica pt diabetici de 100g. Nu mai stiu daca am luat si apa, parca nu, a fost mare greseala, pt ca am suferit de sete, dar mi-am cautat sub unghii si mi-am cumparat totusi pana la urma o sticla. A, si bineinteles camera mea foto cam paradita (tare ma supara petele de pe poze, inca nu stiu ce pot face sa rezolv problema asta) cu bateriile de rezerva si cardul de memorie de 4GB.

Primul obiectiv era Bazilica Sacre Coeur, mai ales ca in reclama la Hotel scria ca se poate ajunge pe jos. Ca sa nu stau cu ochii in harta tot timpul am ales un traseu pt dus si unul pt mers in centru. Inainte de a pleca din hotel am intrebat-o totusi pe d-na de la receptie cum se ajunge la SC. (Unde sunteti voi, profesorii de franceza care imi dadeati, pe buna dreptate, note proaste, ca sa ma vedeti cum ma descurc in limba lui Mollierre?) "Drept inainte", a fost raspunsul.

In drum mi-am amintit, trecand pe langa un butic, ca sotul meu voia sa luam cadouri pt fete. Am ales cele dorite, ceva mai ieftine decat la Galeriile Louvre, si am incercat sa obtin un discount. Vanzatorul m-a intrebat de unde sunt si mi-a facut un discount de 50 eurocenti. Abia seara mi-am dat seama ca imi daduse o moneda de 50 de bani. Clar il pacalise si pe el cineva din Romania.

Am urcat vitejeste pe Rue Foubourg Montmartre dar la un moment dat am ajuns la un labirint de stradute. Am vazut un politist (negru, am remarcat ca incasatorii de la metrou erau cam toti negri, deasemenea si unii politisti sau receptioneri la hoteluri) care m-a indrumat spre directia buna (biserica nu se zarea deloc de acolo) dar si asa a fost nevoie sa mai intreb pe cineva incotro trebuie sa o iau. Probabil mi s-a indicat cel mai scurt si mai drept drum, dupa cum aveam sa constat mai tarziu, dar acel drum m-a dus la capatul de jos al unei scari careia deabia de ii zaream sfarsitul de sus. Nici in Cork nu am vazut scari atat de abrupte si de inalte. Acolo (in Cork) era o strada mai pieptisa pe care si tinerii gafaiau, dar panta era mai scurta. Din fotografia pe care am facut-o nu reiese cat de descurajanta era scara din Monmartre.

Totusi mi-am adunat toata bruma de energie de care dispuneam si am urcat, taras-grapis, cu pauze dese pt tragerea sufletului si stergerea transpiratiei. Cand am ajuns sus un, sa-i zicem domn, mai gras ca mine si f vesel m-a intrebat "do you speak english?" N-aminteles bine ce mi-a zis, ceva de bani si mers pana jos, cumva daca ii dau lui bani sa mearga pana jos. N-aveam chef de glume si i-am spus-o, incheind ca vreau sa-l vad pe el ca face ce am facut eu si l-am lasat acolo sa rada mai departe.

Credeti ca am scapat de scari? Nici vorba. Ca sa intru in bazilica am mai urcat un rand de scari, apoi altele pana am ajuns in Place Pigale, nu mai vorbesc de scarile de la metrou.


In fata bazilicii puzderie de lume si nu numai "doua muzici, doua" ci mai multe. Nu stiu exact cate scoli si-au trimis elevii in excursie, destul ca erau multi. Dupa ce am vizitat bazilica in fix 4 minute (lumea cea multa nu prea permitea sa te poti uita cu atentie la toate minunatiile de acolo iar fotografierea e interzisa, in plus biserica e mult mai mica decat altele pe care le-am vizitat) am admirat panorama Parisului de pe colina, am vazut si in ce directie e Turnul Eiffel, dar am remarcat ca exista un trenulet care aduce turistii pana pe platforma bazilicii, deducand astfel ca exista si strazi mai omenoase pe care pot cobori.

Chiar pe langa Sacre Coeur am vazut un frumos castel de apa si am decis ca merita o poza. Asa ca am ratacit pe stradutele de pe Butte Montmartre unde la un moment dat am auzit un glas vesel de pasaruica, am si pozat-o, desi se distinge mai greu de scoarta copacului. Pe langa puzderia de turisti colina, conform traditiei, e invadata de buticuri care vand opere de arta, mai ales picturi, ba chiar si cei care picteaza umbla cu cartoane subbrat incercand sa convinga pe cineva sa i se faca portretul, pana si mie mi s-a facut o asemenea oferta.


Am mai urcat o scara in incercarea mea de a cobori in directia in care zarisem T E, apoi am ajuns in fata unei biserici mai ferita de ochii vizitatorilor. Se cheama St Pierre de Montmartre. Am intrat inauntru, linistea te coplesea, nimic nu amintea de agitatia turistica de pe Butte. Mi s-au parut f interesante vitraliile, teribil de moderniste, desi eu le prefer pe cele clasice, gen icoana.


