Amintiri din 'iepoca de aur".

 Printre multele crize ale anilor 80 era criza de vată hidrofilă. Când se aducea la vreo farmacie se vindea cu porția, un pachet de persoană.

Eram mai multe persoane la coadă și clienta căreia îi venise rândul a rugat să i se vândă două pachete. A explicat frumos pentru ce îi trebuie dar cu toate insistențele a fost refuzată.

Când a plecat i-am spus să mă aștepte afară. Era o persoană necunoscută dar voiam să o ajut.

A venit rândul meu și după ce am cerut ce îmi trebuia am cerut și un pachet de vată.

"Nu vă dau!" "De ce?" "Pentru că o să-l dați doamnei de afară (pe vremea aceea toate eram doamne, cu excepția cadrelor didactice și a activistelor de partid)." "Ce vă pasă dumneavoastră ce fac eu după ce ies? Am dreptul la un pachet de vată" "Dar nu vă trebuie" "Sunteți stupidă, doamnă"

Și mi-a dat pachetul cerut!

În orice discuție important este să găsești argumentul potrivit.

Hodie mihi, cras tibi

 Mulți dintre cei care militează pentru restrângerea drepturilor unor categorii de populație se pare că uită o lecție învățată încă din antichitate ”Hodie mihi, cras tibi” = ”Astăzi mie, mâine ție”

A fost demonstrată în toate dictaturile de când există istorie. Au ajuns să sufere consecințele chiar și cei mai înverșunați promotori ai violenței împotriva celor pe care i-au perceput ca dușmani. Mă gândesc la Robespierre, la Troțki...și exemplele ar putea continua.

Hodie mihi, cras tibi

Ion Minulescu

În mine,
În tine
Şi-n el
Inima cântă
Şi plânge la fel...

Cântă
Şi plânge
Înfiptă în noi ―
Cântă cu clipa în care ne naştem
Şi plânge cu clipa de-apoi...

Când cântă cu ploaia
Ne-nchidem odaia...
Când plânge cu vântul
Ne-nchidem mormântul
Tustrei, şi, la fel,
Şi-n mine,
Şi-n tine,

Şi-n el!...

Bon Anniversaire

 N-am uitat niciodată, în cei 52 de ani care au trecut de atunci data la care am fluturat certificatul de căsătorie în fața mătușilor care erau atât de dornice să mă vadă ”la casa mea, în rând cu lumea” încât îmi găsise fiecare, pe rând câte un pretendent pe placul lor, dar nu și pe al meu.

Azi, după două săptămâni în care am tot fost tracasată de tot felul de probleme care păreau că se rezolvă dar se creau mereu altele și reușeam să îl stresez și pe alesul meu de acum 52 de ani atmosfera în casa noastră era cam la fel ca cea din cântecul lui Charles Aznavour dar nu atât de elegantă. 

Paroles de la chanson Bon Anniversaire par Charles Aznavour

J'ai mis mon complet neuf, mes souliers qui me serrent
Et je suis prêt déjà depuis pas mal de temps
Ce soir est important, car c'est l'anniversaire
Du jour où le bonheur t’avait vêtue de blanc

Mais je te sens nerveuse, au bord de la colère
Alors je ne dis rien, mieux vaut être prudent
Si je disais un mot, ton fichu caractère
M'enverrais sur les roses, et l'on perdrait du temps

Il est huit heures un quart, et tu attends ta robe
Qu'on devait te livrer ce matin au plus tard
Pour comble tes cheveux au peigne se dérobent
Tout semble se liguer pour qu'on soit en retard

Si tout va de ce train, la soirée au théâtre
Et l'auteur à la mode, on s’en fera un deuil
Adieu pièce d’Anouilh, d’Anouilh, ou bien de Sartre
Je ne sais plus très bien, mais j’ai deux bons fauteuils

BON ANNIVERSAIRE
BON ANNIVERSAIRE

Ta robe est arrivée, enfin, et tu respires
Moi pour gagner du temps je t'aide de mon mieux
Tout semble s'arranger mais soudain c'est le pire
La fermeture éclair s’arrête au beau milieu

On s'énerve tous deux, on pousse et puis l’on tire
On s'y mêle les doigts, on y met tant d’ardeur
Que dans un bruit affreux, le tissu se déchire
Et je vois tes espoirs se transformer en pleurs

