joi, 6 august 2020

Pantofii roșii -The red shoes

Nu știam povestea pantofilor roșii despre care e vorba în episodul 2 din serialul sud-coreean ”Is OK to not be OK”. Vă voi povesti mai jos despre ce vorba dar mai întâi o să vă arăt pantofii purtați de actriță în serial și o scenă din acel episod:
Fotografia aceasta, a artistei Elena Mikhailova, mi-a amintit de episodul 2 din serialul ”Is Ok not to be Ok” în care eroina amintește de povestea lui Hans Christian Andersen ”The Red Shoes”

Cum v-am spus, nu știam povestea și am cautat-o pe net. Am găsit articolul din Wikipedia dedicat ei și am înțeles odată în plus de ce ginerele meu, Andrei, susține că multe dintre poveștile pentru copii sunt de fapt horror story. Într-adevăr coreenii au făcut un film horror bazat pe această poveste.Povestea e lungă, vă voi spune doar cam cât s-a spus și în serial, anume că fata a fost blestemată să danseze fără oprire în pantofii ei roșii și ca să scape de blestem a cerut să îi fie amputate picioarele, dar pantofii au continuat să danseze.Iată povestea din serial, cum am găsit-o în Drama Beans (https://www.dramabeans.com/2020/06/its-okay-to-not-be-okay-episode-2/)“The little girl wore her red shoes everywhere she went, even to a God-fearing church. Once you wear those shoes, your feet start dancing on their own. And you can never stop dancing or take off those shoes. But even so, the little girl never gave up on those red shoes. In the end, the executioner had to cut off her feet. But the two feet that got cut off still continued to dance in those red shoes. Some things can’t be torn apart no matter how hard you try to do so. That is why obsession is noble and beautiful.”Și cum e descrisă în Wikipedia:https://en.wikipedia.org/wiki/The_Red_Shoes_(fairy_tale)”A peasant girl named Karen is adopted by a rich old lady after her mother's death and grows up vain and spoiled. Before her adoption, Karen had a rough pair of red shoes; now she has her foster mother buy her a pair of red shoes fit for a princess. Karen is so enamored of her new shoes that she wears them to church, but the old lady told her "it's highly improper and you must only wear black shoes in church". But next Sunday, Karen cannot resist to put the red shoes on again. As she is about to enter the church, she meets a mysterious old soldier with a red beard. "Oh, what beautiful shoes for dancing," the soldier says. "Never come off when you dance," he tells the shoes, and he taps each of the shoes with his hand. After church, Karen cannot resist taking a few dance steps, and off she goes, as though the shoes controlled her, but she finally manages to stop them for a few minutes.After her adoptive mother becomes ill and passes away, Karen can't even attend her foster mother's funeral. And then an angel appears to her, bearing a sword, and condemns her to dance even after she dies, as a warning to vain children everywhere. Karen begs for mercy but the red shoes take her away before she hears the angel's reply.Karen finds an executioner and asks him to chop off her feet. He does so but the shoes continue to dance, even with Karen's amputated feet inside them. The executioner gives her a pair of wooden feet and crutches. Thinking that she has suffered enough for the red shoes, Karen decides to go to church so people can see her. Yet her amputated feet, still in the red shoes, dance before her, barring the way. The following Sunday she tries again, thinking she is at least as good as the others in church, but again the dancing red shoes bar the way.When Sunday comes again Karen dares not go to church. Instead she sits alone at home and prays to God for help. The angel reappears, now bearing a spray of roses, and gives Karen the mercy she asked for: her heart becomes so filled with peace and joy that it bursts. Her soul flies on to Heaven, where no one mentions the red shoes.””Andersen named the story's anti-heroine Karen after his own loathed half-sister, Karen Marie Andersen.[3] The origins of the story is based on an incident Andersen witnessed as a small child. His father, who was a shoemaker, was sent a piece of red silk by a rich lady to make a pair of dancing slippers for her daughter. Using some red leather along with the silk, he carefully created a pair of shoes only for the rich customer to tell him they were awful. She said he had done nothing but spoil her silk. To which his father replied, "In that case, I may as well spoil my leather too," and he cut up the shoes in front of her”Povestea este aici http://hca.gilead.org.il/red_shoe.htmlMai multe fotografii ale artisteihttps://35photo.pro/mihaylova101/

miercuri, 5 august 2020

Political correctness avant la lettre

Una dintre cele mai interesante istorii din Biblie este cea despre Regele David și Bathsheba.

