Primul meu salariu

 Voi ce-ați făcut cu primul vostru salariu?

Eu am încasat primul salariu în vacanța după anul întâi, când de la facultate mi s-a spus că, nemaifiind loc în tabăra de mucă patriotică de la GAS unde mergeau colegele mele trebuie să fac acea muncă patriotică la colectivul din comuna unde locuiam.

Tatăl meu a avut o idee mai bună; să merg cu el la Silozul Căzănești, unde era delegat să supervizeze predarea cerealelor recoltate de GAS unde lucra. Am fost angajată acolo și trebuia să țin evidența camioaneleor care veneau cu recolta și anume câte cereale predau.

Am fost foarte conștiincioasă dar nu sunt sigură că avea cineva nevoie de evidența mea. Am primit salariu dar și adeverință că am muncit pentru patrie.

Am mers cu salariul la cooperativa din sat și am cheltuit până la ultimul leu pe cadouri pentru familia mea. Nu știu cât de bucuroși au fost membri familiei dar eu am fost chiar fericită că am putut să fac ceva pentru ei. Tot la siloz făceau muncă patriotică studenții de la filologie, secția de limba rusă. Erau cei care intraseră la facultate în anul în care s-a trecut de la liceul cu trei ani la cel cu patru ani și deci s-a intrat foarte ușor, pentru că în acel an nu a absolvit nici o promoție. Deci dacă doar la limba rusă au putut intra asta spunea mult despre pregătirea lor.

Unul dintre studenți mi-a făcut curte și în anul următor de studii am avut o scurtă idilă. N-am suferit deloc la despărțire pentru că era foarte arogant și mă trata ca pe o țărăncuță, el fiind bucureștean. O fi fost el bucureștean dar era din Colentina iar eu făcusem liceul la Matei Basarab, liceu cu tradiție veche, care împlinise deja o sută de ani. Colegii mei erau de cu totul altă factură, nu golănași de Colentina.

Nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit că mă caută când deja eram în anul cinci propunându-mi nici mai mult nici mai puțin decât să mă căsătoresc cu el. A declarat că mă iubește și nu m-a putut uita. Cam ce credeți că i-am răspuns? Aveți dreptate, l-am refuzat. Nu-i venea să creadă că las din mână așa o comoară.

În imagine este un alt siloz. Am găsit imaginea pe net.

Cereri ciudate de ajutor

 Dintre cele mai ciudate cereri de ajutor menționez una în care mi s-a cerut să spun ce scrie pe un bilet de ieșire din spital. Scria neoplasm. Nu mai știu ce i-am spus, era un vecin care s-a și prăpădit după un timp.

A doua cerere a fost să spun ce scrie pe un prospect de medicament, din cele care se recomandă pentru menținerea funcțiilor cerebrale la pacienții cu deficiențe cognitive.

Nu mai țin minte numele medicamentului. Era o persoană necunoscută, pe stradă, și mi s-a părut un pic ciudat că avea încredere în mine. M-am străduit să îi explic pe înțelesul lui că îl ajută la memorie și sper că am reușit.

Când încă mai aram câmpul muncii (adică laboratorul de chimie) veneau colege și colegi cu tot felul de cereri de ajutor. Cea mai frecventă era cântătirea unei bijuterii la balanța analitică. Mai corect decât atât nu se putea. Dacă aș avea măcar 1% din cât aur am cântărit aș fi bogată. Dar s-a întâmplat să vină un coleg cu o bijuterie, un chilipir cumpărat pe stradăde la un țigan. Am picurat un pic de acid azotic și s-a înverzit, semn că era, în cel mai bun caz, un aliaj din cupru, probabil alamă.

Alt coleg a venit foarte speriat pentru că avea o zgaibă pe față care brusc a început să sângereze și nu se mai oprea. S-a oprit când am aplicat azotat de argint. Cred că știam de la tatăl meu că batonul cu care își oprea sângerările după ras avea azotat de argint în compoziție.

O colegă a fost adusă de alta pentru că își dăduse cu mâna cu care imblase cu ardei iute pe la ochi și nu mai putea să îi deschidă. Ar fi trebuit să primesc de la serviciu lapte praf ca antidot pentru toxinele cu care lucram dar nu am primit, așa că mi-am adus de acasă lapte praf cu care i-am dat pe la ochi și apoi s-a spălat. Știam că cel mai bun antidot pentru capsaicina din ardeiul iute este laptele.

