Cum era să scap un film care cică ar fi împărțit România în două, de parcă nu era și așa făcută bucăți. No, acum pot să zic că sunt și eu în rând cu lumea.
Măcar că n-am fost în viața mea corporatistă iar pe șantierele întreprinderii am fost doar de câteva ori (și dacă nici pe șantier nu se înjură!), parcă, nu știu cum, dar am făcut Team Building toată viața mea de om în câmpul muncii.
Se plâng mimozele că e vulgar. Da-păi în comentariile de la articolele politice de pe Facebook am citit mai multe măscări (desigur, mascate, ca să nu se prindă Zuchi) decât am auzit în filmul ăsta.
De râs, să știți că m-am râs!
Imagini de pe net.
1. Kind Reminder
2. Echipa din București
3. Echipa din Moldova
4. Echipa din Oltenia
5. Echipa din Cluj
Ăștia din Cluj mi s-au părut de antologie. Pe placul tuturor mimozelor și telectualilor.
B1 a difuzat un film (produs??) de Bobby Păunescu, DIAZ, despre un eveniment real, ocuparea școlii Armando Diaz din Genoa (unde își aveau sediul o parte din manifestanții contra summitului G8 din 2001) de către trupe ale poliției în noaptea de 21/22 Iulie, după 23:50, care s-au comportat ca niște călăi fără pic de suflet, bătând cu sălbăticie pe cei pe care i-au prins, pe mulți sculându-i din somn..
La secția de poliție deasemenea s-au comportat ca niște brute, chiar și polițistele. Se pare că nici cadrele medicale care au îngrijit răniții nu au fost mai omenoase.
Am văzut cu groază cum arestații erau trecuți prin două cordoane de polițiști aflate față în față care polițiști îi loveau cu sălbăticie pe cei care treceau printre ei. Zic cu groază pentru că asta s-a întâmplat, dacă îmi aduc bine aminte, în decembrie 89 în București.
Au fost 300 de polițiști contra 93 de manifestanți care dormeau. Unul dintre ei, un ziarist, a vrut să plece din școală înainte de intrarea în forță a polițiștilor dar polițiștii l-au bătut până a intrat în comă. Atâta sălbăticie am văzut numai din partea minerilor și chiar a civililor iliescieni, feseniști, în 14-15 iunie 1990, în jurul Pieții Universității.
In Wikipedia în limba italiană se spune că în acea școală își avea sediul un centru media și asistență legală care se ocupa, între altele, cu găsirea persoanelor date dispărute.
Sigur, printre manifestanți erau unii care nu erau chiar niște îngerasi, dar nu era cazul celor din școala pusă la dispoziție de primărie ca dormitor. Poliția era convinsă că în școală erau niște manifestanți din ”aripa dură”, numiți black block care au provocat distrugeri și s-au manifestat foarte violent.
Asta ar putea fi o explicație a comportamentului extrem de violent, dar nu justifică minciunile grosolane de la conferința de presă, cum că s-au găsit, între altele, uniforme de black block. La noi s-a vrut ca infiltrații să se comporte ca acei din black block. Dacă nu le-a ieșit chiar așa e și meritul protestatarilor pașnici..
Regizorul a folosit o scenă repetată prin care a arătat disproporția dintre reacția poliției și violența manifestanților, cineva aruncă o sticlă care în cădere se izbește de o cărămidă și se face mii fărâme fără însă să rănească pe cineva. Violența celor din școală s-a manifestat prin înconjurarea unei mașini de poliție care a trecut în mod repetat prin fața școlii și lovirea ei cu palmele și pumnii.
Ce e mai impresionant e că unele scene semănau izbitor cu ce s-a întâmplat la noi în 13 Iunie 1990 și în toate ocaziile în care forțele represive au acționat cu brutalitate. Mai mult, s-a ”fabricat” o victimă din rândul poliției. Nu-i așa că sună cunoscut?
