Ce verde era valea mea Part III

Vrea Castil poze. Ce nume mai e si asta, poate vine de la Castel. Castel Valeda, ce natie o fi, ca francez parca nu-i, poate spaniol. Tz,tz,tz ,madam, nu-i frumos sa razi de numele omului!
O, Doamne, Ioane, nici nu stii ce coarda sensibila ai atins.
Pai in clasa 10-a mama mea, exasperata ca odrasla prefera sa devoreze cartile din bogata biblioteca a liceului, nu doar cele din bibliografie, ci cam tot ce nu era deja arvunit la altii, am mai scris ca nu am reusit sa pun mana pe "Vicontele de Bragelone" sau "Dupa 20 de ani" ale lui Dumas, decat peste nu mai stiu cati ani, exasperata zic, mi-a promis un aparat de fotografiat daca iau note peste 8 (de admirat spiritul realist al ei, stia ca ar fi absurd sa-mi ceara mai mult) de atunci incolo. Notele le-am luat, dovada ca am intrat si la facultate, cam in coada listei (mai ales ca si numele de familie incepea cu V), dar aparat de fotografiat nu am capatat decat anul trecut, de la fiica cea mica. Poze am avut curaj sa fac de curand, dar nu cred ca pe acelea vrea sa le vada Castil, mai ales ca acum fetele nu se mai tapeaza, ca in tineretea mea, nu mai poarta jupoane sau rochii sac, (aveau niste frati un cantec, poate-l gaseste Castil "O cunoasteti pe broscuta Oac/ cea mai mare cantareata de pe lac....imbracata in rochie sac/ tatuoac, tatuoac!"), ca minijupul era rar si prea "conspicuos".
Am cateva poze, unele facute cu un Kodak antebelic, cu burduf, piesa de colectie, evident nu a mea, care au iesit destul de reusite pt standardele de atunci, dar n-am scaner.
Nu ne puteam permite sa facem poze prea multe, pt ca bursa pt caministi era mica: cazare, masa si 30 de lei in mana. E drept ca parizerul costa 8lei/kg, mai tarziu, prin anul V s-a scumpit insa la 11 lei/kg. pomenesc de parizer pt ca, mai ales cele ce-si vindeau cartela, trebuiau sa manance ceva, si asta era cel mai consistent. Dar si daca mancam la cantina, tot ne trebuia supliment, pt ca din cantina aceea se hraneau pe gratis toate neamurile angajatilor, noi capatand ce mai ramanea. N-am crezut ca o musaca poate fi atat de cleioasa incat sa ti se lipeasca de cerul gurii, ca budinca de gris (de crep, ii ziceam noi) poate parea o delicatesa pe langa alte feluri de mancare (ani de zile n-am mancat pilaf sau ceva cu orez din cauza viermilor uriasi gasiti in farfurie intr-o zi, si nu mi se face scarba usor), despre bucata subtire, subtire de talpa servita pe post de friptura ce sa zic? Nu degeaba majoritatea celor care mancau la cantina Grozavesti se imbolnaveau de stomac.
Existau si cantine mai mici, cum era cea de la ASE, la care am mancat de cateva ori dupa absolvire, unde hrana era chiar buna, nu numai acceptabila.
Bursa am avut numai din anul II, am intrat la facultate dand examen la "general", adica fara bursa. Pana in 61 examenele de admitere erau separate pt bursieri si "generali", in 61 au avut toti aceleasi subiecte la scris si aceleasi intrebari pe bilete la oral, singura discriminare fiind ca bursierii erau unul pe un loc, dar si asa, la ei au ramas mai multe locuri libere. Mie mi s-a refuzat dosarul de bursa pt ca tatal meu, care avea o scoala de plotoneri la baza, gasise un post de TESA la un IAS, astfel incat n-am mai avut origine sociala sanatoasa.