Cineva m-a poreclit ”Mama Gâscă” pentru că aveam oricând ceva cu care să ajut pe cei în nevoie. Nu am să uit niciodată cum stăteam în fața Gării de Nord în stația de autobuz și a venit cineva să mă întrebe ceva, o adresă sau ce mijloc de transport să ia ca să ajungă undeva.. Apoi aproape că se făcuse coadă pentru că aveau și alte persoane ceva de întrebat. Am povestit asta unei prietene și ea a găsit explicația ”am un aer de prosperitate și de aceea inspir încredere”. Era înainte de 89. Nu știu cum sunt alții dar eu simt o mare bucurie când pot ajuta pe cineva.

Eu, diabetul, internetul

Când am început să navighez pe internet, după 2000, când abia aflasem de la doctorița oncologă care mă monitoriza că am diabet, aveam trei teme preferate; medicina, umorul și arta culinară.

Pentru medicină am apelat în principal la WebMD dar și la New York Times, care pe vremea aceea oferea gratis accesul la articolele sale. E un ziar pe care îl stimez foarte mult, am aflat multe lucruri despre lumea asta în care trăim atât din articole, opinii (cum ar fi cele ale lui Thomas Friedman) cât și din rubrica Magazin. Nu mai vorbesc de rubrica dedicată sănătății.

Un site pe care deasemenea l-am urmărit cu interes a fost Beliefnet dar într-o vreme era atacat de tot felul de viruși și am renunțat la el. Multe situri aveau newslettere pe care le primeam prin email, mai primesc și acum de la doi umoriști.

Foarte interesante erau cele de la ”World Wide Chef” care publica rețete primite de la abonați din toată lumea și astfel am putut să îmi dau seama că multe din rețetele chefilor de ambele sexe de la noi sunt de fapt traduse din engleză.

Cel mai interesant site, care din păcate nu mai există, era cel numit Killer Plant și multe din lucrurile despre plante pe care le-am aflat în viață au provenit de acolo. Avea rubrici dedicate istoriei, folclorului sau ciudățeniilor legate de plante, o bogăție de cunoștințe. Chiar mă doare dispariția lui.

Mi-au venit în minte toate astea amintindu-mi de multele articole dedicate diabetului, în special ce povestea cineva care făcea insulină și care a avut o criză de hipoglicemie. Acum știu și eu din propria experiență cât de neplăcute sunt dar din fericire am reușit să îmi revin de fiecare dată.

Dar înainte de a trebui să recurg la acest gen de tratament îmi era tare frică, nu din cauza înțepăturilor ci pentru că mă temeam să nu uit să îmi fac injecția. Nu, n-am uitat, a avut grijă organismul să îmi amintească.

Spunea pacienta de care am vorbit mai devreme că ea poate mânca orice, desigur în anumite limite. Nu am crezut atunci dar într-adevăr, dacă știu să îmi calculez cu atenție doza pot să îmi permit să îmi satisfac anumite pofte care înseamnă ceva mai multe glucide decât e prudent. Sper să îmi mențin echilibrul.  

În ultima vreme mi-a căzut cu tronc Tiramisu de la Excellent, pe care îl cumpăr de la Mega Image. Are 34 % glucide, ceea ce nu e prea mult dacă nu depășesc 85g/zi. Cândva o să mă plictisesc de el dar încă nu i-a venit timpul.

Hepatita - Pacient în România

 Anca era clasa V-a. Se simțea foarte rău, așa că am dus-o la medic, la Policlinica Sahia, de care aparțineam. Diagnosticul: răceală severă. Am urmat indicațiile primite dar copilul se simțșea în continuare rău. După două zile am observat că albut ochilor e gălbui și am știut imediat despre ce este vorba: Hepatită. Știam că este boală cu declarare obligatorie și am anunțat la telefon pe cei de la policlinică. A venit doctorița Mirică. care ne-a certat că nu ne-am dat seama mai devreme despre ce boală suferă copilul.

