sâmbătă, 13 octombrie 2018

Albrecht Durer (1471~1528) The Seven Sorrows of the Virgin 1494-1497

Albrecht Durer (1471~1528)

Cele Șapte Necazuri (Dureri) ale Sfintei Fecioare.

Deși cea mai apropiată sărbătoare creștină este Nașterea Domnului azi m-am ocupat de documentarea despre marele pictor german al renașterii, Albrecht Durer. Și am găsit pe net acest album despre durerile îndurate de Maica Domnului atunci când, de Paștele evreiesc, a fost condamnat la crucificare. Sunt doar câteva scene din viața lui Iisus, dar nu cred că există cineva dintre cititorii mei creștini care să nu știe toate amănuntele.

Vă invit să admirați măreția și minuțiozitatea specifică germanilor cu care a fost pictată fiecare părticică din aceste paneluri care alcătuiesc ceea ce se numește Cele Șapte Necazuri (Dureri) ale Sfintei Fecioare.

 The Seven Sorrows of the Virgin 1494-1497
 1 Our Lady of Sorrows 
2 Circumcision of Christ. 
3 The flight into Egypt 
 4 The twelve year-old Jesus in the temple
 5 The Cross 
 6 The Cross Nailing
7 Christ on the cross.
8 The Lamentation of Christ

vineri, 12 octombrie 2018

Corbul - Raven by Edgar Alan Poe

Facebook obișnuiește să ofere Memories (care nu știu exact de ce, la mine se opresc la 5 ani în loc de 7) și acolo am găsit o poză cu trei corbi într-un peisaj cam sinistru unde am fost etichetată de un prieten coreean, profesor universitar de arhitectură. Mi-am adus aminte de poezia Corbul a lui Edgar Alan Poe și am început să caut traduceri și în final originalul poeziei.

Am găsit chiar și un pdf cu ilustrațiile lui Gustave Dore din care am făcut, printr-un procedeu complicat, un album în laptop. A fost ca rezolvarea unui puzzle greu, care mi-a oferit la final o mare satisfacție.

Dacă rezolvarea unor probleme dificile (dar nu exagerat de dificile) îmi place operele lui Poe nu-mi plac, oricât de mult ar fi lăudate și oricât de mare ar fi contribuția lui la literatura modernă (de exemplu a scris prima carte polițistă, ”Crimele din Rue Morgue” și primul roman SF din care s-a inspirat Jules Verne pentru ”Sfinxul Ghețarilor”, opera lui Poe numindu-se ”Aventurile lui Arthur Gordon Pym”).

Totuși trebuie să admit că poeziile lui sunt geniale, așa gotice, întunecate și deznădăjduite cum sunt, și poate cea mai bună din ele este Corbul (Raven)

O foarte reușită traducere făcută de poetul uitat (dar readus la lumină cu ajutorul internetului) Iuliu Cezar Săvescu (1866-1903)

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire, 
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase, 
O strașnică teroare în nervii mei băgase, 
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.

În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: “Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Când este în putere, să șadă cocoțată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: “Mulți alții s-au dus de lângă mine,
“Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.
“Și dânsul se va prinde în tristele ruine,
 “Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la un om de soartă și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atâta de zdrobit
Încât, văzându-și viața de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.
Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcare 
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Plutește ca parfumul, al îngerilor duh;
“Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephemés
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav și rece, răspunse: “Niciodată!”

“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
“Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
“Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.
“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
“Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
“Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.
“Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,
“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunde: “Niciodată!”

Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei și al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai șterge acum și “Niciodată!”

1855

https://ro.wikisource.org/wiki/Corbul_din_Edgar_Poe

Vezi și: https://condeier.ro/corbul-poe-traducere-secolul-xix/

Am păstrat, în traducerea următoare, grafia lui ”î” din ”i”, grafie impusă de comuniști ca să pară mai aproape de alfabetul Chirilic care are semnul ”î”, spre deosebire de cel latin, unde ”î” provine din ”a” și se scrie ”â”. În școala primară am învățat cu ”â” din ”a”

Corbul 
de Edgar Allan Poe 

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963) 

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, 
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate, bate-n uşa mea uşor. 
,,E vreun trecător, gîndit-am, şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător." 

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau tîrcoale şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale, jalea grea pentru Lenore  
Fata fără-asemuire, îngerii îi spun Lenore 
Nume-n lume trecător. 