Cei care nu apelau la Sfatul Popular al regiunii, ca mine, si reuseau sa prinda o bursa de intreprindere chiar il apucau pe Dumnezeu de un picior, pt ca bursa era sensibil mai mare, singura cerinta era sa treaca la examene, puteau avea chiar 5 pe linie, nu conta, plus locul de munca asigurat in acea intreprindere cativa ani buni. Isi imagineaza oricine calitatea acestui gen de absolventi, incat in anul II s-a schimbat regimul de acordare al burselor, s-au dat burse de merit, toate de la stat, cu medii de pe la 7 in sus, incat fostii bursieri s-autrezit la mila facultatii care le dadea un ajutor social ca sa locuiasca in camin, dar restul ii privea. Am avut o colega care a terminat facultatea numai pt ca avea o prietena al carei tata era inspector sanitar in comertul alimentar si hranea ambele fete din mita primita (chestia cu caltabosii are radacini adanci), alta, cu o situatie familiala f precara, lucra toata vara sa aiba ceva banuti de cheltuiala in timpul anului. Fiind f ambitioasa a reusit sa-si vada visul cu ochii, sa devina o profesoara f apreciata intr-un frumos orasel de provincie.
Bietul meu tata a visat toata viata sa-si ia motocicleta, dar nu s-a putut, cu fete care au plecat de acasa, dupa cursul elementar.
Primeam o mica suma suplimentara pe langa bursa, trimisa cu mari sacrificii pt ca mai aveam o sora si traiam toti dintr-unsingur salariu.
Bineinteles ca nu cheltuiam acei bani pe poze, ci pe mers la film, pe suplimente nutritive (sa nu lesinam de foame la cursuri) si pe carti, mai ales de poezie. Majoritatea cartilor citite in viata mea au fost imprumutate de la biblioteca, de aceea n-am inteles mai tarziu pretentia fetelor mele sa gaseasca in casa toata bibliografia ceruta la scoala.
Intr-un an mama mea a ajuns la concluzia ca am nevoie neaparat de ochelari de soare ( a fost un obicei f bun acesta de a purta ochelari de soare, nefiind nevoita sa strang din ochi din cauza agresiunii luminii puternice n-am capatat acele atat de raspandite riduri timpuriii "de expresie") dar eu am pus deoparte banii dati (cam de trei ori) in acest scop si mi-am cumparat Dictionarul Academiei Romane, DEXul aparand mult mai tarziu. In final, exasperata, mi-a cumparat ea niste ochelari de soare, cu o rama deadreptul hidoasa. I-am reprosat f tarziu hidosenia (deh, eram cam cu musca pe caciula) si a sustinut ca n-a ales dinadins cea mai urata rama (greu de crezut ca exista vreuna mai urata).
Ce n-am povestit eu in partea cu "politicale" e faptul ca am fost la 4+1 defilari, 3 de 1 Mai si 2 de 23 August. Cele de 1 mai au fost in timpul liceului. Daca amintirile clasei muncitoare au aburi de crenwursti fierti (niste perechi subtiri, rahitice, cu mult mustar) si poate chiar cu bere, destul de rare in rest, ale mele imi produc si acum dureri de picioare si apasari in vezica, pt ca drumul era lung (de la liceu pana in Piata Unirii si apoi pe langa Palatul Victoria si prin Piata Aviatorilor pana la Lizeanu, unde statea o matusa, credeam ca-mi dau duhul), pt ca, spre deosebire de cei care aveau drum pe langa Gara de Nord si care ziceau "Te salut Partid iubit/eu la gara m-am topit" noi aveam drumul mai drept si mult mai bine pazit pe laterale.
Ei, si cand am crezut ca scap, a venit vara dinaintea admiterii, care se dadea in septembrie, cu participarea la cursurile gratuite de pregatire (chestie f desteapta si folositoare pt noi, macar ca tentatia chiulului depasea uneori cunoasterea interesului, mai facusem eu niste cursuri din astea la matematica si fizica, cand adunau din toata capitala fiii de muncitori, ca tatal meu s-a angajat intai ca muncitor, si veneau niste cadre universitare f bine pregatite, asa am renuntat la visul de a da admitere la mate-fizica, era peste puterile mele), si ni s-a spus ca daca nu venim la defilare nu mai pupam cursuri. De data asta, fiind vorba de universitate, traseul a fost mai scurt.