Aux environs d'onze heures, enfin te voilà prête
Mais le temps d'arriver le théâtre est fermé
Viens nous irons souper tous deux en tête à tête
Non, tu as le coeur gros et préfère rentrer

Par les rues lentement, nous marchons en silence
Tu souris, je t'embrasse, et tu souris encore,
La soirée est gâchée, mais on a de la chance
Puisque nous nous aimons, l'amour est le plus fort

BON ANNIVERSAIRE
BON ANNIVERSAIRE
BON ANNIVERSAIRE

https://www.youtube.com/watch?v=u3mJS3GJWgw
Charles Aznavour - Bon Anniversaire (cu subtitrare romana)
Traducere si adaptare: Octavian Soviany

Pe scurt nu aveam nici un chef să sărbătorim ceva, nici măcar prin o masă festivă. Deja eu urmăream a doua zi de concurs de patinaj artistic de Grand Prix (al patrulea pe anul acesta) și anume Cupa Chinei blocând astfel jumătății mele (cea mai bună) accesul la televizor, cu acceptul lui, desigur. 

Îl puteam urmări și pe laptop, tot pe You Tube Skating ISU dar ecranul e mai mic.  Și a mai dat Dumnezeu și o ploaie rece, mult dorită de altfel de arendașii mei, încât jumătatea nu s-a putut refugia și relaxa pe baltă (pentru că nah, la vârsta noastră schimbarea vremii aduce și schimbări nedorite în sănătate și vlagă).

Dar cum eram cât pe ce să mă relaxez prea tare și să adorm în fața marelui ecran am făcut repede un inventar al bunătăților de prin casă, am scos niște farfurii și am înșirat pe ele, cât de artistic m-am priceput, unele și altele din produsele găsite. Ba am mai făcut și un fel de tort foarte rapid și dietetic (adică având puțini carbohidrați, diabetul, deh). Ce a rezultat puteți vedea mai jos.

Pentru rețeta de tort m-am inspirat dintr-un videoclip. Am amestecat cu furculița într-o cutie rotundă de plastic rezistentă la microunde:
cam 70 de grame de unt 80% grăsime
o cană de făină de cocos (de la Bebe Tei din Plaza Mall)
o cană de praf de roșcove (aceeași sursă)
3 ouă mari
un măr mijlociu ras

esență de vanilie și de rom.
am pus vasul la microunde pentru 8 minute. Când s-a răcit am turnat peste el zeama rezultată din dezghețarea a aproximativ 300g de zmeură cumpărată astă vară și pusă la frigider. Boabele le-am folosit pentru ornat când s-a răcit tortul și l-am răsturnat pe o farfurie.

P.S. Printre picături am văzut și programele libere de la Cupa Chinei, ba chiar am publicat impresii pe Facebook despre ele. Adică toate pregătirile le-am făcut în pauzele dintre programe și  respectiv grupe,

Asociații de idei

Pentru că m-am plâns la neurolog că am probleme cu memoria a trebuit să merg la psiholog să fac teste de memorie.

La primul am obținut 27 de puncte din 30 și la al doilea 28 din 30. Problemele încep de la 25 în jos.

Unul din testele la care în viața mea nu am făcut față a fost să reproduc o listă de cuvinte alese în mod aleatoriu. Le-am reprodus imediat dar când mi-a cerut să le repet după un timp am uitat o parte din ele.

M-am scuzat spunând că ar fi trebuit să fac asociații de idei ca să mi le pot aminti dar nu am reușit.

Această lungă introducere are scopul de a vă prezenta niște asociații de idei la care am apelat pentru dezlegarea unui careu de cuvinte încrucișate compus de Paul Armeanu.

"Colinda prin târg... cu capra" = Muscal.

Vizitii care cărau mușterii cu birja prin orașe pe vremuri se numeau muscali. Ei stăteau pe capră.

"Își suspendă activitatea pe timpul iernii" = Urs.

Aici cred că este simplu, ursul hibernează, adică doarme iarna...

"Se agită... cu paharul în mână" = Zar.

Cei care practică jocuri de noroc știu despre ce este vorba. Eu nu practic dar am văzut în filme.

Tot careul a fost așa. Nu vă imaginați ce satisfacție simt când îl dezleg. Eu și Alexandru Macedon.