Încă nu mi-a trecut frustrarea de atunci. Deci noi fusesem la doctor, primisem un diagnostic greșit și tot noi eram de vină? De fapt medicul avea o scuză, se întâmplă uneori ca hepatita să debuteze ca o falsă răceală, de asta am și decis să prezint aici aceste amintiri. De aceea este necesar să se controleze culoarea urinei și a fecalelor. Dacă urina este foarte colorată iar fecalele decolorate, aproape albe, diagnosticul de hepatită este aproape sigur, analizele o vor confirma. Asta ne-a reproșat doctorița, dar copilul fiind mare, nu m-am gândit să fac acel control, care îmi semnalase hepatita cu zece ani în urmă când cea mare, Diana, avea sub trei ani.

A venit salvarea, a dus-o la Spitalul Colentina și am început naveta acolo. Cu anumite ”atenții” oferite asistentei am reușit să îmi văd fetița zilnic. La finalul primei săptămâni asistenta m-a sfătuit să merg la șeful de secție și să cer o învoire pentru vizite zilnice, ceea ce am și făcut. Șeful m-a ascultat cu înțelegere, i-am spus că fetița e mai delicată și are nevoie de o atenție specială, și sm obținut biletul, fără nici o ”atenție” fașă de dumnealui și, desigur, fiind scutită de ”atenții” către asistente. Condiția a fost să nu merg în weekend, când erau zile de vizită în spital.

I-am dus fetiței, la cererea ei, cartea și caietul de matematică și apoi, recuperând ceea ce se predase în timpul absenței ei fata a terminat clasa V-a și mai târziu tot ciclul gimnazial cu zece pe linie, ca șefă de promoție. Acum este doctor în matematică și lector universitar în Cork, Irlanda.

Ce verde era valea mea - Autobuz

 Chiar dacă ne-am cumpărat primul automobil în 1985 în viața mea am călătorit mult cu mijloacele de transport în comun, mai ales că nu am carnet de șofer. Bineînțeles că am multe amintiri legate de acest subiect dar acum voi recurge doar la două dintre ele, ambele legate de autobuze. Una e mai tristă, alta mia veselă.

În primii ani de serviciu am lucrat într-un laborator aflat în apropierea Institutului Meteorologic. Ca să ajung acolo luam autobuzul de lângă Piața Scânteii, unde este acum capătul tramvaiului 41.

Tot de acolo luau autobuzul și cei care lucrau la IPRS Băneasa. Erau singurii călători din România pe care i-am văzut așteptând civilizat autobuzul stând la rând în ordinea sosirii.

Dar se găsea câte un șofer mai nesimțit, că altfel nu pot spune, care, ca să arate ce puternic e el, oprea autobuzul la oarecare distanță de rândul format, obligând călătorii să alerge în dezordine, fără să mai țină seama de rând, de teamă să nu rămână pe jos și să întârzie la serviciu.

Încă mă mai revoltă bădărănia și lipsa de civilizație a acelor șoferi. Sigur copiii lor s-au comportat la fel, rezultatele văzându-se până în ziua de azi.

Asta a fost cea mai tristă, prin consecințele asupra stării de azi a nației, ca să zic așa. Și una mai veselă:

Eram în autobuz și stăteam de vorbă cu cineva și deodată am exclamat "aoleu, trebuie să cobor aici!". Fusese o conversație animată, râsesem până în acel moment. Din grabă mi s-a prins tocul pantofului de scară și smucind am aterizat pe burtă. De acolo am întors capul spre autobuz și am anunțat "Am coborât!". Și-acum râd când îmi aduc aminte pentru că îmi imaginez ce au văzut ceilalți călători.

Nu e carne!

Fiindcă se poartă nostaligia mi-am amintit ceva nostim de demult, înainte de cutremurul cel mare din 77. Magazinele erau relativ bine aprovizionate dar tot era o problemă să poți cumpăra carne oricând doreai sau aveai nevoie.

La un magazin din drumul meu spre serviciu s-a adus carne de pui, pulpe și piepți. Am cumpărat și am pus într-o plasă. Oricine putea să vadă ce car eu în acea plasă. Am fost oprită de mai multe ori cu întrebarea

”Unde ați găsit carne?”

”Nu e carne, răspundeam eu, sunt pui”

”A!” era reacția dezamăgită.