Nu a lipsit nici scena cu ridicarea mâinilor soldată cu o bătaie soră cu moartea.
În plus se subliniază că poliția a ales în mod deliberat o soluție extremă iar după eveniment au recurs la fake news, la minciuni grosolane, la înscenări. Au atacat și ziariști, ba chiar și un bătrân care nu a găsit loc să doarmă pentru că hotelurile erau ocupate cu cei veniți pentru summit.
Au existat chiar și două cockteiluri Molotov, fabricate chiar de polițiști. Ai noștri au fost mai creativi, au vorbit despre o mașină iar cei de la A3, tura de noapte (cei după ora 21, mai ales, mi se par deadreptul abjecți) au vărsat direct în capul celor creduli toate minciunile pe care le-au auzit. Și culmea neobrăzării, tot ei vorbesc de manipulare.
După reprimarea din 2001 au fost multe condamnări pentru abuz în serviciu, printre altele, dar niciun polițist nu a avut cu adevărat de suferit din varii motive, așascrie la sfârșitul filmului. Toți au rămas bine mersi în posturile lor.
Filmul e atât de dur încât Game of Thrones, la care nu odată am întors capul de la ecran pentru că nu mai suportam violența, mi s-a părut, prin comparație, o dulcegărie romantică.
Filmările s-au făcut, în cea mai mare parte, în București.
Ieri am văzut la TV un film interesant, ”Scurtătura spre fericire”...Așa cum mi se întâmplă de cele mai multe ori, nu am văzut filmul de la început. Deci l-am căutat pe net și am găsit originalul, vorbit în engleză. Filmul este un remake după Diavolul și Daniel Webster care este la rândul lui o adaptare după nuvela cu același nume de Stephen Vincent Benét.
Tema este faustiană. Cum se întâmplă de obicei în filmele americane, remake-ul nu urmărește exact nuvela, ba chiar aș îndrăzni să spun că își ia destulă libertate față de primul film (încă nu am citit nuvela, de fapt o schiță, o am în laptop pentru cândva, când mă voi apuca din nou de citit) care se pare că e o adaptare mai fidelă...în fine cât de fidelă poate fi o adaptare.
Și fiindcă am ajuns aici o să fac o paranteză...cred că deja cititorii mei fideli s-au obișnuit să o iau din când în când pe arătură...S-a realizat cândva o ecranizare fidelă după un roman, e vorba de Thérèse Desqueyroux de Francois Mauriac. Am citit întâi cartea, am uitat aproape tot, apoi am văzut filmul...Boring, boring, boring ar zice englezul și mai ales americanul, căscând o gură cât o șură de atâta plictiseală...
O să fac un alt detour (ocoliș, pe românește) ca să vă spun de ce cred că am fost născută pentru epoca aceasta cibernetică...Am învățat in liceu, parcă la Logică, precum că ar exista două feluri de memorie, cea care reproduce și cea care recunoaște. În mod normal memoria care funcționează cel mai bine este cea care reproduce ceea ce a văzut, auzit, simțit, sau i s-a întâmplat ceva posesorului.
Numai că de la o vârstă această memorie, mai ales cea imediată. începe să se șteargă și atunci trebuie să apelăm la memoria de recunoaștere. Desigur, aceasta nu poate funcționa dacă nu păstrăm rudimente din cealaltă memorie...
Hai să vă spun de ce am făcut acest ocol. Țineam minte destul de bine că titlul romanului ecranizat începea cu Therese. De asemenea că există doi scriitori francezi cu nume de familie destul de asemănătoare încât cineva cu o memorie mai slabă să-i încurce.
Aceștia sunt Andre Maurois și Francois Mauriac. Inițial am făcut o varză dintre cei doi scriitori, spunând că romanul e de Andre Mauriac..Noroc cu Google Search și imensa sa bază de date (undeva, la fundul sacului acesta uriaș de date se află și umilul meu blog, fiindcă nu sunt atât de zgârcită încât să refuz ca și alții să se adape la sursa (în engleză izvor = source) oferită de mine...