Ăsta a fost genul de careuri la care, după ce completez cele cu două litere abia de mai găsesc maxim trei și încep să recitesc definițiile până se aprind beculețele. Durează câteva ore. Când eram tânără dura zile, uneori și o săptămână.

Hobby

 O scurtă listă a hobbyurilor mele:

Literatură

Teatru Radiofonic

Cuvinte încrucișate

Filme, Seriale,

Medicină

Muzică (de ascultat, că de interpretat... e de ajuns să spun că sunt atât de afonă că nici la cor nu m-au primit și nici nu cânt la vreun instrument).

Dans.

Campionate de Fotbal, în special mondiale, dar mi-a cam trecut.

Patinaj Artistic,

Pictură, sculptură,

Limbi străine, învățate, mai mult sau mai degrabă mai puțin, bine.

Fotografiat (orice, flori, copaci, păsări, peisaje...)

Cred că umblatul, mai mult aiurea, pe net nu se pune, dar este totuși o pasiune.

Vaaaai, cum am putut să uit? Să fac și să inventez feluri de mâncare,

Facebook și paginile lui.

Io zic că e un talent să reușești să vezi partea pozitivă a lucrurilor într-o situație când în mod normal îți vine să te urci pe pereți.

A făcut echipa lui Zucky o invenție de a lega paginile cuiva cu cordoane ombilicale de contul principal. Deci contul principal ar fi mama care e legată de puii ei.

Ei bine, dacă vreau să îmi hrănesc unul din acești pui (deocamdată am trei pentru că al patrulea încă nu a fost conectat la uterul contului principal) trebuie să alerg repede la pui, să scot sânul, pardon, postarea de la locul ei și să o îndes în gura puiului, să îl las cu ea în bot și să mă întorc repede la contul principal.

Operațiunea se cheamă Switch profile și e atât de greoaie și incomodă încât pereții sunt în mare pericol să se prăbușească de atâta urcat pe ei.

Partea pozitivă este că am făcut operația asta cu cele mai recente poze de flori pe pagina numită ”Flowers from my heart”. Dacă nu se deranja Windows Explorer și reușeam să postez toate albumele pe care le pregătisem acum cred că deja eram la spitalul știți-voi-care îmbrăcată cu o cămașă albă cu mâneci lungi legate la spate. 

Când zici că nu mai poți dar mai poți puțin

Azi am aflat pe pielea mea cum e când zici că nu mai poți dar mai poți puțin.

De câteva zile am o criză de sciatică nesuferită la piciorul stâng dar azi mă mai lăsase un pic în pace, așa că m-am decis să fac o plimbare mai lungă. Numai că m-a apucat noaptea și în drumul spre casă m-am împiedicat de o bordură ceva mai înaltă decât cele obișnuite și am căzut destul de rău, lovind cu putere mașina parcată (al cărei loc de parcare era separat de trotuar cu bordura cea înaltă). Nu știu ce a răsunat mai tare, tabla mașinii sau capul meu.

Nu mă puteam ridica și așteptam să treacă cineva să mă ajute. Mi s-a părut că a trecut o veșnicie până când o doamnă m-a întrebat ce am pățit și m-a apucat de mâna dreaptă (căzusem pe partea stângă și mâna aceea nu era accesibilă).

N-am avut inima să îi spun că, deși au trecut atâția ani de la operația de cancer mâna îmi cam face probleme pentru că mușchiul care o lega de torace a fost îndepărtat parțial. A tras și am reușit să mă ridic în genunchi zicând mereu ”Nu mai pot, nu mai pot!”. Dar am putut,, în ciuda sciaticei care s-a grăbit să intre și ea în joc. Între timp doamna spunea că noi, astea mai plinuțele cădem ca bolovanul.

Când m-a văzut în sfârșit pe picioarele mele a mai criticat un pic pe cei care au făcut bordurile atât de înalte, i-am mulțumit și a plecat în treaba ei.

Deci asta e dragi tovarăși și pretini: ”CÂND ZICI CĂ NU MAI POȚI MAI POȚI PUȚIN” 

51 ani de când am spus DA

Asta a fost contribuția mea la masa festivă cu ocazia aniversării a 51 de ani de căsătorie (era să scriu căznicie).

El a ales să serbăm muncitorește, cu mici și bere. Am fost amândoi veseli și fericiți!