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: 
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor  
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor  
Nu-i decît un trecător." 

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l 
,,Domnule, am spus, sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, nici un trecător. 

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: Lenore! 
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!'' 
Doar ecoul trecător. 

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. 
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!'' 
Vînt şi nici un trecător. 

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas, ca un Domn stăpînitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor. 

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore!'' 

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume sus, pe bust, oprită-n zbor  
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''. 

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. 
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor  
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''. 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor  
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvîntul: ”Nevermore''. 

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; 
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor  
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor  
Vorba Never,  Nevermore. 

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor  
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore. 

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri''  
Eu mi-am spus ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !'' 
Spuse Corbul : ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină, spune-mi, spune-mi te implor, 
Oare-n Galaad găsi-voi un balsam alinător?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare, îngerii îi spun Lenore 
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată, Nevermore. 

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/161478/index.html

”Poet, prozator și critic literar, Edgar Allan Poe (1809-1849) a scris lirică romantică și cu accente elegiace și viziuni halucinante, de desăvârsită rigoare formală: Tamerlan și alte poeme, Corbul și alte poeme, Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc. A scris și proza fantastică, așa-numitele “povestiri extraordinare”, reunite în volumul ”Povestiri ale grotescului si arabescului.”

Traducerea de mai jos am editat-o în sensul că am pus diacritice, care lipseau, cu excepția lui î și â, din textul de pe net.

Corbul - Edgar Allan Poe
Traducere  Emil Gulian 

Odata, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi si uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător,
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă îndreptai auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor,
“E vrun călător”, zisei bombănind, “poate că el se trezi ciocănind în ușa camerei mele ușor.
E numai atât, un călător.”

Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în decembrie cu reci morminte;
Fiece cărbune, murind cuminte, și-arunca spectrul albăstrui pe covor,
Cu nerăbdare-așteptam dimineața; în zadar încercasem, împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfâșii ceața tristeții pentru pierduta Lenore,
Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore,
Dar al carui nume fu aici trecător.

Și mătăsosul, tristul foșnet slab al perdelelor purpurii,
Mă sfredeli, cu o nemaisimțită groază mă cuprinse într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc si să repet
“E vreun călător, ce, voind să intre, bate la ușa mea rugător,
Întârziat călător, ce, voind sa intre, bate la ușa mea rugător,
Întârziat călător care bănuiește, la ușa mea, adăpost primitor,
E numai atât, un călător”.

Și-atunci trezindu-mă din piroteli și nemaistând mult la indoieli,
"Domnule" spusei "sau Doamnă, iertarea voastră implor;
Dar faptul e că dormitam și-așa de slab v-auzeam,
Așa incet v-auzeam bătând, băteați așa de ușor,
Că nu auzeam bine ce auzeam". Deschisei atunci ușa cu mult zor:
Beznă era, nici un călător,

Adânc tenebrele pătrunzând, mult stătui locului cutremurându-mă, cercetând,
Minunându-mă și visând visuri pe care n-a-ndrăznit, încă să le viseze nici un muritor;
Dar tăcerea n-avu îndemn, și întunericul nu dădu nici un semn
Și singurul cuvânt acolo șoptit fu murmuratul cuvânt "Lenore!"
Pe care eu il șoptii, și un ecou, care-mi întoarse ușor "Lenore!"
Atât auzii, nici un călător.

Pierdut ân camera tristă intrând, cu sufletul tot in mine arzând,
Curând auzii din nou bătând, bătând ceva mai stăruitor.
Spusei din nou: "Desigur că este acum la oblonul ferestrei o veste;
Să mă uit să vad și acolo ce este, taina aceasta să o măsor;
S-aștept până inima se potolește, și apoi taina să o măsor:
Poate-i doar vântul, nici un alt călător"

Aruncai oblonul și, cu mult tapaj, scuturând năzuros bizaru-i penaj
Pătrunse-năuntru un negru Corb, al prea-sfântului timp trecut slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete, nu șovăi ci, pe îndelete, ca în temeiul unui vechi acord,
Cu o nobila mână de lady sau lord, deasupra ușii camerei mele se cățără disprețuitor
Sus, pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra ușii camerei mele, se sui fără zor,
Se sui și stătu, sumbrul călător.