Pentru ca varză să fie mai bogată și să aibă un gust mai bun am adăugat la Therese și Raquin,.ducând astfel la alt scriitor francez arhicunoscut, mai ales de noi, cei hrăniți în școală cu artă cu mesaj, contrară celei, ce oroare, artă pentru artă, poate vă amintiți de Emile Zola...Tot Goagăl, săracu, m-a scos din impas.
Recenzia asta am început-o pe face book în engleză...am făcut și acolo un ocol pornind de la observația că nu de puține ori remake-ul e mai interesant și mai palpitant decât originalul...Ziceam acolo că asta s-a întâmplat cu ”Poștașul sună întotdeauna de două ori”. Am văzut întâi remake-ul cu Jack Nicholson și Jessica Lange, și apoi originalul...Mi-a plăcut mai mult cel mai recent...
Nu pot spune același lucru despre ”Dr Jekill și Mister Hide”...Dragul de Spencer Tracy nu era deloc potrivit pentru rolul din acest film, deși mi-a plăcut în toate celelalte filme în care l-am văzut. Filmul original, văzut la Universitatea Populară, cursul de Arta Fimului și prezentat de regretatul D. I. Suchianu mi-a plăcut mai mult...
Aici intervine comoara de informații numită Google....”Dr. Jekyll și Mr. Hyde (titlu original: Dr. Jekyll and Mr. Hyde) este un film SF, de groază, american din 1931 regizat de Rouben Mamoulian. În rolurile principale joacă actorii Fredric March, Miriam Hopkins, Rose Hobart, Holmes Herbert.” (Wikipedia) Ce nu zice articolul în română zice cel în engleză...
”The film is an adaptation of The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886), the Robert Louis Stevenson tale of a man who takes a potion which turns him from a mild-mannered man of science into a homicidal maniac. March's performance has been much lauded, and earned him his first Academy Award.”
Nu mai traduc, pentru că deja m-am întins prea mult...Am găsit și date despre remake ”Dr. Jekyll and Mr. Hyde is a 1941 horror film starring Spencer Tracy, Ingrid Bergman and Lana Turner. ”
Există însă și cazuri în care atât originalul cât și remake-ul sunt niște capodopere, deși acțiunea celui de-al doilea film se petrece pe alt continent. E vorba de ”Cei Șapte Samurai” al japonezului Akira Kurosawa și ”Cei Șapte Magnifici”, film american de John Sturges with Yul Brynner, Steve McQueen, Charles Bronson, Eli Wallach turnat în 1960.
Dragul de Google spune că s-a făcut un remake după remake (se întâmplă din ce în ce mai des, de când filmul aproape că încetează să mai fie o artă și devine din ce în ce mai mult un produs de consum, ca berea sau micii noștri) în 2016 de Antoine Fuqua cu Denzel Washington, Chris Pratt, Ethan Hawke, Vincent D'Onofrio, Lee Byung-hun, Luke Grimes, Wagner Moura, Haley Bennett, Matt Bomer, and Peter Sarsgaard.
Ocolul acesta e foarte mic, în engleză, despre actorul coreean amintit mai sus. ”Lee Byung-hun is a South Korean actor. A popular and acclaimed actor in South Korea, he is best known for Joint Security Area, A Bittersweet Life, The Good, the Bad, the Weird, the television series Iris I Saw the Devil, and Masquerade.” Wikipedia
Am găsit filmul pe net (tot Google, dragul de el) și am început să-l vizionez. Dar m-am oprit la un moment dat ca să-l recomand și celor de pe lista mea de prieteni cunoscători de engleză. Recunosc că mă descurc mai greu dacă filmul nu are și subtitrare în engleză...Adică ar avea un fel de subtitrare, dar e mai rău decât traducerea automată în română.