Coroana cea albă din farfuria cu aperitive reprezintă un vis mai vechi de-al meu, împlinit: ouă de prepelițe alternând cu ”ouă” de mozzarella. Pe vremuri alergam prin nu știu câte supermarketuri să găsesc acest tip de mozzarella, acum l-am găsit, în mod nesperat, undeva aproape de casă. Oricum și-au îndeplinit rolul, soțul meu a crezut la început că toate sunt ouă de prepeliță.

În mijloc am pus cubulețe de pate de rață de la Sibieni, un deliciu!

Tortul aniversar l-am făcut cu mere rase (3 bucăți mari de Golden Delicious), făină de cocos (300g, de la Bebe Tei, cred că era mai bine dacă puneam mai puțină) 3 ouă (fiecare cu câte două gălbenușuri, așa s-a nimerit... trebuia să pun mai multe pentru că blatul nu s-a legat cum trebuie) 100g cacao (mai aveam de Zaan undeva pe fundul pungii) vreo câteva linguri îndulcitor pentru copt (sorbitol + sucraloză), 100 g unt (trebuia un pic mai mult), arome (scorțișoară, esență rom, esență vanilie, esență lămâie) copt la 200 grade timp de o jumătate de oră.

Frișca am cumpărat-o neîndulcită și am pus-o la frigider în cea mai rece zonă, apoi am bătut-o cu mixerul (pentru cine nu știe 30 secunde la viteză minimă apoi viteză maximă până începe să facă un fel de delușoare și dacă se întoarce vasul nu curge, atenție să nu se facă unt) dar mai întâi am adăugat stevie praf și arome.

Sunt deja trei zile de când acum 51 de ani eram la Casa de căsătorii a Sectorului 6 cu un buchet de cale în mână.

Soțul meu nu a găsit cale anul acesta.

Vă amintiți dacă ați trăit ceva mai penibil?

 La finalul articolului la care vă dau link mai jos autorul scrie: ”V-aș provoca să vă amintiți dacă ați trăit ceva mai penibil, dar mi-e c-am câștigat deja competiția asta.”

Cum mulți dintre noi avem în stoc povestiri cu situații mai mult sau mai puțin penibile am furnizat și eu una pe pagina de Facebook a autorului. Cum văd că produce reacții ilare acolo am decis să o copiez și aici. Eu râd de câte ori îmi aduc aminte.

https://mihaivasilescublog.ro/.../dati-pantalonii-rezolvam/

Aveam un iubit care își satisfăcea serviciul militar la o cazarmă de lângă București. Fiindcă era aproape m-am dus să-l vizitez și pentru că era TR oamenii erau mai îngăduitori.

Cel de la poartă, sentinela adică, l-a chemat, omul a venit spre mine, eu am făcut un pas să-l întâmpin când literalmente a dispărut din fața ochilor mei.

Pasămite între noi era o groapă în care trebuia să se arunce sentinela în caz de atac asupra cazărmii. Și al meu iubit acolo a dispărut, în acea groapă. Eu râdeam de nu mai puteam, că venise spre mine cu brațele deschise, să mă îmbrățișeze, și rămăsese cu ele pe marginea gropii.

Bineînțeles că a strigat la mine de acolo de jos ”ce râzi ca proasta?”: Nu din cauza asta ne-am despărțit...

”Absolut Boyfriend”și pedometrul meu

Mai nou mă uit la un serial sud-coreean cu un robot adorabil, programat să fie un iubit perfect. Dar faptul că acel robot este interpretat de Yeo Jin Goo nu a împiedecat serialul să devină unul din cele mai puțin de succes seriale din anul 2019, situându-se pe locul 21 din 22.

Deocamdată am ajuns la episodul 17 din 36 (fuseseră programate 40 dar s-au difuzat numai 36). Dacă am fost eu în stare să văd catastrofa aia de serial Marry Stayed Out All Night (au schimbat scenaristul în timpul difuzării, pentru că spre deosebire Absolut Boyfriend acela nu era pre-filmat ci se filma câte un episod în ziua difuzării) de dragul lui Kim Jae Wook nu văd de ce nu aș răbda altă prostie de dragul lui Yeo Jin Goo.

Mai ales că YJG are o scuză pentru că în 2019 a jucat în nu mai puțin de 3 seriale (Hotel Del Luna, cu un rating foarte mare și Crowned Clown de asemenea cu un rating bun), fiind cel mai ocupat actor al anului.