Abia când am ajuns la serviciu mi-am dat seama că și puii tot carne erau. Mi-am amintit de asta văzând în mai multe seriale coreene și chinezești eroi care lucrau la firme mari și care erau foarte entuziasmați când erau invitați la masă la restaurant

”Carne, mâncăm carne!”

Carnea fiind cel mai adesea vită sau burtă de porc, nu ceafă, cotlet, mușchiuleț, spată sau pulpă de porc, ca la noi. Nici pentru ei puii nu sunt neapărat carne.

Imagini:

1. Carne vită cu orez rețetă chinezească. 

2. Burtă de porc și gât la grătar coreean.

3. Carne proaspătă de porc

4, Pui grill

Brom

 Un articol scris de Vlad Alexandrescu mi-a trezit o amintire de mult uitată când, studentă fiind, am făcut cunoștință mai îndeaproape cu sistemul sanitar românesc. Am condensat amintirea într-un comentariu care văd că obține reacții neașteptate de mine. De aceea îl copiez aici:

Cu bromul nu e de joacă. Mi-a căzut o picătură pe deget in laborator, când eram studentă.

S-au alarmat toți din jurul meu, plus câțiva doctori pentru care eram un caz nemaivăzut, nemaipomenit. Nimeni nu a știut ce să-mi facă de parcă urma să mor.

Până la urmă n-am făcut nimic și pata de pe deget a dispărut de la sine.

Despre bromură nu mă pronunț eu, nu am avut plăcerea să ne cunoaștem.

Primul care s-a alarmat a fost asistentul de laborator, care m-a trimis la cabinetul medical al Universității, aflat la vreun km depărtare de mers pe jos. Acolo era o biată asistentă care habar n-avea ce se întâmplă la contactul fizic cu bromul. A sunat la ceva medici și a aflat că e bine să aerisesc incinta. Mă aerisisem destul pe drum. Despre presupusul efect asupra pielii nu se știa nimic, pesemne eram prima toantă care a reușit să picure brom pe deget. Nu mai țin minte cum s-au mai desfășurat lucrurile decât că nu a rămas nici o urmă. Urme mi-au rămas întâi de la acidul sulfuric scurs dintr-o pipetă pe mână dar și acelea au dispărut când am luat foc de la eterul de petrol evaporat în atmosferă... dar asta e altă poveste, petrecută în alt laborator...

Și ca să înțelegeți de ce vorbeam și de bromură în acel comentariu vă copiez un fragment din postarea de pe Facebook:

”Un domn respectabil, 60 de ani, decide că sarea e bau-bau-ul sănătății lui. Se duce pe internetul liber, secțiunea „totul pe gratis”, și caută cu zel de om care crede că a găsit scurtătura spre longevitate. În loc să dea peste un doctor, o carte de nutriție sau măcar o rudă băgăcioasă, găsește o sugestie: „înlocuiește clorura de sodiu cu bromură de sodiu”.

Și uite așa, omul nostru începe să-și condimenteze viața cu o substanță care, în secolul XIX, se dădea pacienților neliniștiți, iar în secolul XXI se folosește… la piscină. Trei luni mai târziu, surpriză: nu mai doarme, vede chestii care nu există, își suspectează vecinul de atentate culinare și își pierde echilibrul, dar nu metaforic.”

Imaginile sunt prelucrate după unele procurate de pe net.

”Ce verde era valea mea” - Salariul Groazei

Din ciclul ”Ce prostii am mai visat”

Se făcea că eram urcată într-un camion cu remorcă cu o mulțime de alți călători, cam ca trenurile cu navetiști moldoveni care strigau ”sârmaa, băi!” Și cum mergeam noi așa, agățați care de ce apuca a început să circule un zvon. Până la urmă cineva a confirmat că da, în camion se aflau și două lăzi cu nitroglicerină. Cei care nu știți ce e aia ați trăit degeaba, e cel mai puternic exploziv, sare în aer și de la o adiere cât de ușoară.

Bineînțeles că în secunda doi eram toți jos, căutând un loc sigur în care să ne ascundem și întrebându-ne cu ce să ne acoperim fețele. Cineva găsise o mască precum cele din ”Squid Game” dar fără figură geometrică dar nu am îndrăznit să întrebăm de unde o are.