Ziceam că tema e faustiană...Adică e vorba de un contract cu diavolul în care se stipulează că semnatarul va primi, timp de zece ani, ceea ce a cerut, adică succes și tot ce implică el...faimă, bani, femei, laude, fie ele și nemeritate.
Da, scriitorul Jabez Stone are toate acestea, mai puțin timpul necesar să stea de vorbă cu un prieten atât de bolnav încât a murit la scurt timp după ce l-a vizitat și n-a primit de la el decât promisiunea că îi va da bani...
Abia la înmormântarea prietenului își dă seama eroul filmului cât de puțin a primit el pentru sufletul său nemuritor și se decide să dea în judecată diavolul cel înșelător (care aici este o femeie, deh trăim într-o societate care dorește să-și recucerească privilegiile patriarhale)...Angajează ca avocat tocmai pe editorul care i-a refuzat primul sau roman, care se încheie cu afirmația ”fiule, nu există scurtătură spre fericire”
Nu merg mai departe, poate unii deja au văzut filmul, poate alții vor să-l vadă aici https://www.youtube.com/watch?v=p8lF5HVGFkM (dacă mai rezistă pe you tube, având în vedere că e film destul de recent)
Prietenul meu David a folosit un citat într-unul din comentariile sale:
”남자들이 외도를 하는 것은 그들의 유전자에 새겨진 특성이다.”
”Bărbații au gravată în genele lor caracteristica de a-și înșela nevasta (iubita)”
Or fi având-o bărbații coreeni (deși e posibil ca citatul să fie din prea popularul Coelho) dar eu, pe principiul ce stie satul nu știe bărbatul (în cazul meu femeia) cred că soțul meu nu m-a înșelat niciodată. Oi fi poate extrem de naivă...
Citatul continuă:
”여자의 경우는 자존감이 부족해서일 것이다.”
”Femeia ar da dovadă (dacă înșeală) de lipsă de respect de sine”
Numai că celelalte comentarii ale lui David prezintă romanul lui Paolo Coelho ”Adulterul” în care femeia e cea care înșeală, dar am înțeles că în final se căiește de ceea ce a făcut. Romanul nu a plăcut celor care i-au făcut recenzia.
În schimb serialul sud coreean ”Secret Love Affair” ”Povestea (Adulterul) Secretă de Amor” a avut parte de recenzii pozitive, cel puțin cele pe care le-am citit eu, deși tot femeia e adulteră și aici, ba încă se îndrăgostește de un tânăr cu 20 de ani mai mic decât ea.
Și ca o fatalitate (care mie mi se întâmplă destul de des) pe TV5 a fost difuzat aseară un film care se petrece in anii 60 ”L'escalier de fer” producție 2013 în care tot femeia e cea înșeală.
A fost cam dificil să găsesc titlul filmului pe care nu l-am văzut de la început, pentru că fusese programat la altă oră.
Fimul prezintă o poveste de dragoste mnai complicată, relatată din punctul de vedere al lui Etienne Lomel, îndrăgostit până peste urechi de frumoasa sa soție Louise. Eroul are probleme de sănătate, dureri violente de stomac, vomismente, scădere în greutate. După ce își dă seama că soția lui are cam dese randevuuri cu croitoreasa și o prinde cu minciuna aflăm cu ocazia unei vizite la doctor că banuiește că este otrăvit cu arsenic, lucru care i s-ar fi putut întâmpla și fostului ei soț, Guillame, pe care il înșela cu Etienne.
Doctorul îl sfătuiește cum să procedeze ca să descopere dacă el chiar e otrăvit și cand analizele sunt pozitive vrea să o reclame la poliție, dar Etienne refuză...Asta mi s-a părut cam ciudat pentru ca în Therese Raquin de Francois Mauriac soțul otrăvit (cu săruri toxice de cupru, dar fără să fie înșelat, doar așa, din plictiseală) are altă atitudine.