Acum poate că vă întrebați ce caută poza cu pedometrul în acest articol. Într-unul din episoadele 11-12 robotul Zero Nine (Young Goo) îi propune prietenei (iubitei) sale Eom Da-Da să meargă la supermarket ca să profite de o marfă care avea un discount bun.

Dar înainte de a pleca o avertizează că nu vor cumpăra nimic altceva. La supermarket fata se tot repede la rafturi și ia câte o bunătate de acolo dar robotul nu cedează și pune marfa la loc în raft.

Ei bine, ieri am fost la Cora și tare mi-ar fi prins bine să fie lângă mine un robot ca acela, dar chiar ca el, adică să arate așa, ca să nu-mi vină cumva ideea să fac ceva să îl dezactivez. 

Întâmplări de pe strada mea.

 Era un grup de băieței care se amuzau copios pe seama celui cocoțat pe scară de frica acelui cățel care părea destul de prietenos.

”Crezi că el nu se poate urca pe scară?” a întrebat unul dintre ”prieteni”.

În timp ce îi făceam poze i-am explicat băiatului că acel cățel este prietenos pentru că dă din coadă. Atunci băiatul și-a luat inima în dinți, a coborât de pe scară și a luat-o la goană fugind cât îl țineau picioarele și strigând ”mi-e frică că mă mușcă de tricou și e un tricou scump”.

Cățelul a mai alergat un pic după el apoi s-a lăsat păgubaș. Cred că aveau dreptate copiii că ieșise din vreo curte și se rătăcise iar acum căuta prieteni.

Bineînțeles că mie nu mi-a fost deloc frică de acel cățel, care a reușit să stârnească un cor furios de lătrături din partea câinilor din curțile de pe stradă, cei cu care eu sunt prietenă și îi mângâi de multe ori.

În schimb de câinele cel negru, de talie mult mai mare mi-a fost frică și am trecut pe partea cealaltă a străzii, de unde l-am și fotografiat. Ieșise dintr-o curte cam în zona unde acum mai mulți ani a ieșit un câine dintr-o curte și m-a mușcat rău de picior.

Soțul meu spune că e foarte pașnic și chiar se uită foarte curios la trecători. Într-adevăr am observat că au trecut mai mulți trecători pe lângă el fără vreo reacție de teamă.

Dar deh, eu am rămas cu sechele de la întâlnirea cu acel câine care m-a mușcat. Știam că e foarte rău și am crezut că dacă trec în fugă de curtea aceea scap de el, dar pesemne poarta era întredeschisă.

Ale tinereții valuri.

 Nu-mi pot stăpâni râsul când îmi amintesc întâmplarea asta. S-a desfășurat în studenție, perioada cea mai frumoasă din viața mea, pe parcursul mai multor ani.

A început în anul întâi când, după o sesiune dulce-amară (9 la fizică și 5 la Chimie Anorganică, singurul 5 din toată facultatea, nici măcar 6 nu am mai luat, doar de la 7 în sus, ba chiar am avut o sesiune, ultima, cu 10 pe linie) am ajuns la Predeal, în tabără.

Acolo se organizau tot felul de acțiuni distractive, între altele niște concerte la care se produceau doi bolivieni, Mario și Eduardo. Mario era frumușel și simpatic, dar tare afemeiat, ne-a făcut curte la mai multe fete din acea tabără. 

S-a terminat vacanța și tabăra, am plecat fiecare la căminele sau casele noastre. Noi locuiam atunci la căminul de lângă Operă, câte 4 în cameră. Nu era prea plăcut în sesiune, dar am terminat anul cu bine. Băieții nu au fost așa norocoși ca noi, au stat cam 20 într-o cameră, în alt cămin.

În anul doi am fost mutate la Grozăvești. Un fel de garsoniere cu două paturi, două mese, o chiuvetă, două dulapuri, două veioze, ce mai, lux. În același complex locuiau și studenții străini de la Institutul de Petrol și Gaze, aflat atunci în spatele Sălii Dalles, fiecare cu câte un student român care să-l ajute să învețe mai repede limba.

Atunci mi-am adus aminte de Mario și când i-am aflat numele complet) îl știu și acum, e lung tare, dar nu vi-l spun) și numărul camerei în care locuiește am decis, împreună cu alte colege, să-i jucăm o farsă. Am compus o scrisoare înflăcărată de amor, am semnat-o Victoria Ionescu, am dat altă adresă și am trimis-o. Fetele au stat la pândă să vadă dacă apare vreun plic pe acel nume pe masa unde se depuneau scrisorile pentru locatare dar nu au văzut nimic.

