Jurnal de calatorie Irlanda 2010 Youghal 4 Septembrie 2010.

O  zi cu soare e mai rara in Irlanda, de aceea am votat in unanimitate sa mergem la mare. Mi-era de mult dor de apa sarata a marii, de mirosul de alge si de fosnetul valurilor incat am primit invitatia cu mare bucurie. Am mers la autogara si am decis sa ne urcam in primul autobuz care pleca spre tarmul marii. Zarurile au cazut pe Youghal, o localitate bine cunoscuta de ai mei. Autobuzul a trecut prin Midleton, un orasel placut cu un parc in care se afla o statuie. Cand am descarcat pozele acasa am inteles pe deplin ce anume o distra pe Maria cand am atintit obiectivul spre acea statuie, anume faptul ca parea  ca avea atasata la baza o tablita care te trimitea la Hospital Mental health Centre (adica un soi de balamuc).

In Youghal am remarcat niste aranjamente florale deosebit de frumoase, in special cele cu begonia tuberosa despre care as putea spune ca, impreuna cu hortensiile de cele mai felurite culori si forme ale florilor ar putea fi considerata floare nationala. Dar marea era exact cum ma asteptam si cum o stiam de la Mamaia noastra, cu apa mica la mal si plaja cu nisip destul de fin (ei, nu asa fin ca cel din Mamaia), copiii spuneu ca in alte localitati malul marii e f stancos sau doar pietros.

Fotografia aceasta a fost facuta la plecare, dupa ce a dat o bura de ploaie. Fotografiile cu aranjamentele florale sunt mai jos.

Spre deosebire de Marea noastra Neagra, care seamana mai mult cu un lac, Marea Irlandei prezinta maree. Am spus deja  ca fluxul si refluxul se manifesta si pe raul Lee in centrul Corkului. Cand am ajuns noi la Youghal era ora fluxului, apa era pana aproape de zidul falezei, la un moment dat a trebuit sa mergem pe niste bolovani uriasi ca sa ajungem pana la plaja cu nisip, si asa am constatat ca accidentul de masina m-a afectat mai mult decat mi-am imaginat, pt ca genunchii, in special cel stang care a fost lovit, nu m-a prea ajutat sa sar precum o capra neagra pe pietroaie, noroc ca m-a ajutat ginerele pt ca altfel acolo ramaneam.

Plaja era destul de populata, erau si multi copii, dar si un grup de tineri care se jucau cu soi de placa de surf. Valurile faceau o spuma alba binecunoscuta de pe vremea concediilor, majoritatea petrecute la mare pana m-am imbolnavit si a trebuit sa ma operez, poate pt ca instinctiv simteam ca am nevoie de iodul din aerosoli.

Pt ca toata lumea facea baie mi-am bagat si eu picioarele (pana la genunchi) in Marea Irlandei. Prima senzatie a fost ca mi se taie cu un cutit, dar apoi m-am obisnuit asa de bine ca nu-mi mai venea sa ies. Lia n-a stat prea mult in apa, i s-a parut prea rece, in schimb parintii ei au inotat pana departe spre larg, de incepuse sa ma apuce spaima. Au construit si un castel de nisip, dar cand s-a terminat o fetita pe care o admirasem pana atunci cat e de dulcica muncind si ea la niste constructii din nisip (dar singura, nu impreuna cu parintii, precum Lia noastra) a zdrobit metodic cu picioarele o parte din el. 

Am fost tare necajita, desi asta e soarta castelelor de nisip, sa reziste f putin timp, dar pe urma am vazut cu mirare ca face acelasi lucru si cu constructia ei, niveland-o complet. 

Apoi soarele a disparut sub un strat gros de nori si toata lumea s-a pregatit sa plece de pe plaja, desi datorita refluxului acum plaja era mult mai lata. Ne-am plimbat cautand pietre frumoase, erau multe sfredelite de niste viermi marini (am vazut asta la TV intr-un documentar) si pana la urma Lia a gasit ce cautam: o pitericica avand o gaura marisoara in centru, nu prea grea ca sa o pot lua linistita pe avion fara sa ma tem ca o sa depasesc greutatea admisa pt valiza. 

Undeva in zare se vedea o ambarcatie cu panze pornita la plimbare

Incepuse refluxul

Desi se innorase bine unii mai faceau baie, altii poze

Altii se luptau cu valurile vaslind de zor pe coaja lor de nuca

Unii au inceput sa-si etaleze mijloacele motorizate imputind aerul curat al marii

Deltaplanoristul si-a adus di el contributia la poluare

Cand am venit noi nisipul acesta era complet acoperit de apa

Ce poate fi mai placut intr-o zi noroasa, pe malul marii, decat o plimbare in picioarele goale pe nisipl ud ?

De stalpii de lemn iesiti din apa au ramas agatate alge

Pe pietrele acelea am umblat noi, pt ca apa ajungea pana la ele

Ca si pe litoralul nostru canalizarea localitatilor se foloseste de mare ca punct de  deversare

Nici bebelusilor nu le pasa ca e cerul innorat. Numai camera mea foto a etalat din nou o pata

Brrr, mi se face frig numai cand ma uit la el si-mi amintesc ce racoare era

In statia de autobuz se afla o ceata mare de asiatici, ne-am dat seama eu si Lia (independent una de alta) ca erau coreeni, dupa accent si felul in care sunau cuvintele. Eu aveam ca reper serialele sudcoreene, ea lectiile de Tae Kwon Do.


Pt ca acasa nu mai aveam mancare gatita (mi-am cam pierdut antrenamentul de a gati pt patru persoane) am mers sa luam masa la restauratul Amicus. Am fost impresionati atat de rapiditatea serviciului, cat si de gustul mancarii (partial, mie mi-a placut somonul, lui Vasile, numele de net al ginerelui, legumele dar Lia a apreciat mai putin lasagna care era cam fiebinte si avea cam mult cascaval dupa gustul ei iar Maria s-a plans ca felul cerut, un curry de legume, are prea mult ulei. Am ajuns intr-un tarziu acasa, obositi dar bucurosi ca am petrecut o zi atat de placuta la mare.