Soția cea perversă își otrăvește soțul oferindu-i mâncărurile preferate pregătite cu mânuța ei, deși familia avea o menajeră foarte sexy. Etienne are o tentativă de a o înșela pe Louise cu focoasa Rose dar iubirea pentru soție e mult mai puternică si tentativa eșueaza. O urmărește pe soție și află că iubitul ei era mult mai tânăr decât ea, lucru pus pe seama fricii ei de nu îmbâtrâni. Mă așteptam la o crimă pasională dar se pare că Georges Simenon, autorul romanului care a stat la baza filmului (roman care mi-a scăpat lecturii) a avut altă părere...
Pentru că nu cred că o sa vă repeziți să cîutați filmul pe net o să vă spun și deznodământul...Etienne dorește să îl ucidă pe amant, care era fiul unui funcționar de-al firmei lor, dar se răzgândește și aflăm din reclamația la poliție a Louisei că nu a venit acasă.
Anterior Etienne își ceruse iertare că o iubește așa cum o iubește. Poate de aceea vedem că ea a ezitat să continuie cu otrăvirea și chiar a pus sticluța cu arsenic la loc în buzunarul de la șorț, fără să o mai utilizeze.
Ultima scenă ni-l arată pe Etienne pe o bancă, cu o gaură de pistol (pe
care îl cumpărase ca să-l ucidă pe tinerelul amant al soției) în inimă.
Am vazut de curând la TV5 Monde un film halucinant, cu o atmosferă amintind de Procesul lui Kafka, diferența fiind că procesul ăsta e inspirat dintr-un caz real...Sigur, filmele de acest gen fac, nu o dată, rabat de la adevăr, dar e de înțeles, arta filmului are anumite cerințe de dramatism, și atunci când acesta e mai subțirel se îngroașă un pic.
Nu e însă cazul acestui film. Alain Marecaux a refuzat să lase să se cosmetizeze povestea sa, a cerut să se respecte întocmai ceea ce a trăit și mărturisește, într-un reportaj care poate fi văzut aici (pentru cunoscătorii de limba franceză) că Philippe Torrenton, actorul care a jucat rolul său în film, ajungând la un moment dat să piardă 27 de kg (personajuln real a pierdut 47 de kg), efectiv s-a identificat cu el. Regizorul Vincent Garenq a respectat dorința lui AM.
Ultimul film inspirat dintr-un caz real pe care l-am vazut este Dallas Buyers Club având în rolul principal peMatthew McConaughey. Mi-am tot propus să vorbesc despre el, dar am tot amânat și acum, uite, e altul la rând.
Să revin la film...In franceză se numește Présumé coupable (s-ar putea traduce Prezumția de Vonovăție) iar în engleză Guilty, adică Vinovat...N-aș putea să spun care titlu e mai adecvat... Este povestea lui Alain Marecaux care se trezește arestat sub acuzația de pedofilie în urma denunțului făcut de un copil, aflat in îngrijirea unei doamne, Badaoui, asistentă maternală împreună cu soțul ei, precum și de acestă doamna Badaoui. Cum mi se întâmplă adesea, nu am văzut filmul de la început. Când am început eu să mă uit omul se afla în închisoare și era din când în când chemat la interogatoriu de un judecător, Burgaud, care deja avea convingerea că e vinovat și refuza să ia în considerație orice dovadă care i-ar fi zdruncinat acestă convingere.
Dar nu numai atât...soția lui a fost și ea arestată iar copiii plasați în familii adoptive. Din vizitele repetate ale avocatului și sorei sale Alain află numai vești proaste, mai mult, vine la un moment dat și șeful lui care, văzând că detenția se prelungește si lui Alain, pănâ atunci portărel, i se refuză orice cerere de a fi pus sub control judiciar, îi cere să își dea demisia și să plece din oraș când va fi eliberat, deasemenea îi cere să își vândă firma pe un preț ridicol de mic.. Nu mai înșir toate suferințele nenorocitului, căruia îi moare mama de inimă rea, e părăsit de soția pusă sub control judiciar, i se refuză custodia copiilor care e dată mamei, unul din copii este complet debusolat de ce se întâmplă cu familia sa, destul că încearcă de câteva ori să se sinucidă dar e salvat de fiecare dată, ajunge și într-un spital psihiatric de unde e scos și dus în balamucul (spitalul) penitenciarului...