Bathsheba era o femeie frumoasă și apetisantă, care obișnuia să se îmbăieze în aer liber astfel încât Regele David a avut mai multe ocazii să-i admire formele și chiar să își dorească să le cunoască mai în amănunt.

Exista însă o problema, frumoasa era căsătorită cu unul dintre cei mai destoinici conducători de oști ai vremii, numitul Uriah. Și cum era o problemă ca regele să-și poată îndeplini dorința a avut o idee strălucită, după părerea lui, și anume l-a chemat pe Uriah la el, i-a dat o scrisoare către șeful acestuia cu poruncă strașnică nu cumva să deschidă scrisoarea.

Loialitatea și discreția lui Uriah aveau să-l coste pe acesta viața deoarece în scrisoare era descris ca un trădător care trebuie îndepărtat imediat de pe fața pământului. Și astfel Bathsheba a devenit soția regelui și mamă a vestitului Solomon, cel care a construit Templul din Ierusalim și a scris trei cărți, printre cele mai frumoase și mai înțelepte din Biblie: Cântarea Cântărilor, Ecleziastul și Proverbele lui Solomon.

Mi-am amintit de poveste, descrisă însă un pic diferit, urmărind un blog de albume de artă al numitei catrina_burana care publică acolo un număr de 82 de tablouri dedicate acestui subiect din care am ales unul, al lui Cornelis Cornelissen or Cornelis van Haarlem, 1562 - 1638, Netherlands deoarece mi-a plăcut mult comentariul bloggeriței, tradus astfel de Google

”They knew about political correctness even then ...”

”Încă de atunci se știa ce e aceea corectitudine politică”



joi, 30 iulie 2020

Inspiration

Imaginile 1, 3 și 5 sunt tablouri de Konstantin Yegorovich Makovsky (1839-1915) iar imaginile 2,4 și 6 reprezintă tablouri pictate de Vladislav Nagornov (n. 1974)
Nagornov mai are și alte tablouri inspirate de Konstantin Makovsky, eu mă opresc deocamdată aici.
Dar am înțeles de ce vizitând o expoziție de artă contemporană una dintre artiste nu mi-a permis să îi fotografiez operele (era vorba de bijuterii) pentru a nu inspira alte artiste să îi copieze ideile.
Sincer, mie îmi place mai mult cum redă Nagornov expresia feței și chiar modul cum alege ornamentele decât originalele lui K. Makovsky. Impresia mea este că Nagornov a folosit același model în cele tri tablouri, ba chiar aș crede că este îndrăgostit de frumoasa asta.
 Konstantin Yegorovich Makovsky (1839-1915)
Vladislav Nagornov (n. 1974)
 Konstantin Yegorovich Makovsky (1839-1915)
Vladislav Nagornov (n. 1974)
Konstantin Yegorovich Makovsky (1839-1915) 
Vladislav Nagornov (n. 1974)

vineri, 10 iulie 2020

Povestiri din cartier

Azi, ca să nu ies pe căldura de foc, am plecat de acasă aproape de ora 20:00. Voiam să cumpăr tomate portocalii (cum Doamne iartă-mă să le spun roșii?) dar la ora aceea toate prăvăliile de pe Bulevardul Uverturii erau, normal, închise.
Dar nu m-am descurajat și am plecat spre Piața Veteranilor. Tenacitatea mi-a fost răsplătită, mai erau niște minoritari care vindeau. Am cerut omului niște roșii mai mari. Prețul afișat, 6 lei. ”A, astea mari sunt 10 lei” A zis el. I-am răspuns în gând ”Să le mănânci tu cu mă-ta” și m-am dus la standul următor, unde erau tot cu 10 lei. Am cerut 4 roșii, mi-a dat mai multe, de 1kg.
Când să ies din piață o vânzătoare tocmai îi explica unui cumpărător că nectarinele ei sunt foarte bune și că toată ziua le-a vândut cu 7 lei. Suna convingător și m-am întors să cumpăr și eu. Am cerut 4, mi-a dat și ea mia multe, tot un kg. Au fost într-adevăr foarte bune.
Când mi-a înmânat sacoșa cu nectarine mi s-a părut mai grea decât cea cu roșii și am rugat-o să cântărească și roșiile. Erau 1,016kg. I-am explicat că nectarinele mi s-au părut mai grele și ea a replicat ”Păi roșiile sunt mai mari”. A părut foarte nedumerită când i-am spus că un kg e un kg.