Undeva pe un delușor patru nemți mult mai înalți decât restul personajelor din vis, se țineau de umeri și cântau ceva. Ei erau șefii și nu le păsa de nimic, ca niște zei.

În faza următoare camionul venea în jos spre noi care eram într-o vale. Drumul era foarte accidentat, ca și cum tocmai fusese bombardat.

Nu a trecut mult și camionul s-a răsturnat cu roatele în sus. Noi eram îngroziți. Nu știu dacă a explodat sau nu pentru că m-am trezit.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici aflați că visul este legat de un film care m-a impresionat foarte tare la vremea lui, Salariul Groazei (1953).

În laboratorul la care am lucrat un timp (până s-a demolat) era cumplit de frig iarna (anul 1969, de exemplu). Am găsit undeva un afiș cu ”Salariul Groazei” și l-am pus pe perete. De câte ori venea șeful, care avea biroul în cu totul altă parte, la căldurică, îmi cerea să îl dau jos dar eu îi răspundeam că afișul exprimă pura realitate. Șeful a devenit ulterior directorul nostru.

Nu a fost nici singurul sediu în care am lucrat, nici singurul șef. Ne spuneau mereu că trebuie să ne mutăm dar eu refuzam locațiile respective, Toată lumea știa că motivul principal era că erau prea ”ultracentrală”.

Până la urmă, din cauza unor demolări succesive sau alte motive am ajuns să lucrez chiar în centrală dar în scurt timp am avut probleme grave cu sănătatea și m-am pensionat. Nu a trecut mult și întreprinderea a dat faliment. 

Vremea Țiganilor (Time of The Gypsies) Amintiri

 Azi au avut loc în București două reprize puternice de ploaie torențială, care au declanșat pe telefon avertizări meteo. Așa cum m-am așteptat la știri au apărut imagini cu străzi inundate, lucru care mi-a adus în memorie  o seară de vară la Mamaia unde, împreună cu Anca, am mers să vedem vestitul film al lui Custurica, ”Vremea Țiganilor”. Erau niște nori negri și amenințători pe cer și cel mult vreo 12 spectatori au avut aceeași idee ca a noastră.

Filmul a fost extrem de interesant nu numai datorită celor care se petreceau pe ecran și a muzicii extraordinare a lui Goran Bregovici, dar și uni fenomen care parcă a ținut de supranatural. Când în film erau scene cu ploaie torențială se abăteau și asupra noastră, a spectatorilor torente reale de ploaie torențială. Și au fost destule scene din acestea.

Spre cinstea operatorului filmul a rulat până la sfârșit, nimeni nu a plecat, am rezistat toți eroic iar la final am reușit să prindem ultimul troleibuz spre Constanța, unde locuiam la familia Cristescu, oameni atât de cumsecade încât puteam spune că în anii în care ne-am petrecut o parte din vară în casa și apoi apartamentul lor am devenit prieteni de familie. Prietenia s-a stins când eu am început să am grave probleme de sănătate.

Troleibuzul nu ne-a dus până în Constanța, s-a oprit la intrarea în Mamaia din cauza unei inundații care transformase străzile în lacuri și râuri. Am mers prin apă până la vremelnicul acasă unde ne aștepta doamna foarte speriată. Neexistând atunci telefoane mobile nu am avut cum să o anunțăm că mergem la film și întârziem. Oricum s-ar fi speriat din cauza potopului care tocmai trecuse.

Am făcut duș foarte cald, ne-am pus hainele la uscat și am băut ceaiul fierbinte oferit de gazda noastră. Nu am răcit fiind astfel dovada vie că dacă nu sunt viruși nu este nici răceală.

Din linkurile de mai jos puteți afla câte ceva despre film.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vremea_%C8%9Biganilor

https://www.cinephilia.net.au/show_movie.php?movieid=1355

Filmul poate fi văzut, cu subtitrări în limba română:

https://filmehd.se/dom-za-vesanje-vremea-tiganilor-1988-filme-online.html

Emir Custurica

Time Travel (multicultural)

 Am ajuns să fac un RMN pentru că m-am plâns că uit cam mult și repede. De fapt testul făcut de psihologa de la SANAMED a arătat că pentru vârsta mea destul de avansată memoria funcționează suficient, chiar dacă nu totdeauna eficient. Se știe că cel mai bine funcționează memoria de lungă durată.

