Attachments, Cookie si Olimpici

In era noastra informatizata cuvantul atasament tinde sa devina exclusiv tehnic, pierzandu-si intelesul sentimental.
De alfel budistii, hindusii, yoghinii insista ca adeptii lor sa nu se ataseze.
N-as fi inteles de ce Sri Mataji, care se crede Mama Univers, Goddess, le spunea adeptilor ei din Sahaja Yoga sa nu se ataseze, daca nu ar fi murit Cookie.
Cookie era un ghemotoc mic de tot, galbior ca un galbenus, speriat si fara coada, ratacit nu stiu cum pe malul Lacului Morii, care parea ca vrea sa fie prins de sotul meu, iesit la o plimbare matinala inainte de a pleca, a doua zi, pt doua luni in Vancouver.
Mi l-a adus infasurat in bluza, apoi ne-am dus sa-i cumparam o cusca si de mancare. Mi-a spus, razand "iti las un alt papagal in loc, sa-ti tina de urat pana ma intorc, dar sa nu te atasezi de el"
Am deschis calculatorul si am inceput sa ma documentez. Printre primele lucruri citite a fost acela ca perusii (budgerigars) sunt f sensibili la vaporii de teflon, care ii pot chiar ucide. Din pacate am dat mai multa atentie altor pericole care l-ar fi pandit, cum ar fi acela de a fi calcat din neatentie.
Cand am fost in vizita la Hoogle Zoo, in Salt Lake City, era un pavilion rezervat perusilor, in care mai erau doi papagali mari cu eticheta "Do'nt touch. Bites" , o soparla si un pui de piton pe care i-au scos ingrijitorii din terarium si ne-au dat voie sa-i mangaiem, ma asteptam ca pitonul sa fie rece, dar era cald si catifelat, aceeasi ingrijitori ne atrageau mereu atentia sa nu calcam perusii care misunau pe jos.
Cookie al nostru, lasat liber in timpul zilei, avea obiceiul sa se plimbe pe jos, iar sotul meu tinea sa-i spunem "suuus", desi initial comanda era pt sus pe deget,iar degetul meu era uneori in alta camera, iar banditul tropaia pe podea strigand si el "shuuus", fara sa dea vreun semn ca vrea sa intrerupa jocul. Inevitabilul s-a produs, intr-o seara sotul meu a venit cu coada lui Cookie in mana spunand, spasit, ca l-a calcat si atunci l-am intrebat "si ce vrei sa fac eu, sa i-o lipesc la loc? I-a crescut si a doua coada, ba chiar si a treia.
Invatase Cookie o multime de cuvinte, ca sa-i arat ca eu sunt seful ii asezam mana deasupra capului si iispuneam "Cookie e mic, mama e maaaare" si repeta si el, dar numai cand voia: "Cookie e mic, mama e ma"
Avea prostul obicei, cand se aseza pe umarul nostru, sa ne muste de ureche, si-l intrebam "de ce musti, mai". Intr-o zi i-a raspuns sotului meu; "Cookie e mic".
Il alintam:"Eshti un pui mic, scump, drag si frumos". Intr-o zi i-am zis doar :Eshti un pui mic, scump si drag" "Si frumos", a completat el.
Invatase sa spuna si "I love you", striga fetele pe nume, desi le-a vazut destul de putin, invatase sa rada exact ca mine si sa tuseasca atunci cand tuseam eu, se juca aruncand diferite obiecte pe jos (avea un creion numai al lui, si o masinuta pe care o impingea cu ciocul pana la marginea masutei, ca sa cada), noi ii puneam obiectele la loc pe masuta cu rotite, iar el le arunca din nou, exact cum fac copiii mici. E clar ca se amuza.
Mai musca el din cand in cand si de deget, dar nu f tare.
Ce mai, era ca si copilul nostru, un copil poznas, afectuos si tare prietenos. Mama mea radea si ne intreba "Numai atata pui ati fost voi in stare sa faceti?"
Ne-am amuzat teribil cand a venit in vizita nepoata sotului meu cu fetita de aproape un an, blonduta si cu par putin, iar Cookie, dupa ce i-a aterizat fix pe cap, a fost lasat cateva momente singur cu ea, iar el se "conversa" imitandu-i tipetele. Erau tare draguti, ea in patru labe pe jos, el pe bratul fotoliului, tipand unul la altul(a).
Aveam (am) o tigaie mare de teflon, speciala pt clatite, dar din cauza ca am diabet, o foloseam f rar, dar cam la un an si ceva dupa ce Cookie a aparut in viata noastra am facut de cateva ori clatite, ba pt mama mea, ba pt fiica mea. Nu mi-am dat seama atunci ca el suferea, credeam ca are diaree din cauza hranei, pe care am schimbat-o, i-am dat si vitamine.
Mai avea el un obicei: se admira tare in oglinda sau orice reflecta imaginea lui (ii pusesem o oglinda in cusca pt a nu se simti singur si a devenit cam narcisist) si de asemenea "hranea" diverse obiecte cu bobite scoase din gusulita, papagalii au obiceiul sa-si hraneasca astfel puii, ma " hranea" uneori si pe mine punandu-mi bobite lipicioase in par, dar cum puteam sa ma supar cand imi dadea asemenea dovezi de iubire? Mai neplacut a fost cand a inceput sa "hraneasca" mausul.
Deci Cookie avea momente cand era mai trist si parca mai umflat, am crezut ca se intristeaza ca stau prea mult la calculator si nu ma joc cu el (venea si ma "pesteriza" aruncand cam tot ce putea misca de pe birou, si trebuia sa ma joc cu el un pic, aveam mereu niste dopuri de plastic special pt el).
Perusii isi ascund boala, probabil ca in mediul natural ar fi alungati din card daca s-ar observa ca sunt bolnavi, asa ca am observat f tarziu cat de rau ii e, practic a agonizat pe umarul sotului meu cam o zi, plangeam amandoi si nu stiam ce sa-i facem, era weekend si la cabinetele gasite pe net nu raspundea nimeni, cand l-am dus la doctor ne-a spus ca e bolnav de mult, i-a dat niste vitamine, dar a murit in mana mea, cand am ajuns acasa.
Era 6 Decembrie, ziua cand copiii cuminti primesc jucarii.
N-am ascultat sfatul sotului meu, m-am atasat de ghemotocul acela galbior si am suferit cum n-am crezut ca se poate suferi la moartea unei fiinte atat de mici.
Mi-am amintit de Cookie prin niste complicate asociatii de idei.

