sâmbătă, 19 aprilie 2025

Cronica unei zile ocupate.

 N-am prea dormit noaptea trecută. Fie de grija zilei de mâine (care este deja azi) fie din cauza surescitării celor două zile în care m-am simțit așa de bine cum nu mai credeam că se va mai întâmpla. Și a neașteptatei bucurii de a vedea un nou concurs de patinaj artistic (World Team Trophy 2025 în Tokio) când credeam că am încheiat cu activitatea de spectator You Tube pe Smart TV pe jumătatea asta de an.

Dacă am văzut că somnul nu vine chiar dacă mă rog de el m-am apucat de bucătărit, doar vine Paștele și avem invitați. Până a început transmisia la patinaj am reușit să fac friptura, să pun stufatul la fiert și să pregătesc pasca. 

Apoi m-am transformat în Napoleon cel multitask. Și am tot muncit și privit până pe la cinci după amiază când, cu ultimul dram de energie, m-am pornit spre o grădiniță de bloc aflată nu prea departe. Norocul meu că la colțul blocului erau câțiva iriși albi care mă îmbiau să îi pozez și așa am constatat că am plecat câine (babă) surd(ă) la vânătoare. Domnul soț s-a dovedit de neprețuit scutindu-mă de cățărat pe scară și aducându-mi aparatul foto la ușa blocului. 




În drum spre lalele negre care au constituit ținta excursiei mele l-am mai imortalizat odată pe dragul de Moghi. El nu mai vede, abia se ridică de jos, așa că nu l-am mai deranjat chemându-l la gard ca să îl mângâi. Vai de bătrânețile lui!


În altă grădiniță decât cea vizată am văzut două lalele care de departe păreau negre, nu și de aproape.


Nu puteam să trec mai departe înainte de a fotografia n pâlc frumos de lalele și o coțofană.



Și am ajuns la ținta călătoriei: lalelele negre:



Mi-am ales un unghi bun, un zoom potrivit și, în timp ce apăsam pe buton cineva de la balcon m-a strigat: ”Doamna, vedeți că el este în colț.” M-am uitat și l-am văzut, o frumusețe de iris bicolor care s-a grăbit să înflorească, să nu i-o ia alții înainte. I-o luaseră unii albi, mulți, dar pe aceia îi fotografiasem ieri, cine mă urmărește pe Facebook știe.




Dacă tot eram acolo am mai fotografiat două lalele interesante și le-am mai tras în poză din nou pe cele negre. 






După noapte vine zi, după negru vine alb:


Frumusețile de gutui japonezi încă își mai păstrează podoabele:



Am traversat strada să văd ce mai e printr-o grădiniță ce mereu m-a încântat cu florile sale. M-am minunat văzând cât de frumos a înflorit un trandafir.



M-am minunat degeaba. Abia după ce am mai pozat niște lalele și am schimbat unghiul am văzut că era tot o lalea, una nemaivăzut de frumoasă.





Am mai făcut niște poze dar nu mi se par destul de interesante ca să vi le ofer. Poate o reminiscență de magnolie (m-am chinuit să o prind peste un gard înalt, impenetrabil) și câteva de liliac.




Și pentru că tot am bucătărit mi-am amintit, văzând puzderia de porumbei ce s-au pripășit la noi, că Tata Mare avea un columbarium iar mama mare a făcut cândva friptură de porumbel. Eram mică (Tata Mare ne-a părăsit când aveam zece ani și deja nu mai avea belșugul pentru care muncise toată viața pentru că au venit comuniștii și l-au trecut la chiaburi) și nu-mi mai amintesc dacă mi-a plăcut sau nu. Vă ofer acum o fotografie cu trei porumbei, mi-a atras atenția de departe cel maro-roșcat pentru că mi s-a părut că e mai mic și că ar fi altă pasăre.


Am ajuns acasă frântă de oboseală, am mâncat ceva, m-am spălat pe dinți și m-am culcat, nu fără a-mi aminti de deniile copilăriei și de Prohod, singurul cor în care eu, afoană dar cu ureche muzicală, aveam voie să cânt. 

duminică, 26 ianuarie 2025

The Six Triple Eight

Am văzut un Reel pe Facebook cu un fragment dintr-un film despre care comentariile au fost toate pozitive și emoționante. Acum i-a venit rândul să îl vizionez și într-adevăr este un film extraordinar, dar departe de a fi pe placul cetățenilor americani albi, conservatori.

