Grea e viata de capsunar

Nu degeaba se zice ca pt a intelege pe cineva e bine sa intri in pielea lui (sau sa incalti pantofii lui, cum zic americanii). Asa ca acum pot sa spun ca am reusit sa gust nitel din viata de capsunar trudind pret de poate o jumatate de ora pe plantatiile de capsuni ale mamitei.




Acu sa nu credeti ca mamita e vreo latifundiara cu pogoane intregi de capsuni plantate frumos si ordonat in siruri printre care poti umbla cu laditele dupa tine umplandu-le de fructe dulci si aromate.

Are si ea cam doi metri patrati de tufe crescute alandala ba in dosul unei cladiri, ba la umbra nucului relativ tanar sau sub teiul salbatic, cumparat de cumnatul meu cu eticheta de mar ionatan, tei plin de flori parfumate, dar care nu au acele proprietati minunate ale Tilia rotundifolia, teiul medicinal.






Am urmarit mai zilele trecute la TVR Cultural reluarea unui episod mai vechi al emisiunii mele preferate (preferata preferatelor) "Profesionistii" Eugeniei Voda. Invitat a fost un horticultor neamt de Romania, Wagner pe nume, care spunea printre alte lucruri deosebit de interesante, ca pe piata romaneasca se vand nenumarati pomi care nu au vazut in viata lor cutitul de altoit.

Printre acesti pomi se numara si 4 pretinsi meri Ionatani, in fapt toti s-au dovedit a fi tei, si inca salbatici, trei au raposat intre timp, vreo doi fiind invinsi de nucul amintit mai sus, precum si doi ciresi care de fapt erau visini toata ziua si toata noaptea, e drept cu niste fructe ceva mai mari decat cele pricajite ale visinilor deja existenti in curte. Toata copilaria am tanjit dupa fructe dulci si am avut parte doar de visini si corcodusi. Mai aveam si niste prune brumarii in curte, si niste mere malaiete, erau si struguri, dar daca nu aveam cirese sau caise tot degeaba.

Acum se gasesc pe piata tot felul de fructe, dar tot nu pot manca pe saturate, pt ca au zaharuri si ca diabetica trebuie sa fiu atenta cate asemenea otravuri bag in gura.

Dupa ce am cules capsuni si crini albi inca neinfloriti, dar care deja au inceput sa-si desfaca petalele si sa parfumeze casa (alta frustrare a copilariei mele erau crinii cei portocalii cu miros neplacut, aflati din belsug in gradina, nici nu stiam cum miros crinii albi, despre cei imperiali, care te scot afara din casa cu mirosul lor puternic daca aduci prea multe cupe, nici nu stiam ca exista, acum mamita are curtea plina de crini albi), precum si petale parfumate de trandafir pt ceai am plecat spre casa si sotul meu m-a invitat intr-o livada de ciresi.



Am fost cam dezamagita ca ciresile erau cam necoapte dar el m-a incurajat spunand ca sunt bune pt diabetici. A incercat sa ma faca sa apreciez si ciresile negre si amare, dar fara succes. Cu aceasta ocazie mi-am reamintit cum e sa culegi cirese. O aveam numai pe fiica noastra mai mare cand sotul meu a aflat ca spre marginea de atunci a frumoasei noastre capitale traiau doua babe care aveau o livada plina de ciresi. Respectivele proprietare vindeau cirese dar puneau conditia ca doritorii sa le culeaga.

Am mancat pe saturate cirese, i-am dat si fetitei, sotul meu glumea ca ar fi trebuit sa ne cantareasca inainte si dupa intrarea in livada. Ciresele culese le-am pus in frigider cu punga de plastic cu tot. A doua zi punga era alba din cauza viermilor care au iesit din cirese. Cele culese anul acesta nu au nici urma de vierme.