Exasperat de faptul că, deși nevinovat, nimeni nu vrea să ia în considerație probele care îl disculpă, se hotărăște să intre în greva foamei...mi s-a părut una dintre cele mai dure părți ale filmului, nu știu cum s-a reușit să se redea atât de veridic toată nenorocirea pe care o implică o asemnea hotărâre, cu paralizia picioarelor și multe alte consecințe înspăimântătoare...
Înainte de a intra în greva foamei Alain a trimis memorii la mai multe instituții superioare ale statului și în final uneia i s-a făcut milă și a dispus eliberarea sa sub control judiciar. A urmat o perioadă de recuperare, pe care Alain a trecut-o cu bine. Toate acestea se bazează pe memoriile sale. Între timp judecătorul Burgaud nu l-a mai terorizat, pentru că a fost avansat, dar asta nu înseamnă că eroul a fost considerat vreun minuțel nevinovat.
Scena procesului, când aflăm că mai erau 12 persoane acuzate de madam Badaoui că ar fi abuzat de copiii ei, pe care ea însăși îi trimetea să se prostituieze, este încă mai absurdă decât cea a lui Kafka, și asta e cu atat mai îngrozitor cu cât totul s-a petrecut în realiate în anul 2004 (toată istoria a început în 2001). Destul că o parte dintre acuzați, dintre care unii nici măcar nu o cunoșteau pe madam Badaoui, printre ei și Alain Marecaux, au primit totuși condamnaări, deși chiar la proces s-a văzut că madama minte, iar copilul care îl acuza pe AM a mărturisit că nu l-a vazut niciodată dar că judecătorul Burgaud i-a sugerat să îl acuze pe acesta, pentru că era convins de vinovăția lui. Din fericire li s-a admis recursul și la acest al doilea proces se produce lovitura de teatru, madam Badaoui recunoaște că a mințit și își cere iertare de la fiecare acuzat, spre deosebire de judecătorul Burgaud, care nu are nici măcar o remușcare, cât de mică..
Judecătorul Burgaud primește o mustrare, toți ceilalți judecători, procurori, polițiștii care au făcut percheziții prelevând așa zisele probe, nu pățesc absolut nimic...din fericire Alain, care rămăsese și fără casă sau bani este numit din nou portărel și îsi reface viața (o adevărată stâncă omul ăsta, cred că și credința lui curată în Dumnezeu l-a ajutat până la un punct) și filmul se termină cu un oftat amar de ușurare...
Toată povestea a durat cinci ani...ani în care oameni nevinovați au avut de suferit...Afacerea Outreau, cum e cunoscută, a fost declarată o catastrofă judiciară...Jacques Chirac a cerut o anchetă parlamentară...nu știu ce s-a întâmplat cu comisia respectivă, dar fiind o comisie...
Filmul este foarte dur atât prin cele ce se întâmplă cât și prin limbajul folosit de madam Badaoui... l-am urmărit cu inima strânsă, bănuind că e inspirat dintr-un caz real... M-a dus cu gândul la cazul Elodia... nu e treaba mea să decid dacă Cioacă e sau nu un criminal dar de la începutul începutului Dan Diaconescu și Luis Lazarus l-au declarat vinovat și așa a rămas până în ziua de azi...
Și cine știe câte afaceri Outreau (numele orășelului de unde provin toți cei acuzați în acest caz) or mai fi existând, încă nedate în vileag, în lumea asta largă...