Atunci m-au îndemnat să mai scriu o scrisoare, și apoi încă una... nu mai știu exact numărul lor. Văzând că Mario tace ca porcul în păpușoi la un moment dat ne-am plictisit de joaca asta. 

În anul III am fost mutate în blocul vecin cu cel în care stăteau băieții de la Petrol. S-a dezvoltat atunci un sistem de comunicare inedit, cu scris pe geam. Se puneau întrebări de genul ”cum te cheamă?” ”vrei să mergi la plimbare?” etc. Colega mea de cameră, care avea în acel bloc un prieten român cu care apoi s-a căsătorit, l-a acostat la un moment dat pe Mario, spre marele meu amuzament. I-a spus că îi place mult de el și că o cheamă Victoria.

În momentul acela m-am supărat, am plecat din cameră, ea a venit după mine și a promis că nu va continua jocul. După câteva luni, când deja uitasem de farsă, am fost chemată în hol de Mario care a bâiguit ceva despre niște notițe care i-ar trebui și pe care numai noi, cele de la chimie. le-am fi putut avea.

Dacă ar fi fost la Facultatea de Tehnologie, care se ocupa cu chimia petrolului, poate ar fi fost plauzibilă cererea lui, dar el era la Foraje și bineînțeles că nu i-am dat nici un caiet. A mai trecut un an și prin anul patru iar m-a chemat Mario în hol și m-a luat la fix ”tu ești Victoria Ionescu care mi-a trimis scrisori”.  M-a bufnit râsul și l-am aprobat.

Nu m-a crezut, a vrut dovada, așa că ne-am strâns iar colegele și, ca de obicei, eu am compus scrisoarea iar ele s-au amuzat copios. I-am trimis-o și atunci mi-a povestit că după ce a primit primele scrisori a căutat pe numita Victoria Ionescu, care chiar exista în acel bloc și era studentă la filologie. Biata fată a fost uluită, i-a adus caiete, i-a scris ceva pe o hârtie, i-a arătat că nu e scrisul ei. Ba chiar a început să plângă pentru că ea avea logodnic și Mario îi punea relația în pericol.

Ce l-a necăjit cel mai tare pe Mario e că eu scriam că trec pe lângă el dar el este mai rece ca un bloc de gheață. ”Eu rece?” întreba el revoltat, iar eu râdeam.

Mario a plecat în țara lui iar eu am rămas să slujesc patria, dar cum v-am spus, tot mai râd când îmi amintesc de farsa respectivă. Iar când s-a mai întâmplat să sufăr din dragoste mi-am zis că așa îmi trebuie dacă mi-am bătut joc de băiat. Doar se știe că totul se plătește în viața asta, și bine, și răul.

 

Când am luat eu foc...

Mi-am amintit cum a fost când am luat eu foc, în laborator. Cu foarte puțin timp înainte auzisem la radio că sondorii români, când era erupție și lua sonda foc, se tăvăleau pe pământ să se stingă.

Am ieșit în mare viteză pe ușă, cu părul încă arzând. lepădând de pe mine halatul care ardea și el, rupând nasturii bluzei ca s-o arunc și pe ea, fără să-mi pese dacă mă vede cineva și dacă judecă în vreun fel ce fac. Ideea era să ajung la pământ și să mă tăvălesc, pentru că ieșisem efectiv dintr-o mare de flăcări.

Afară am văzut că deja nu mai ardeam și m-am întors să dau cu apă rece pe mine, știam deja că e cel mai bun prim ajutor, apoi am dat cu spirt. La spital mi s-a spus că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut și că asta mă va ajuta să mă vindec mai repede. Asta și tinerețea.

Dar tot am stat 10 zile în spital și mi-a luat mai mult de o lună ca să se vindece toate arsurile.

Când semafoarele fac grevă

 Astăzi l-am aplaudat pe soțul meu cum aplaudă unii în avion la aterizare după ce au stat cu inima în gât gândindu-se dacă mai ajung în viață până jos.

