Monahul de la Rohia

ACESTA ESTE ARTICOLUL CU NUMARUL 1000 (O MIE)

Trebuie sa marturisesc cu rusine ca, desi am cumparat si am si primit "Jurnalul fericirii" al lui N. Steinhart nu am reusit sa-l termin, fiind doar una din nenumaratele carti, ale mele sau imprumutate, care asteapta sa fie terminate candva (mi-e teama ca in alta viata)

Dar cu ocazia recuperarii restantelor in corespondenta am deschis un pps care contine cateva citate ale acestui atat de apreciat om de spirit crestinesc si mi s-a taiat rasuflarea de frumusetea si claritatea gandirii sale. De aceea am decis ca cel mai potrivit subiect pt un articol care e, intr-un fel, aniversar, este intelepciunea Monahului de la Rohia. Am pastrat si urarea celui care a compus ppsul, pt ca e in concordanta cu restul textului.

Monahul de la Rohia
Nicolae Steinhardt
29. iulie 1912 -30 martie 1989

Doar Dumnezeu exista, restul tot nu-i decât ipoteza.

Ce înseamna credinta? Încrederea în Domnul desi lumea e rea, în ciuda nedreptatii, în pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele. Despre care îmi spun ca daca din toata Biblia n-ar ramâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divina a crestinismului.

Sa nu judecam pe altii, dar, când arde casa vecinului, nu stau sa ma rog si sa ma îmbunatatesc, ci chem pompierii, alerg la cismea. Altfel, se cheama ca sunt fudul si nu-mi iubesc aproapele.

Poate ca definitia eroismului si a sfinteniei nu este decât aceasta: sa faci imposibilul posibil.

Crestinismul e bucurie si reteta de fericire. E si asumare a durerii.

Crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la îndemâna miraculosul mijloc de a o îndura

Vine mereu în istorie o clipa când cei care afirma ca doi plus doi fac patru sunt pedepsiti cu moartea.

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înseala, criteriul definitiv este buna dispozitie. Numai starea de fericire dovedeste ca esti al Domnului.

Crestinul este cel ce nu traieste nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasa, viitorul nu-l îngrijoreaza.
Vrem sa fim iertati dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate în seama toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam însa foarte grabit si împrastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceata. Ni se pare de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si îndreptatit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Numai când facem binele dobândim ceva ce raii nu pot avea: linistea si pacea – bunurile supreme.

Daca nu putem fi buni, sa încercam sa fim macar politicosi.

Un singur lucru nu poate Dumnezeu: sa ne mântuiasca fara consimtamântul nostru.

Exista momente în care deznadejdea pare a fi singura solutie si numai strigatul instantaneu îti poate controla angoasa. Exista si o fericire exaltata daca, în loc de a urla spui: Îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut om si m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot rabda. Nu cârtesc, nu ma vait, nu ma dau batut, ma tin tare, sfidez Realitatea, o fac de rusine si ocara. Nu degeaba m-ai facut om.

De ce îi este omului de astazi foame? De iubire si de sens.

Pare-se ca exista doua teorii cu totul potrivnice despre originea speciei umane. Unii sustin ca omul coboara din maimuta, iar altii ca a fost creat de Dumnezeu. Se cearta grozav. Eu unul cred ca se înseala si unii si altii. Teoria mea este urmatoarea. Cei, care cred ca omul coboara din maimuta, coboara cu adevarat din maimuta si alcatuiesc o rasa aparte, înafara rasei oamenilor, care cred si stiu ca au fost creati de Dumnezeu.

Curajul e taina finala; învinge acela care este dispus sa moara.

Elementara desteptaciune e o îndatorire. Mai ales pentru un crestin care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita... Nestirea, îndobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri sau trecerea nepasatoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci si atent: a stiut sa vada.

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, îmi pare a fi, cum sa spun? Taina cea mai de taina a învataturii crestine, noua învatatura, si într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.

Drumurile care duc spre credinta poarta acelasi nume toate: pariu, aventura, incertitudine, cuget de om nebun.

Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea

Zi de zi sunt mai dispus sa cred ca însusirea de capetenie a fiintei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura si invidia fata de altul.

A ierta este, în esenta, un atribut dumnezeiesc, iertarea omeneasca aparând în consecinta ca înca o proba a prezentei suflului divin în faptura.

Va doresc o zi binecuvantata in pace si iubire !

Ilie Virgil