Se spune că nu trebuie să te întrebi ce face țara pentru tine ci doar ce poți face tu pentru țară. Dar ce te faci când țara, din cauza unor prejudecăți, refuză să acorde recunoștința meritată?

Eisenhower spunea că trupele americane aflate în Anglia în timpul celui de al doilea război mondial au avut probleme din cauză că populația engleză nu era rasistă, așa cum erau soldații americani albi.

Filmul acesta, bazat pe fapte reale, ar trebui să dea de gândit multora.

L-am văzut pe Netflix. 







sâmbătă, 18 ianuarie 2025

”Ce verde era valea mea” - Salariul Groazei

Din ciclul ”Ce prostii am mai visat”

Se făcea că eram urcată într-un camion cu remorcă cu o mulțime de alți călători, cam ca trenurile cu navetiști moldoveni care strigau ”sârmaa, băi!” Și cum mergeam noi așa, agățați care de ce apuca a început să circule un zvon. Până la urmă cineva a confirmat că da, în camion se aflau și două lăzi cu nitroglicerină. Cei care nu știți ce e aia ați trăit degeaba, e cel mai puternic exploziv, sare în aer și de la o adiere cât de ușoară.

Bineînțeles că în secunda doi eram toți jos, căutând un loc sigur în care să ne ascundem și întrebându-ne cu ce să ne acoperim fețele. Cineva găsise o mască precum cele din ”Squid Game” dar fără figură geometrică dar nu am îndrăznit să întrebăm de unde o are.

Undeva pe un delușor patru nemți mult mai înalți decât restul personajelor din vis, se țineau de umeri și cântau ceva. Ei erau șefii și nu le păsa de nimic, ca niște zei.

În faza următoare camionul venea în jos spre noi care eram într-o vale. Drumul era foarte accidentat, ca și cum tocmai fusese bombardat.

Nu a trecut mult și camionul s-a răsturnat cu roatele în sus. Noi eram îngroziți. Nu știu dacă a explodat sau nu pentru că m-am trezit.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici aflați că visul este legat de un film care m-a impresionat foarte tare la vremea lui, Salariul Groazei (1953).

În laboratorul la care am lucrat un timp (până s-a demolat) era cumplit de frig iarna (anul 1969, de exemplu). Am găsit undeva un afiș cu ”Salariul Groazei” și l-am pus pe perete. De câte ori venea șeful, care avea biroul în cu totul altă parte, la căldurică, îmi cerea să îl dau jos dar eu îi răspundeam că afișul exprimă pura realitate. Șeful a devenit ulterior directorul nostru.

Nu a fost nici singurul sediu în care am lucrat, nici singurul șef. Ne spuneau mereu că trebuie să ne mutăm dar eu refuzam locațiile respective, Toată lumea știa că motivul principal era că erau prea ”ultracentrală”.

Până la urmă, din cauza unor demolări succesive sau alte motive am ajuns să lucrez chiar în centrală dar în scurt timp am avut probleme grave cu sănătatea și m-am pensionat. Nu a trecut mult și întreprinderea a dat faliment. 






joi, 16 ianuarie 2025

Agnus de Konstantin Korobov

 Știți desigur că am un fix: tot ce se publică pe internet trebuie să aibă precizat autorul. Unii mai manifestă reminiscențe din comunism considerând că postările sunt ”bun al întregului popor” și se pot da mai departe ca anonime sau, și mai grav, fiind atribuite altcuiva.

Am găsit primul tablou ca anonim la un text interesant. Am apelat la Google Search și am aflat că tabloul este al unui pictor rus, Konstantin Korobov, care mai are și alte opere, cele mai multe întunecate ca mesaj, așa cum și vremurile sunt din ce in ce mai tumultuoase și mai amenințător de negre.

Tabloul se numește Agnus și pictorul a simțit nevoia să atragă atenția că autorul nu este deloc anonim. Unii ar zice că ar trebui să fie fericit că tabloul lui este viral dar, dacă ați citit cu atenție introducerea mea ați înțeles de ce nu este nici măcar mulțumit.