S-a întâmplat când a reușit să facă la stânga din Lujerului în Iuliu Maniu în marea de mașini care voia să meargă fie pe direcția dinspre Păcii spre Apaca și invers, fie din strada Virtuții spre Lujerului și invers, fie dinspre Iuliu Maniu spre Lujerului sau din Lujerului spre Iuliu Maniu.

Nu știu să vă fac un grafic, apelez la imaginația voastră... Destul să spun că intersecția de la lujerului are reputația de a fi una dintre cele mai aglomerate din București, indiferent de oră.

Nu funcționa nici un semafor, se trecea la mica înțelegere... care culmea, chiar a existat, am văzut un taxi care a dat înapoi ca să elibereze una din direcțiile de mers.

Nu am văzut nici un polițist care să dirijeze circulația, era o mașină parcată în față la Cora care putea fi de poliție sau jandarmerie.

Asta după apusul soarelui. Deci ploaie, întuneric, nici un semafor funcțional, nu dirija nimeni circulația și o mare de mașini.

Nu-i așa că soțul meu este un șofer excepțional?

Povestiri din cartier

Azi, ca să nu ies pe căldura de foc, am plecat de acasă aproape de ora 20:00. Voiam să cumpăr tomate portocalii (cum Doamne iartă-mă să le spun roșii?) dar la ora aceea toate prăvăliile de pe Bulevardul Uverturii erau, normal, închise.

Dar nu m-am descurajat și am plecat spre Piața Veteranilor. Tenacitatea mi-a fost răsplătită, mai erau niște minoritari care vindeau. Am cerut omului niște roșii mai mari. Prețul afișat, 6 lei. ”A, astea mari sunt 10 lei” A zis el. I-am răspuns în gând ”Să le mănânci tu cu mă-ta” și m-am dus la standul următor, unde erau tot cu 10 lei. Am cerut 4 roșii, mi-a dat mai multe, de 1kg.

Când să ies din piață o vânzătoare tocmai îi explica unui cumpărător că nectarinele ei sunt foarte bune și că toată ziua le-a vândut cu 7 lei. Suna convingător și m-am întors să cumpăr și eu. Am cerut 4, mi-a dat și ea mia multe, tot un kg. Au fost într-adevăr foarte bune.

Când mi-a înmânat sacoșa cu nectarine mi s-a părut mai grea decât cea cu roșii și am rugat-o să cântărească și roșiile. Erau 1,016kg. I-am explicat că nectarinele mi s-au părut mai grele și ea a replicat ”Păi roșiile sunt mai mari”. A părut foarte nedumerită când i-am spus că un kg e un kg.

Preșul acesta, care îmi amintește de copilărie (noi le ziceam preșuri din cârpe, mai am câteva depozitate în casa de la Ciochina) era așternut frumos pe trotuar. În zona aceea am văzut de multe ori un grup de copii stând pe trotuar, cred că pe acel preș, și jucându-se.

A trecut pe lângă mine o fetiță de vreo 10 ani care mi-a adresat un răsunător ”Bună seara”. În timp ce îi răspundeam am auzit un glas pițigăiat spunând, ca un ecou, ”Bună seara”; cred că fetița vorbea la telefon cu cineva. :)

Nu departe am auzit un glas de copil dintr-o curte spunând ”Ies afară să mă joc cu copiii”. N-am așteptat să iasă, mi-am văzut de drum.

Parcă aș povesti întâmplări din satul natal (apropo, eu m-am născut în București dar am copilărit în Ciochina)

În spatele Pieței Veteranilor cum privești dinspre Bulevardul Iuliu Maniu sunt trei blocuri care m-au impresionat de multă vreme prin decorațiile murale. Nu știu câtă lume din sutele, poate miile de persoane care s-au perindat prin piață și-au ridicat ochii ca să le vadă.

Când m-am mutat în cartier, în 1971, erau foarte multe case modeste, în curțile cărora creșteau tufe de iasomie și bolți de viță de vie. Multe din ele au dispărut, în locul lor apărând fie blocuri, fie vile mai mult sau mai puțin cochete. Dacă tufele de iasomie sunt mai rare, bolțile încă mai persistă în zonele mai puțin atinse de dezvoltarea imobiliară de după 1990, cum este această boltă de la un bloc mai vechi.

Acum câteva zile am făcut fotografii cu tema ”bolți de viță de vie” mergând pe Calea Apeductului și Strada Dezrobirii. Le puteți vedea mai jos.