Și-atunci zburătoarea de eben așa hâdă, visarea mea tristă mai făcu să surâdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care-și purta ifosul ocrotitor
“Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, “dar nu vii, desigur dintre mișei,
Stafie ursuză, corb bătrân, ce-ai trecut de țărmul Nopții în zbor,
Spune-mi numele de prinț cu care tărmurile Nopții te strigă în cor!”
Răspunde Corbul: “Nevermore”.

Mult mă minuna la așa urâcioasă pasăre de rând vorbirea frumoasă,
Deși răspunsul nu avea tâlc, și nu-mi fu de mare-ajutor,
Dar nu se poate să tăgăduim că nici un muritor dintre câți auzim
Nu fu de soarta ursit, pe cât știm, deasupra ușii camerei sale să vadă cum stă, disprețuitor
O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus, de pe ușa camerei sale, s-a cocoțat coborâta din zbor,
Cu un astfel de nume: Nevermore.

Dar Corbul hidos si singur stând pe palidul bust si proferând
Doar o vorbă, ca și cum întreg sufletu-i prin ea ar fi fost vestitor,
Croncăni numai ce aflai, și nu mișca nici o pană, vai!
Până ce eu abia murmurai: "Și alti prieteni plecară in zbor,
In zori și el tot așa se va duce, ca si speranțele ce plecară in zbor"
Răspunse Corbul: "Nevermore".

Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică așa de bine dată,
"Sigur" spusei, "ceea ce el rostește e toata învățătura luată
De la un trist, obidit stăpân, pe care Nenorocul păgân
Îl gonea repede, gonea hapsân, până ce cântecu-i rămase doar cu refrenul acesta intristător,
Jalnicul bocet al Speranțelor lui, cu refrenul groaznic sfâșietor:
Niciodată ... Nevermore"

Dar fiindcă numai pasărea hâda sufletu-mi trist mai făcu sa surâda,
Îmi trasei jiltul în fata ușii, bustului și Corbului atotștiutor
Și adânci în velurul ceresc, mă apucai sa înlănțuiesc
Gânduri de alte gânduri triste, ca doar așa să lămuresc ce această cobe, pasăre venită din trecutul înșelător,
Ce, această posomorâtă, neînvățată si spectrală pasăre cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi sa spună prin croncănitul “Nevermore”.

Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul, mistuitor;
De astea și altele-asteptam din vecie, cu capul lăsat fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii se cernea mângâitor,
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii luneca dezmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia niciodată visător!

Atunci îmi păru într-o clipă pierdută, aerul mai dens parfumat de-o nevăzută
Cădelnită legănata de serafimii al caror clinchet de pași pe stofa moale se bănui că trece ușor.
“Netrebnice”, strigai, “Dumnezeu ți-a dat, prin acesti îngeri fără păcat,
Răgaz, răgaz si leac de uitare, balsam pentru rana pierdutei Lenore!
Bea, o bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore!”
Raspunde Corbul: “Nevermore”.

“Profetule!” strigai, “vestitor posac, totuși profet, de ești pasăre sau drac,
Fie Satana te-a ndemnat, fie că furtuna te-a aruncat pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit si sălbaticit, în ținutul acesta deșert si vrăjit,
În căminul meu de spaimă bântuit, spune-mi cel puțin tu, te implor!”
Răspunde Corbul. « Nevermore ».

« Profetule ! » strigai, crainic posac, totuși, profet, de ești pasăre sau drac,
Pe cerul ce peste-amândoi se-ncovoaie, pe Domnul
pe care-l iubim amândoi, te implor,
Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeți încărcat
Va mai îmbrățisa pe sfânta fată pe care îngerii o numesc Lenore,
Va mai îmbrățisa zglobia fată pe care îngerii o numesc Lenore?”
Răspunde Corbul: “Nevermore”.

Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăe sau demon, el să ne separe!
Du-te-ndărăt spre uraganul si țărmurile Nopții lui Pluton, în zbor!
Nu lăsa neagra pană ca urmă-a minciunii care în sufletu-ți scurmă !
Lasă-mi sihăstria neprihănită! De pe ușa mea pleacă-n zbor!
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe ușa mea ia-ți chipul în zbor!”
Răspunde Corbul: “Nevermore”.

Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu si înca stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe ușa mea ne-ndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care visează,
Lumina lampii lunecând, proiecteaza umbra-i întreaga jos, pe covor,
Si sufletul meu din această umbră, pâlpâitoare pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor!

https://poetii-nostri.ro/edgar-allan-poe-corbul---tr-emil-gulian-poezie-id-26907/
Și: https://acum.tv/articol/6276/  (fragmente)

”V-ați întrebat vreodată, citind Corbul lui Edgar Allan Poe, de unde s-a inspirat poetul pentru cea mai frumoasă creație a sa? Ei bine, poemul are o întreagă poveste.

Pe la începutul anilor 1840, Charles Dickens a compus romanul istoric Barnaby Rudge, pe care l-a publicat în serie, fiind un fel de preludiu pentru Povestea despre două orașe. Pe vremea aceea, Edgar Allan Poe își ducea zilele în Baltimore, câștigându-și pâinea din cronici de carte. Citind Barnaby Rudge, Poe a fost tare impresionat de un corb din carte pe nume Grip, care era tovarășul unui băiat, Barnaby.

Pentru crearea personajului păsării, Dickens a fost inspirat de propriul său corb, pe care-l avea ca animal de companie și pe care-l chema tot Grip. Avea un vocabular impresionant, iar Dickens a mărturisit unui prieten într-o scrisoare că, pentru a-l crea pe corbul Grip, cel din roman, a trebuit să-l urmărească foarte atent pe Grip cel din viața reală.

După ce Poe a scris o recenzie favorabilă despre romanul lui Dickens, cei doi au rămas în legătură prin scrisorile pe care și le-au scris. În 1842, Dickens a pornit într-un turneu de carte în SUA, în compania soției sale și a corbului său, iar Poe, foarte bucuros de această întâmplare, abia a așteptat să-i întâlnească și să vadă cu ochii lui pasărea pe care o găsea foarte amuzantă și trufașă.”

Mai mult: https://hyperliteratura.ro/dickens-poe-corbul/

Și acum originalul în engleză:

The Raven
BY EDGAR ALLAN POE

Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore—
    While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
“’Tis some visitor,” I muttered, “tapping at my chamber door—
            Only this and nothing more.”

    Ah, distinctly I remember it was in the bleak December;
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
    Eagerly I wished the morrow;—vainly I had sought to borrow
    From my books surcease of sorrow—sorrow for the lost Lenore—
For the rare and radiant maiden whom the angels name Lenore—
            Nameless here for evermore.

    And the silken, sad, uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me—filled me with fantastic terrors never felt before;
    So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating
    “’Tis some visitor entreating entrance at my chamber door—
Some late visitor entreating entrance at my chamber door;—
            This it is and nothing more.”

    Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
“Sir,” said I, “or Madam, truly your forgiveness I implore;
    But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
    And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you”—here I opened wide the door;—
            Darkness there and nothing more.

    Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before;
    But the silence was unbroken, and the stillness gave no token,
    And the only word there spoken was the whispered word, “Lenore?”
This I whispered, and an echo murmured back the word, “Lenore!”—
            Merely this and nothing more.

    Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
    “Surely,” said I, “surely that is something at my window lattice;
      Let me see, then, what thereat is, and this mystery explore—
Let my heart be still a moment and this mystery explore;—
            ’Tis the wind and nothing more!”

    Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,
In there stepped a stately Raven of the saintly days of yore;
    Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;
    But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door—
Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door—
            Perched, and sat, and nothing more.

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,
By the grave and stern decorum of the countenance it wore,
“Though thy crest be shorn and shaven, thou,” I said, “art sure no craven,
Ghastly grim and ancient Raven wandering from the Nightly shore—
Tell me what thy lordly name is on the Night’s Plutonian shore!”
            Quoth the Raven “Nevermore.”

    Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,
Though its answer little meaning—little relevancy bore;
    For we cannot help agreeing that no living human being
    Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door—
Bird or beast upon the sculptured bust above his chamber door,
            With such name as “Nevermore.”

    But the Raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only
That one word, as if his soul in that one word he did outpour.
    Nothing farther then he uttered—not a feather then he fluttered—
    Till I scarcely more than muttered “Other friends have flown before—
On the morrow he will leave me, as my Hopes have flown before.”
            Then the bird said “Nevermore.”

    Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,
“Doubtless,” said I, “what it utters is its only stock and store
    Caught from some unhappy master whom unmerciful Disaster
    Followed fast and followed faster till his songs one burden bore—
Till the dirges of his Hope that melancholy burden bore
            Of ‘Never—nevermore’.”

