Ce verde era valea mea

Trebuie sa spun de la inceput ca de la Llewellyn am imprumutat doar titlul. Valea despre care e vorba a vazut mineri doar cand au venit sa planteze panselute in capitala.
De fapt titlul se potriveste si vaii Ialomitei, cea despre care am invatat la geografie (pe vremea lui Dej) ca "de la Urziceni in aval lunca e un uluc de verdeata". Ceausescu a "redat-o agriculturii" si acum, in locul tufelor de mure si de gherghine ale copilariei mele, creste porumb a carui statura aminteste de piticul cu barba de-un cot.
Despre valea Dambovitei vreau sa vorbesc, si asta pt ca e cazul sa las spiritul tanar sa se odihneasca un pic si sa incep sa mai scriu din cele memorii, cat nu vine nenea Alzheimer in vizita pe la subsemnata.
Am tot locuit cand pe un mal al ei, cand pe altul, cu o pauza de vreo 5 ani, incepand de prin 61, pt ca despre f scurta perioada dintre nasterea mea in Spitalul Militar si bombardamentul aliatilor, cand ne-am refugiat, provizoriu (ca orice provizorat pt parintii mei a insemnat o viata) pe valea Ialomitei nu prea am cum sa-mi aduc aminte.
Ba chiar si raposata facultate tot pe malul Dambovitei se afla, pana la cutremurul al mare din 77, cand a rapus-o focul.
Ma cam pune pe ganduri ca trei din cladirile importante din viata mea: liceul, facultatea si primul loc de munca au fost atinse de para focului, ultima data eu fiind cea care a avut mai mult de suferit ("viata mea e un roman", ba nu, o telenovela), din fericire fara urmari grave.
Era valea asta tot o tufa de trandafiri de la capu' lui 14 (cam pe unde incepe dealul spre Mc Donalds) pana la podul Grozavesti. Stiu f bine cat ma invidiau colegele pentru trandafirul primit zilnic de la admiratorul meu politehnist.
Iar despre teii din curtea de laDrept, unde am stat la camin in primul an de facultate, ce sa zic? E de mirare ca ne trezeam sa mergem la examene si ca deschideam gura sa raspundem acolo, imbatate ( imbatate, ca baietii stateau la un camin cu nume frantuzesc, Reignault, parca, numai numele era de el, conditiile cam de ev mediu, nu e de mirare ca ne invidiau ca stateam doar 4 in camera) de parfumul lor, ca si-au gasit sa infloreasca taman in sesiune.
La furat de liliac din, acum tot raposatul, parc al hipodromului (n-am vazut picior de cal in el, hipodromul s-a mutat intai la Casa Scanteii, am si fost odata acolo la curse, Doamne, ma simt un fel de Matusalem, apoi la Ploiesti) mergeam in grup, numai noaptea, si ce veselie era!
Cand ne-am mutat noi in ele caminele din Grozavesti erau noi, adevarate hotele de lux, doua in camera, chiuveta si dulapuri personale intr-un fel de anticamera (noi ne-am montat o perdea si garsoniera a fost gata), doua paturi, doua masute, doua scaune si doua veioze alcatuiau mobilierul. La geam era un fel de polita lata unde ne facusem un fel de biblioteca. Covorasul de pe jos provenea tot din dota-rea personala.
Paturile aveau rama de lemn, raiul plosnitelor, de aceea parfumurile naturale amintite mai sus erau combatute energic cu deplosnitator. Un coleg de-al meu, cunoscut din copilarie (mamele noastre faceau nudism impreuna pe malul Fundatei, era mai ieftin decat la Amara si cica la fel de sapropelic namolul, si namolul acela a raposat intre timp, s-au astupat nu stiu ce izvoare dupa cutremur, tot cel din 77) a fost exmatriculat cand a fost prins ca a sarit pe ferestra de la etajul I cu o valiza de sticle de insecticid, capitalistul voia sa se imbogateasca vanzand sticle din avutul obstesc, dar nu i-a mers!
Ca sa raman tot la agresiunea simturilor, de curand s-a auzit in cartierul in care locuiesc un vuiet sinistru, ca de mii de avioane trecand la joasa inaltime pe deasupra capului, dar nu m-am speriat, pt ca asta se intampla des in studentia mea cand purja termocentrala Grozavesti, ca nu se auzise (pun intented) de amortizoare de sunet sau de poluare fonica pe vremea aceea.
Sesiunile din vara din Grozavesti nu mai erau inecate in parfum de tei, in schimb erau toride cam ca acum (nu se plangea nimeni de incalzire globala sau schimbari climaterice) si cand ne topeam de sete coboram malul aproape abrupt al Dambovitei pe langa podul Grozavesti sau chiar Cotroceni (izvorul frumos amenajat de la Podul Izvor, din care a ramas doar numele, era cam departe) si luam apa rece si buna (am aflat mai tarziu ca apa freatica din Bucuresti e nepotabila, puturile de alimentare captand stratul Fratesti, sub 100m adancime) de la niste tevi pe post de izvoare. Cand s-a facut metroul s-a pompat indelung ca sa se faca epuismente, sa sece adica izvoarele cele minunate, a avut noroc Ceausescu de seceta ani la rand, ca altfel ar fi fost ca in balada lui Manole, ma mir si acum ca nu se darama pt ca decenii la rand s-a cochetat cu ideea metroului in Micul Paris dar s-a renuntat pt ca solul capitalei noastre e cam ca un fel de dobos tort: straturi acvifere prinse intre straturi impermeabile.
Unul din colegii mei venea de hat, departe, tocmai din Comuna Militari (aflata, ati ghicit, pe valea Dambovitei) si ocupa locuri bune in amfiteatru si pt mai putin harnicii colegi bucuresteni, unul din ei locuind la o statie de tramvai, langa sus amintitul Pod Izvor, in cartierul din care deasemenea a ramas amintirea, pt ca a a lasat loc uriasului palat, acum al Parlamentului.
Ei, si era valea asta verde (a mai ramas un arbore f batran, un platan, monument istoric, la Podul Cotroceni) iar cheiul era in orice seara populat cu perechi ce se sarutau frenetic. M-a cautat mama mea intr-o seara, deranjand bietii indragostiti (cati Dumnezei vor fi fost pomeniti nu se stie exact, oricum, multi) dar eu eram la film.
Despre cum am ajuns iar sa admir verdea vale a Dambovitei, cand minunatii ani ai studentiei au ajuns, helas, la sfarsit (n-am respectat zicala "primii zece ani sunt grei, pan-ajungi in anul trei", dimpotriva, am fost studenta atipica, fara restante, dar si fara sa ma strofoc tare cu invatatul, o sa povestesc poate cum a decurs prima, si ultima, sesiune in care am luat 10 pe linie, de nu-mi vine nici acum sa cred ca s-a intamplat minunea) in episodul urmator.