Cât despre interpretarea tabloului, e bine să o căutați în Biblie, și anume în Noul Testament în Ioan 1:29 și Ioan 1:36 sau în Vechiul Testament în Isaia 53:7

”Când a fost chinuit și asuprit, El nu Și-a deschis gura. Ca un miel care este dus la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, tot așa nici El nu Și-a deschis gura.”




sâmbătă, 23 noiembrie 2024

Când pictura se întâlnește cu fotografia.

Mergând cu mașina pe Autostrada 2 am văzut mereu un șir de plopi și îmi aminteam că am văzut undeva unii asemănători într-un tablou, dar nu-mi mai aminteam numele pictorului. Știam că este un impresionist și am tot căutat plopii aceștia printre tablourile lui Monet. Abia acum am descoperit că tabloul căutat fusese pictat de Camille Pussarro. Și acum am putut să fac acest album cu imagini cu plopi, una pictată celelalte fotografiate în diverși ani. 

The Countryside in the Vicinity of Conflans Saint Honorine de Camille Pissarro, 1874

Fotografie din 21 Mai 2012


Fotografie din 23 Aprilie 2016


Fotografie făcută în 23 Aprilie 2017

În August 2016 am făcut o călătorie pe Transfăgărășan. Călătoria a durat mai multe zile și unul din popasuri a fost în Corbeni. De la fereastra pensiunii Irina, unde ne-am cazat am văzut undeva mai departe o scenă care mi s-a părut că seamănă cu un tablou. Iată și tabloul, ”The Harvest” de Camille Pissarro.


Următoarele trei imagini sunt fotografiile făcute în Corbeni. Prima este un detaliu dintr-o poză.







luni, 11 noiembrie 2024

Ballad of the Desert - Da Mo Yao

 Citesc acum ”Ballad of the Desert” a lui Tong Hua (în engleză) și sunt captivată de această carte. S-a făcut un serial după ea, ”Song of the Desert”, am văzut două episoade și deocamdată l-am abandonat, nu se compară cu complexitatea și frumusețea cărții.


Am copiat un fragment tradus de Google din chineză, pentru că mi se pare că se aplică foarte bine la situația actuală din lume, deși se vrea o prezentare a ideilor conținute într-un tratat filozofic foarte vechi, scris de Mo Zi (479 to 381 B.C).. Ideile lui sunt considerate de unii contemporani ca fiind parțial marxiste.


non-aggression…universal love for the world…dislike of war…" It was probably an analysis of Mozi's argument that he hated war and opposed big countries bullying small countries. On the one hand, it advocated that big countries should not rely on their national strength to attack small countries, and on the other hand, it advocated that small countries should actively prepare for war, strengthen their national strength, and be ready to fight against big countries at any time, so that big countries would not dare to use their troops easily.

Am apelat din nou la Google pentru traducerea în română, care mi se pare surprinzător de precisă:

”non-agresiune... dragoste universală pentru lume... antipatie față de război..." A fost probabil o analiză a argumentului lui Mozi conform căruia el ura războiul și se opunea țărilor mari care agresează țările mici. Pe de o parte, susținea că țările mari nu ar trebui să se bazeze pe puterea națională de a ataca țările mici și, pe de altă parte, a susținut ca țările mici să se pregătească în mod activ pentru război, să-și consolideze puterea națională și să fie gata să lupte împotriva țărilor mari în orice moment, astfel încât țările mari să nu îndrăznească să folosească trupele lor cu uşurinţă.”

Căutând să aflu mai multe despre Mozi am găsit un articol din care voi extrage chiar ce spunea Mozi: ‘But what are the benefits and harm of the world?’ “Take the present cases of mutual attacks among states, mutual usurpation among families, and mutual injuries among individuals, or the lack of kindness and loyalty between ruler and minister, of parental affection and filial piety between father and son, and of harmony and peace among brothers.’”

„Dar care sunt beneficiile și răul lumii?” „Luați cazurile actuale de atacuri reciproce între state, uzurpare reciprocă între familii și vătămări reciproce între indivizi sau lipsa de bunătate și loialitate între conducător și ministru, de afecțiune parentală. și evlavie filială între tată și fiu și armonie și pace între frați”.