In fine am gasit drumul cel bun spre Place Pigale, de unde urma sa iau metroul. In drum am mai intrat intr-o biserica, St Jean de Montmartre, cu niste vitralii micute mai botanice, cumva.


Ajunsa in statia de metrou nu am mai scos harta ca sa vad unde trebuie sa schimb pt turnul Eiffel, ci am intrebat pe functionara de ghiseu (bineinteles, negresa). Mi-a spus sa schimb la Place Charle de Gaule. Odata ajunsa in statia PCG mi-am spus ca n-ar fi rau sa-mi schimb planul si sa cobor acolo. Am ratacit indelung prin labirintul de tunele in directia Sortie. Acum cred ca e momentul sa spun cateva cuvinte despre acesta inventie, pana la urma foarte utila, numita metrou parizian.

Fiecare linie de metru are peronul ei, indiferent cate linii se intersecteaza intr-un nod de metrou. Deci daca stii exact in ce directie trebuie sa mergi esti salvat. Directia e data de capatul liniei, ce e de apreciat in Paris e faptul ca exista sumedenie de indicatoare, trebuie doar sa stii sa citesti si e imposibil sa te ratacesti, in plus pe fiecare tunel sunt afisate statiile pana la capat, deasemenea in fiecare vagon exista lista cu statiile, in unele trenuri mai moderne exista si beculete care arata ce statie urmeaza si cate mai sunt pana la capat. Am mai mers cu RERul, care tine de SNCF, care era in greva,din fericire nu pe linia care ne trebuia noua, nu am mers deloc cu autobuzul. In unele trenuri de metrou se urca si cantareti ambulanti, am avut ocazia sa aud "Ioane, Ioane, toata lumea doarme" iar la statia de langa hotel in zilele de lucru era prezenta mereu o tiganca cu paharul pt monede alaturi.

Din fericire in PCG exista scari rulante incat vesnicele suisuri si coborasuri au fost mai putin chinuitoare. Am iesit in sfarsit in fata Arcului de Triumf Etoile (exista mai multe arcuri de triumf, cel de la Defence e mai patratos dar l-am vazut doar in poze, el se afla la capatul axei Etoile Defence care trece prin Champs Elisee, intre altele) si m-am invartit o multime de timp in jurul lui, fotografiindu-l din toate unghiurile posibile, de pe platformele aflate intre multele Avenue care pleaca (sau vin, cum preferati) in Place D'Etoile.

Din pacate grupurile mari de statui sunt in renovare si in locul lor se poate vedea pe unele laturi cate un poster mare. Ca si in Cork sau Koln, unde turismul are un rol important, multe obiective turistice sunt cu schele pe ele. Cand am ajuns din nou la intrarea pe Champs Elisee (pornisem raidul in sens invers, pt ca pe acolo iesisem) o pereche de turisti mai in varsta dar mult mai sportivi, dupa toate aparentele americani, s-au oferit (adica el a facut oferta) sa-mi faca o poza cu aparatul meu. La inceput am zis nu, apoi am acceptat, si le-am facut si eu o poza romantica cu aparatul lor, mult mai performant decat al meu.

Ei, si am pornit sa colind Campiile Elizee. Grecii le-au inchipuit probabil ca pe niste pasuni inverzite, parizienii le-au decorat, in portiunea spre Arc, cu imobile f inalte si magazine uriase, unele vand masini (sediul lor contrasteaza ca stil cu cladirile mai vechi, am observat ca toate cladirile vechi au ferestre cu grilaje, n-am prea inteles rostul acestor grilaje,, cele mai noi au, unele, chiar si termopane, sunt f putine, ce-i drept ). N-am intrat in aceste magazine, nici macar in "Louis Vuitton" :))
Ei, si cand incepusem sa ma plictisesc de atatea cladiri marete (mi se parea, toute proportion gardee, ca ma aflu pe b-dul Ana ipatescu umflat cu pompa) si ma intrebam unde se afla acea gradina insemnata cu verde pe harta am constatat ca ma aflu f aproape de ea. Am zarit niste palate impresionante, cu afise care anuntau expozitii culturale, dar am lasat culturalizarea pe alta data si m-am concentrat pe arhitectura, f bogat ornamentata, cotind la dreapta ca sa trec printre Petit et Grand Palais. Probabil ca in Galeria Nationala as fi vazut multime de minunatii. Daca as fi avut si rabdare sa stau la coada, pe langa vointa.



Chiar la malul Senei incepe cel mai interesant pod din tot Parisul, Pont Alessandre III, cu cele patru statui aurite aflate la capetele podului, precum si cu alte statui, care de care mai impozante.

Pe celalalt mal este Quai D'Orsay. Stiam ca exista o cladire cat se poate de oficiala acolo, dar si Musee D'Orsay, cu nenumarate opere ale Impresionistilor, fiica mea mai mica mi l-a recomandat cu caldura, am facut un pps cu Impresionistii la sugestia ei, dupa ce l-a vizitat. Fiica mai mare mi-a dat si ea multe sfaturi folositoare. Am pornit totusi pe Espalanade des invalides, uimita de marimea sediului lui Air France, un adevarat palat.