    But the Raven still beguiling all my fancy into smiling,
Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird, and bust and door;
    Then, upon the velvet sinking, I betook myself to linking
    Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore—
What this grim, ungainly, ghastly, gaunt, and ominous bird of yore
            Meant in croaking “Nevermore.”

    This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing
To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom’s core;
    This and more I sat divining, with my head at ease reclining
    On the cushion’s velvet lining that the lamp-light gloated o’er,
But whose velvet-violet lining with the lamp-light gloating o’er,
            She shall press, ah, nevermore!

    Then, methought, the air grew denser, perfumed from an unseen censer
Swung by Seraphim whose foot-falls tinkled on the tufted floor.
    “Wretch,” I cried, “thy God hath lent thee—by these angels he hath sent thee
    Respite—respite and nepenthe from thy memories of Lenore;
Quaff, oh quaff this kind nepenthe and forget this lost Lenore!”
            Quoth the Raven “Nevermore.”

    “Prophet!” said I, “thing of evil!—prophet still, if bird or devil!—
Whether Tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,
    Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted—
    On this home by Horror haunted—tell me truly, I implore—
Is there—is there balm in Gilead?—tell me—tell me, I implore!”
            Quoth the Raven “Nevermore.”

    “Prophet!” said I, “thing of evil!—prophet still, if bird or devil!
By that Heaven that bends above us—by that God we both adore—
    Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,
    It shall clasp a sainted maiden whom the angels name Lenore—
Clasp a rare and radiant maiden whom the angels name Lenore.”
            Quoth the Raven “Nevermore.”

    “Be that word our sign of parting, bird or fiend!” I shrieked, upstarting—
“Get thee back into the tempest and the Night’s Plutonian shore!
    Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!
    Leave my loneliness unbroken!—quit the bust above my door!
Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!”
            Quoth the Raven “Nevermore.”

    And the Raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
    And his eyes have all the seeming of a demon’s that is dreaming,
    And the lamp-light o’er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
            Shall be lifted—nevermore!

https://www.poetryfoundation.org/poems/48860/the-raven

Poze din Wikipedia și unele adunate de pe net de 

https://medium.com/@spencerbaum/the-raven-by-edgar-allan-poe-ee5f0c614a4a

Illustrations by Gustave Dore





Alte Ilustrate: 

 American illustrator James Carling made a series of illustrations for the Raven in 1882
 An illustration by Édouard Manet, from Mallarmé's translation, depicting the first two lines of the poem.
By These Angels He Hath Sent Thee by artist Pete Katz
illustrated by John Tenniel (1858)
 Illustration by Édouard Manet for Stéphane Mallarmé's translation, Le Corbeau (1875)
John Rea Neill, from a series in 1910
 Nevermore T-shirt by Litshirts.
 Poe Art Card by Kevin Bolk
 Quilt square by Nancy Bekofske inspired by the purple curtain in The Raven
Quoth the Raven Nevermore  by artist Kyle Grech
 Raven and Bust of Pallas oil painting by Karl Eric Leitzel.
Sorrow For the Lost Lenore - a digital illustration by Adam Dove.
 Statue of Poe and the Raven on Boyleston Street in Boston
The Raven by Spanish artist David Garcia Fores
The Whispered Word, Lenore - by artist Jasmine Ann Becket-Griffith




marți, 2 octombrie 2018

Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
- Cine trânti poarta?
- Credeam că s-a umflat vântul … o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui “tata-moşu”.
- Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.
- Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!…
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.
- Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelele un’ se duc când se duc?
- În ţara rândunelelor.
- În ţara rândunelelor?
- Da…
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
- Da … hâ … hâ … ce fel … şi mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.
- Cum de nu? Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:
- I … tată, şi d-ta … iar îi răzgâi … o să ţi să suie în cap …
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine … dar ştii … o, bată-i focul de copii! …
Femeia intră în casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea!
La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
- Pe din două.
Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
- Jumătate mie.
- Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
- Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
- Amândouă sunt deopotrivă.
- Ş-a mea, ş-a ei!
- Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
- Ce e asta, viermi neadormiţi?!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
- Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

1. Frederick Morgan - Who do you love?
 2. Frederick Morgan - Who do you love? - Detail
 3. Frederick Morgan - The ferry
 4. Indian  Stories by Morgan Weistling
5. Alfredo Rodriguez - Grandfather
 6. The Storyteller by Ludwig Knaus (1829 – 1910, German)
 7. Morgan Weistling  - Tea for grandpa