Preșul acesta, care îmi amintește de copilărie (noi le ziceam preșuri din cârpe, mai am câteva depozitate în casa de la Ciochina) era așternut frumos pe trotuar. În zona aceea am văzut de multe ori un grup de copii stând pe trotuar, cred că pe acel preș, și jucându-se.

A trecut pe lângă mine o fetiță de vreo 10 ani care mi-a adresat un răsunător ”Bună seara”. În timp ce îi răspundeam am auzit un glas pițigăiat spunând, ca un ecou, ”Bună seara”; cred că fetița vorbea la telefon cu cineva. 
Nu departe am auzit un glas de copil dintr-o curte spunând ”Ies afară să mă joc cu copiii”. N-am așteptat să iasă, mi-am văzut de drum.

Parcă aș povesti întâmplări din satul natal (apropo, eu m-am născut în București dar am copilărit în Ciochina)
În spatele Pieței Veteranilor cum privești dinspre Bulevardul Iuliu Maniu sunt trei blocuri care m-au impresionat de multă vreme prin decorațiile murale. Nu știu câtă lume din sutele, poate miile de persoane care s-au perindat prin piață și-au ridicat ochii ca să le vadă.



Când m-am mutat în cartier, în 1971, erau foarte multe case modeste, în curțile cărora creșteau tufe de iasomie și bolți de viță de vie. Multe din ele au dispărut, în locul lor apărând fie blocuri, fie vile mai mult sau mai puțin cochete. Dacă tufele de iasomie sunt mai rare, bolțile încă mai persistă în zonele mai puțin atinse de dezvoltarea imobiliară de după 1990, cum este această boltă de la un bloc mai vechi.

Acum câteva zile am făcut fotografii cu tema ”bolți de viță de vie” mergând pe Calea Apeductului și Strada Dezrobirii. Le puteți vedea mai jos.

































luni, 6 iulie 2020

Ce verde era valea mea. Scurtă istorie a bolților de vie din fosta comună Militari.

Nu numai odată am amintit cu nostalgie de vremea când, abia mutată în cartier, admiram curțile cu tufe de iasomie și bolți de viță de vie. Tufele de iasomie sunt din ce în ce mai rare dar mergând pe Calea Apeductului spre strada Dezrobirii și apoi pe acea stradă am descoperit cu mirare o mulțime de bolți de viță de vie.

Totuși ceva s-a schimbat iremediabil în peisaj, înălțimea gardurilor. Ceea ce caracteriza cultura ”regățenilor” era tocmai aspectul gardurilor, care permiteau să privești fără opreliști în curtea omului, mai ales dacă era gospodar și avea ce arăta. Iar fosta comună Militari, care acum face parte din sectorul 6 al Bucureștiului, nu făcea excepție.

Dar nu cu mult înainte de 1990 în cartier s-au dărâmat multe case și s-au construit blocuri. Poate că dacă mai trăia Ceaușescu s-ar fi dărâmat toate casele (chiar și blocul nostru și cele din microraionul din care face parte erau, se zice, pe lista de demolări, și nu e de mirare pentru că s-a mai dărâmat un bloc de garsoniere de 10 etaje la Lujerului pentru a se lărgi strada Virtuții) și orașul dormitor și-ar mai fi adaugat și alte blocuri.

Dar în ultimii 30 de ani în cartier s-au mutat oameni cu oarece stare care și-au construit vile înconjurate cu ziduri înalte. Zona în care am pozat bolțile de viță de vie a scăpat demolării dar și aici s-au înălțat multe garduri încât bolțile abia se mai văd.

Pentru unele bolți am făcut chiar două poze, din unghiuri diferite. Pozele nr 2 le-am postat în partea finală a albumului. Vă rog să scuzați calitatea unora din poze, le-am pus aici numai pentru valoarea lor documentară.