Domul Invalizilor l-am admirat doar de la distanta pt ca m-am indreptat spre Quai D'Orsay, hotarata sa merg pe el pana la Museu, apoi spre Tour Eiffel, care nu parea prea departe. Si am mers, si-am mers, dar singurul muzeu semnalat acolo era Musee de Branly, muzeul artei primitive de pe patru continente. N-aveam chef de arta primitiva. Era bine daca ma uitam pe harta, as fi vazut ca Musee D'Orsay era fix in directia opusa a cheiului, dar n-am regretat ca am gresit, pt ca am ajuns la Gradina Verticala a lui Patrick Blanck, despre care vorbeste intr-un interviu. Vazusem deja aceasta gradina intr-un pps, dar e altceva cand o vezi vie si naturala.

Ei, si am ajuns si la Tour Eiffel. Nu mi-a placut. Am inteles de ce au protestat parizienii la inaugurarea lui. E orice, numai opera de arta nu. Iar cand am vazut turisti urcandu-se pe scari parca ma dureau si mai tare picioarele. Noroc ca, cel putin in centru, sunt banci sau locuri de odihna la tot pasul. Dar demonul turistic nu-mi dadea pace. Dupa ce m-am plimbat pe Campiile Raiului (Elizee) era cazul sa colind nitel si Campul zeului care guverneaza zodia in care m-am nascut, anume Marte. M-am invartit pe langa monumentul dedicat drepturilor omului, privita cu dispret de niste madame frantuzoaice care spuneau ca nu inteleg ce tot fotografiaza turistii. Sigur credeau ca nu inteleg frantuzeste. M-am strambat la ele si mi-am vazut mai departe de treaba.


Pe peluzele verzi se odihneau la soare grupuri de oameni, probabil parizieni. Vremea a fost splendida in tot timpul sejurului, la buletinele meteo spuneau ca ar fi bine sa ploua ca sa se curete cerul de cenusa vulcanului. Chiar in fata Scolii Militare, vis a vis de monumentul generalului cu nume de prajitura, Joffre, e un monument modern inchinat pacii.

Scoala Militara e o cladire impunatoare, flancata de alte doua, una dedicata Artileriei si alta Cavaleriei. Mi-ar fi placut sa pozez jandarmii calare (vedeti pozele pe picasa, la linkul dat) chiar in fata cladirii Cavaleriei, dar n-am avut rabdare. Orice m-as fi asteptat sa vad in aceasta zona, dar nu o "garsoniera" in aer liber.

De atfel mai vazusem cu o zi inainte trei oameni ai strazii intinsi pe trotuar in plina zona turistica.

Am mers pe langa Ecole Militaire pana la primul bulevard la stanga si m-am indreptat spre chei, hotarata sa merg la Obelisc, pe care il vazusem de departe, de pe Esplanada Invalizilor. Am traversat Sena si am ajuns pe Cours de la Reine unde am trecut pe langa un monument inchinat victimelor poloneze din al doilea razboi mondial (am vazut multe placute care cinsteau eroii din acest razboi, in special, bineinteles, pe cei francezi) dar m-am bucurat tare cand am vazut ciresi japonezi infloriti. Am o superstitie, despre care am mai vorbit, in legatura cu ciresii japonezi si magnoliile, cred ca ei ma ajuta cumva sa-mi prelungesc viata.

Drumul prin acea gradina inverzita a fost o placere. Nici nu mai simteam oboseala. Place de la Concorde are ce oferi vizitatorilor, o fantana arteziana cu sumedenie de statui, 8 statui personificand 8 mari orase ale Frantei (printre ele si Strassbourg), am fotografiat atunci numai 6 din ele, bineinteles celebrul obelisc cu hieroglifele lui cu tot precum si palate in preajma si, cel mai important lucru, intrarea in Jardin de Touilleries.

Desi abia imi mai taram picioarele (nu uitati ca pornisem la drum pe la 10:30 si acum era trecut de 17:00) nu m-am oprit si am intrat si in gradina. Langa lac nenumarate persoane se odihneau pe scaune (fericitii!) eu am pozat statuile si la un moment dat am simtit ca nu mai pot si e cazul sa ma indrept spre hotel.

Cat nu-mi place mie sa urc si sa cobor scari metroul parea cea mai la indemana solutie. Am intrebat incotro e cea mai apropiata statie. Fatalitate, a trebuit sa ma intorc in Place de la Concorde (trecusem pe langa intrarea la metrou dar nu o observasem) dar nu prin gradina, ci pe strada, pt ca asa am fost indrumata. Am ajuns cu bine la hotel (sotule meu se temea tare ca o sa ma ratacesc) si astfel s-a incheiat a doua zi de preumblare prin Orasul Luminilor (pe care nu le-am prea vazut, ma refer la cele electrice, de pe strazi, ca am dormit neintoarsa).