8.  Precious Cargo by Hanne-Lore Koehler

marți, 18 septembrie 2018

Kim Soo Chul - Floarea uitată

Kim Soo Chul - Floarea uitată
Muzică și versuri Kim Soo Chul

https://www.youtube.com/watch?v=jZ4rdydsJGo

Tu, care ești plecată de o vreme de ce nu ai mai revenit?
Draga mea, m-ai lăsat doar cu o frunză
Ai udat ramura cu lacrimi și m-ai lăsat
Cu sunetul vântului care se intensifică.
Pe ramura goală a rămas doar o frunză
Și până și lumina lunii e ascunsă de nori
ca să se adauge singurătății mele.
Fiind obosită să tot audă 
ciripitul păsării toată noaptea
O să cadă și ultima frunză?
Deși suntem atât de departe
Am să las să înflorească. 
O floare care-i gata să înflorească
O s-o las să fie în floare.

Tu, care ești plecată de o vreme de ce nu ai mai revenit?
Mergând pe drumul tău m-ai uitat?
Dulcile și frumoasele petale sunt toate udate de ploi
Cum ar putea să scape de vântul atât de rece?
Pe ramura goală a rămas o frunză plângând (în hohote)
Oare ca să lase o floare să-nflorească
Tremură atât de neliniștită?
Chiar și pasărea care a obosit plângând cu mine
Și a plecat undeva departe, departe.
Și în spațiul gol lăsat de tine în loc
O s-o las să înflorească din nou și din nou
O floare care încă  va înflori, o s-o las
O s-o las să înflorească.

--------------
Kim Soo-chul: A Flower Yet To Bloom
Lyrics & Music Kim Soo Chul.
Translate & Subtitles ONSEMIRO

You've been gone quite a time now
But why aren't you coming?
My dear, you left me with a single leaf.
You'd wet the brach with tears and left me
With the sound of wind raising.
On the bare brunch there's only one leaf left
And even the moonlight is hidden behind clouds
To make my loneliness add up (to add to my lonlyness)
Heaving been tired from hearing
The bird chirpping throughout the night
Will the last leaf fall, too?
Though we are far away I'll let it bloom.
A flower that's yet to bloom I'll let it bloom.

You've been gone quite a time now
But why aren't you coming?
While going your way have you forgotten me?
The beautiful and sweet flower petals
Are all soked in the rain
How can they get trough the long, long, cold wind?
On the bare brunch there's a leaf left sobbing.
In order to let a flower bloom
It is shivering alone so fretfully?
Even the bird became tired weeping with me
So it's gone somewhere far, far away.
And in an empty space left by you in your place
I'll let it bloom over and over.
A flower that's yet to bloom
--I'll let it bloom.

--------------
김수철- 꽃 한송이 

언제 가셨는데 안 오시나 한 잎 두고 가신 님아
가지 위에 눈물 적셔 놓고 이는 바람소리 남겨놓고
상한 가지 위에 그 잎새는 한 잎
달빛마저 구름에 가려 외로움만 더해가네
밤새 새소리에 지쳐버린 한 잎마저 떨어지려나
먼 곳에 계셨어도 피우리라
못다 핀 꽃 한 송이 피우리라

언제 가셨는데 안 오시나 가시다가 잊으셨나
고운 꽃잎 비로 적셔놓고 긴긴 찬바람에 어이하리
꽃 한 송이 피우려 홀로 안타까워 떨고 있나
함께 울어주던 새도 지쳐 어디론가 떠나간 뒤
님 떠난 그 자리에 두고두고
못다 핀 꽃 한 송이 피우리라


Image may contain: 1 person, playing a musical instrument, on stage, night and guitar

Am căutat (și am găsit) pe net tablouri cu temele ”Ultima Frunză” și ”Forgotten”. Sunt mai neobișnuite dar sper să vă placă

1. Last leaf by Marina Schroder
2. The Last Leaf by Juni Mitchel
3. Svetoslav Stoyanov - Abandoned Planet
4. Forgotten Flower By Maria Hage Boudros.
 5. Forgotten Long Ago by Lauren Matsumoto
 6. Canopy of Forgotten Dreams by Kyle Wood
7. Forgotten Gate by Anna Gelbert
8. Maria-Chepeleva - Forgotten Grapes

















duminică, 16 septembrie 2018

30 adevăruri despre zodia Berbec!