Am testat asta chiar acum căutând un film franțuzesc având ca temă călătoria în timp, un film care n-a prea plăcut publicului dar a făcut ceva vâlvă la vremea lui.

Am crezut inițial că e vorba de Claude Lelouch și am luat la puricat, cu ajutorul lui Google, desigur, toată filmografia lui sperând că îmi va suna vreun clopoțel văzând titlul dorit dar numai mi-am pierdut timpul cu el.

Clopoțelul a sunat abia când am văzut lista următoare:

The Best Time Travel Films of the 1960s
La jetée 1962, 28 min. ...
Planet of the Apes 1968, 112 min. ...
The Time Machine 1960, 103 min. ...
Je t'aime, Je t'aime 1968, 91 min. ...
Daleks' Invasion Earth: 2150 A.D. 1966, 81 min. ...
Dr. ...
Beyond the Time Barrier 1960, 75 min. ...
Journey to the Center of Time 1967, 82 min.

E vorba de Je t'aime, Je t'aime 1968 regizat de Alain Resnais în care eroul principal e supus unui experiment care îl face să penduleze (amețitor pentru spectatorii care n-au răbdare să înțeleagă filmul scenă cu scenă) între diverse perioade din trecut și prezent.

https://en.wikipedia.org/wiki/Je_t%27aime,_je_t%27aime

La noi s-a difuzat la scurt timp după ce a apărut pe ecranele din Franța, pentru că atunci era o perioadă despre care am tot pomenit, de dezgheț cultural, perioadă care și-a găsit obștescul sfârșit odată cu călătoria lui Ceaușescu în China lui Mao, aflată în plină ”Revoluție Culturală (o perioadă extrem de neagră în istoria recentă a Chinei) în 1971.

Toată această căutate a avut ca punct de pornire un serial sud-coreean despre care s-a vorbit mult pe net și care are ca temă călătoria în timp,, ”Lovely Runner”. Sunt abia la episodul patru și aștept să îmi placă tot atât de mult cât i-a plăcut dragei mele prietene Lori.

Amintiri din 'iepoca de aur".

 Printre multele crize ale anilor 80 era criza de vată hidrofilă. Când se aducea la vreo farmacie se vindea cu porția, un pachet de persoană.

Eram mai multe persoane la coadă și clienta căreia îi venise rândul a rugat să i se vândă două pachete. A explicat frumos pentru ce îi trebuie dar cu toate insistențele a fost refuzată.

Când a plecat i-am spus să mă aștepte afară. Era o persoană necunoscută dar voiam să o ajut.

A venit rândul meu și după ce am cerut ce îmi trebuia am cerut și un pachet de vată.

"Nu vă dau!" "De ce?" "Pentru că o să-l dați doamnei de afară (pe vremea aceea toate eram doamne, cu excepția cadrelor didactice și a activistelor de partid)." "Ce vă pasă dumneavoastră ce fac eu după ce ies? Am dreptul la un pachet de vată" "Dar nu vă trebuie" "Sunteți stupidă, doamnă"

Și mi-a dat pachetul cerut!

În orice discuție important este să găsești argumentul potrivit.

Prezicătoarea.

O definiție dintr-un careu de cuvinte încrucișate: ”A făcut un circ ieftin” (nu, nu se referea la o anume senatoare din Parlamentul României)  = URSAR m-a plonjat direct în copilărie, când prin sat colindau ursari, spoitori, zlătari, lingurari sau ghicitoare (prezicătoare).

Mi-amintesc vag că Tatițu a chemat odată un ursar să ”îl calce” și s-a simțit foarte bine după masajul naturist.

Mi-amintesc și despre o zi în care Mamița s-a lăsat înduplecată de o ghicitoare și a poftit-o în curte să îi spună care va fi viitorul ei. Țiganca a învârtit niște bobi, a mormăit ceva și a început:

”Ai un necaz cu bărbatul dumitale. ” ”Am” (tatăl meu avea niște probleme legate de serviciu) ”o să-ți gâcesc cum îl cheamă pe bărbatul matale: Ion”  ”Nu” ”Vasile” ”Nu” ”Gheorghe” ”Nu” ”Ștefan” ”Nu” (Pe tatăl meu îl chema Radu) ”N-are nume creștinesc” ”N-are” (dar nu i-a spus ce nume are)

”A plecat cu una grasă, înaltă și cu curu mare” (mama mea era mică de statură și slăbuță) ”Dar stai liniștită că se întoarce la tine. Când o să vină să mă cauți în Andrășești și să vii cu un cadou mare și bogat”

Nu mai știu ce i-a mai zis dar știu că după ce a plecat am râs de nu ne mai puteam opri. 