Ultima defilare am descris-o intr-un comentariu de pe http://www.fuckyoutovarasi.blogspot.com/

Am participat la ultimul 23 august, ala de la fosta viitoare Casa Radio, era ceva descins direct din Kafka sau filmul Brazil, manifestatie de partid cu nemembri, ca membrii nu erau prosti sa-si strice concediul cu asa ceva, fiecare avea patratica lui din care n-avea voie sa iasa, pe traseu pe Stirbei Voda niste tovarase urlau in megafoane, ca apucatele, lozinci mobilizatoare, n-a fost nevoie sa mai deschidem noi gura, le-am auzit pe tovarase peste mai putin de un an, zbierand "20 mai, 20 mai, 20 mai" la mitingul LOR din Dealul Mitropoliei, contramiting la Piata Universitatii, la cel care spera ca prin decalarea alegerilor n-o sa iasa iar Partidul Stat (FSNul cu satelitii lui) la putere si Bunicuta cu 85% pe bune, ce ruuusiiineee, dupa ce au murit oameni sa iasa asa un scor!
Dovada suprema de pretuire si iubire primita de fetele noastre, incepand de la gradinita pana la liceu, din partea cadrelor didactice, a fost scutirea lor de asemenea manifestari, macar ca la stadion li se dadea bietilor copii cate o gustare, altfel ar fi lesinat cu totii.
In ce priveste disciplina, sa nu uitam ca si Coreea de Sud a avut partea ei de dictatura, m-am cutremurat de groaza si incantare cand am vazut manifestatiile muncitorilor sud coreeni, dar mai ales la ceremoniile prilejuite de Olimpiada de la Seul (ca tot se apropie cea din China) cand 5000 de insi erau perfect sincronizati in miscari de arta martiala.

Poate e aici locul sa spun ca bunicul meu, care avea mare dragoste de invatatura dar pe care tatal lui l-a retras repede de la scoala pt ca, desi carciumar, nu si-a putut permite sa tina mai mult de un baiat la scoala de popi, la randul lui a retras-o pe mama mea din scoala, pt ca avea copii multi si nu-si mai putea permite luxul sa plateascataxele necesare. De aceea mama mea ar fi fost gata sa faca orice sacrificii pt ca noi sa facem macar liceul (m-am certat cu ea ani de zile pt ca sustinea ca am facut scoala datorita comunistilor, de parca noi eram tampite si am trecut prin scoli precum gasca prin apa, e adevarat insa ca fii celor cu "origine sociala sanatoasa" aveau sumedenie de avantaje, pana la un punct, iar taxele s-au anulat la un moment dat).
Bietul meu bunic, pt ca avea ceva pamant (ii trebuia dota pt cele 5 fete) si a folosit argati (cel mai adesea tigani) a fost trecut la chiaburi. Poate multi nu stiu ce inseamna asta: cote atat de mari incat erau imposibil de predat, confiscarea tuturor lucrurilor din casa, din hambar se matura si ultimul bob sau ultima coaja de ceapa, nopti petrecute in arest, care era intr-o pivnita. Nu e de mirare ca s-a imbolnavit de inima si s-a prapadit relativ tanar. Mama mare a fost obligata sa se inscrie in CAP si astfel si ultima urma de agoniseala a devenit bunul comun al altora. Matusa mea cea mai tanara era cat pe ce sa nu fie primita nici la profesionala din cauza "originii sociale".
Iar tatal meu a fost epurat din armata nu numai pt ca s-a imbolnavit pe front (cel de est, unde a fost si decorat, are acum mama mea o pensie pe chestia asta) ci si pt ca avea de nevasta o fiica de chiabur. Ca sa-si intretina familia si-a luat serviciu, dar unul din frati, asteptand americanii, nu voia sa-si caute serviciu. "Nu fi prost, l-a sfatuit tatal meu, americanii ar putea intarzia si 30 de ani." Auzind povestea asta de la mama mea, cativa ani dupa ce el s-a prapadit, sotul meu a exclamat: "Tatitzu a fost totdeuna un optimist".