🤣😀😆cam așa sunt și mă comport în bucătărie. 

Deși știu că textele de acest fel sunt polisemantice de data asta m-a nimerit cel puțin în proporție de 70%. Zic doar 70 pentru că nu sunt o persoană colerică ci sangvină iar o parte din caracteristici sunt inspirate de personalități colerice.

”Persoanele născute în zodia Berbec sunt printre cele mai complexe, trecând de la agonie la extaz în doar câteva momente, fără să înțelegi ce i-a apucat.

Se enervează repede, dar le trece supărarea la fel de repede. Sunt pasionali, iar loialitatea este una dintre calitățile pe care trebuie să le aibă partenerul lor de viață.

Iată 30 adevăruri despre zodia Berbec!

1.Nu îi poți spune unui nativ Berbec să fie calm. Nu exisă așa ceva!

2.Oricărui nativ Berbec i s-a spus, la un moment dat, că are o personalitate intimidantă.

3.Berbecii au o inimă mare, dar vor începe să se comporte destul de urât atunci când simt că cineva nu îi respectă.

4.Nu că nu le place să se gândească la viitor, dar preferă să trăiască momentul, decât să se streseze, gândindu-se ce le poate aduce ziua de mâine.

5.Când ești cu un Berbec, nu trebuie nici măcar să încerci să pari altceva, pentru că au capacitatea de a vedea prin tine.

6.Un nativ Berbec poate fi un nemernic sau cea mai drăguță persoană pe care o cunoști. Totul depinde de atitudinea ta față de el.

7.Un Berbec va crede în tine chiar și atunci când tu nu o vei face.

8.Orice funcționează cu încetinire poate scoate din minți un nativ Berbec: un om încet, un computer încet, un telefon încet…Orice!!! Nu au deloc răbdare.

9.Când un Berbec are o zi proastă, nu își dorește decât o îmbrățișare.

10.Niciodată să nu trădezi un Berbec loial. Nu vei ști ce te-a lovit!

11.Femeile în zodia Berbec pot fi cele mai bune….până întreci măsura!

12.Berbecii urăsc persoanele șirete. Ei preferă întotdeauna oamenii sinceri și corecți.

13.Se pot simți inconfortabil dacă plângi în fața lor și asta pentru că le vei frânge inima.

14.Dacă simt atracție față de cineva, o vor arăta imediat pentru că își vor da seama foarte repede de acest lucru. Ori da, ori ba.

15.Atunci când un nativ Berbec este tăcut timp de ceva timp, cel mai probabil este nervos și încearcă să tacă pentru a nu răbufni prea tare.

16.Cel mai des dau impresia că vor să pocnească pe cineva: atât sunt de iritabili.

17.Un Berbec va exploda acum, iar în 2 minute va fi extrem de calm.

18.Berbecul va face orice pentru a proteja oamenii la care ține.

19.Pe dinafară, acești nativi par extrem de duri, dar în interior sunt foarte fragili.

20.Nu suportă să repete nimic pentru nimeni.

21.Nu au nevoie de mai mult de câteva secunde pentru a trece de la Ce zi frumoasa! până la Vreau să bat pe toată lumea!

22.Berbecii nu au nevoie de mulți prieteni. Își doresc în jurul lor doar câteva persoane cu adevărat apropiate.

23.Au un simț al umorului foarteeee dezvoltat și îl arată doar în preajma prietenilor.

24.Dacă te-ai supărat pe un nativ Berbec, ai face bine să îi spui asta pentru că nu este deloc interesat în a-ți ghici gândurile sau starea.

25.Atunci când nu își poate da seama cu certitudine de ceea ce se întâmplă în jurul lui, va exploda de furie și frustrare.

26.Sunt brutal de sinceri și nu le pasă dacă te-au rănit sau nu cu afirmațiile lor.

27.Berbecii trebuie să înțeleagă exact cum funcționează un lucru. Dacă nu se întâmplă asta, renunță și merg mai departe.

28.Berbecul sărută ca și când este ultima dată când o poate face.

29.Nu cer niciodată permisiunea cuiva pentru a face un lucru.

30.Singurele trei lucruri pe care un Berbec le vrea de la partenerul/ partenera sa sunt: încredere, loialitate și respect.

http://bucatarianoastra.online/cum-este-sa-traiesti-cu-cineva-din-zodia-berbec-ce-gandeste-si-cum-se-comporta/