Am citit pe Robertescu http://www.robertescu.eu/ urmatoarele:

CINE SUNTEM ?
12.07.2008, în jurul orei 17. La aeroportul Otopeni sosiri, încă din parcare se vede mare agitaţie din partea tuturor televiziunilor, iar în aeroport şi mai mare agitaţie. Cei care soseau abia se strecurau printre jurnalilişti. Foarte mulţi reporteri, cameramani, ziarişti care vroiau să surprindă marele eveniment, revenirea în ţară a fetiţei care a fost violată în ţară şi operată în Anglia. Şi aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă, toată lumea cu aparatele pregătite şi cu atenţia sporită să nu piardă evenimentul mult aşteptat. Tot aşteptîd fetiţa, îşi face apariţia un grup de patru adolescenţi frumoşi, mândri şi fericiţi, purtănd toţi tricouri cu inscripţia
„Lotul olimpic de informatică”, cu medalii la gât de aur, argint şi bronz şi fluturând cu drag un drapel mare al României (ţara pe care au reprezentat-o cu cinste la olimpiada de informatică a Europei Centrale, clasând-o pe primul loc ca performanţă). Şi ce dacă!!!!!!! Nu i-a observat nimeni, a … ba da i-au observat toţi, dar au rămas împietriţi - reporteri, ziarişti, cameramani. NU ERA EVENIMENTUL PENTRU CARE AU FOST TRIMIŞI !!!!! - a răspuns o persoană din acest uriaş grup, iar ca să întrunească condiţiile unui eveniment demn de mediatizat, probabil, trebuia să-şi facă prezenţa dl. ministru sau o persoană fff importantă !!!!!!!!. Nu era suficientă valoarea copiilor. Nu au ştiut cum să reacţioneze aceşti domni şi doamne. Pentru cine fluturau aceşti copii minunaţi (şi câţi alţii ca ei) ai României steagul? Pentru ei şi părinţii lor care aveau lacrimi în ochi că în România valoarea NU ESTE APRECIATĂ. Copiii cînd au înţeles că nu pentru ei se mobilizase toată floarea cea vestită a mediei, cu mare demnitate au părăsit aeroportul, şi au încercat să alunge din sufletele lor frustrările şi umilinţele celor care tebuiau să facă cunoscute valorile acestei ţări care contribuie la faima ei atenuând astfel partea negativă intens mediatizată.”

Subscriu la comentariul facut de R, pe care nu-l reproduc.
Ma uit rar la TV, si mai rar la stiri, m-am saturat de vesti despre fapte diverse, care in mintea unora devin regula si nu exceptia, de vedete de doi bani cu fitze cat cuprinde si de parvenitii care le sponsorizeaza, parveniti cu (mai) multi bani dar cam de aceeasi (lipsa de) valoare, de inconsistenta jurnalelor, prefer emisiunile de divertisment (Carcotasii ,Mondenii) dar Divertisul si-a cam pierdut suflul (nu m-a amuzat niciodata Leana lu' Partag si familia ei,desi Garcea era amuzant) si, bineinteles, calculatorul.
Nu ma mai uit nici la telenovele, ultima urmarita cu interes era Terra Nostra, mai ales pt muzica, am primit de la o mexicana un CD cu muzica aceasta, ba nu, ultima a fost "McLeod Daughters",in special primele serii. Am plans la moartea lui Claire cum n-am plans niciodata la filme indiene (de fapt N-AM plans niciodata la filme indiene,plang rar la filme sau cand citesc ceva f trist), poate nici la moartea tatalui meu n-am plans atat, atunci cand s-a prapadit el am inteles ce inseamna sa impietresti de durere.
Ei bine, si mai mult am plans la moartea lui Cookie, mai ales ca m-am simtit vinovata ca am uitat cat de toxic e teflonul.
Ca sa-mi mai spal din pacate am iesit pe forum la SoftPedia si am povestit ce mi s-a intamplat, ca macar altii sa nu treaca prin ce am trecut eu. Tuturor cunostintelor care au perusi le-am spus sa nu incinga tigai de teflon in casa, chiar daca perusii nu stau in bucatarie, pt ca vaporii patrund peste tot si ii imbolnavesc si ii omoara pana la urma.