A avut dreptate țiganca, problemele s-au rezolvat dar cred că dacă mai trăiește, ea așteaptă și acum cadoul cel mare și bogat.

Am ”recoltat” de pe net niște imagini cu tablouri având ca temă ”Gypsy Fortune-Teller” adică prezicătoare țigancă.

A Couple in an Interior With a Gypsy Fortune-Teller by Jacob-Duck

A FortuneTeller at Venice by Pietro Longhi

Danet And The Strolling Fortune-Teller-1859 by John Scott Cavell

David Teniers II - Paisaje Con Gitanos-1641-1645

Fortune Teller by Caravaggio

FortuneTteller by Albert Anker

Gipsy Fortune-Teller by Taras Shevchenko

Horsemen Resting Among Classical Ruins with a Fortune-Teller by Paolo Monaldi

Landscape With Gypsy Fortune-Tellers by Hendrik Avercamp

The Fortune Teller by Edward Villiers Rippingille

The Fortune Teller by Francois-Joseph-Navez

The Fortune Teller by John Lane Lomas (c.1816–1894)

The Fortune Teller-Georges de la Tour

The Fortune- Teller-1878 by Adrien Moreau

The Fortune-Teller by Bartolomeo Manfredi

The Fortune-Teller-1785 by Jacques Sablet

The Fortune-Tellier by Julio Romero deTorres

The Gypsy Fortune Teller  by British artist George Goodwin Kilburne (1839 - 1924)

The Gypsy Fortune-Teller by Paul Sandby

Tthe Fortune-Teller by Oreste Cortazzo

Ttheodor Leopold Weller-Gypsy Fortune-telling

Two Horsemen at a Gypsy Encampment-Philips Wouwerman

Migdalul

 Într-o zi un coleg de serviciu din Galați a adus o pungă cu migdale din pomul lui personal. I-am dat și mamiței din ele și ea a semănat una în grădină. Numai că nu a fost prea inspirată când a ales locul, sub un nuc. Bietul migdal s-a luptat pentru supraviețuire aproape trei decenii.

Făcea flori în fiecare an dar când înflorea și nucul le avorta. Într-un an i-am promis că îl tai dacă nu face fructe, și a făcut. Numai că erau migdale amare. Am fost dezamăgită dar nu l-am tăiat.

Acum câteva luni o furtună puternică a doborât nucul cel bătrân și scorburos și l-a trântit peste casă. Nucul a fost îndepărtat și acum migdalul este liber dar fiind atât de bătrân, nu știu dacă va mai putea rodi.

Mamă, mă tem.

O scenă pe care am văzut-o într-un serial chinezesc, ”The Love You Give Me” mi-a trezit niște amintiri dureroase. Scena se petrece la spital iar copilul urmează să sufere o operație grea și riscantă, operație pe cord deschis. 

O fostă colegă avusese o asemenea operație și susținea că jumătate din pacienți mor pe masa de operație. Sunt sigură că exagera, în plus s-a progresat mult de atunci atât în chirurgie cât și în tehnologie dar accidente se mai întâmplă.  Nu e de mirare deci că micuțul i-a spus mamei sale ”Mamă, mă tem”

Această replică m-a purtat înapoi în timp, cu mulți ani în urmă, când am auzit-o, ca un citat, de la o pacientă în Spitalul Militar din București. Sora mea, Dumnezeu să o ierte, era internată acolo. Fusese operată de cancer pulmonar, i se extirpase un plămân. Eu am mers în vizită la ea și în lift m-am întâlnit cu unul din doctorii care a operat-o (nici el nu mai e) care m-a certat că a fost lăsată singură în prima noapte când a fost adusă în salon după operație. 

Fusese o noapte foarte agitată, avusese nevoie de asistență și era bine dacă era cineva care să anunțe personalul medical. Am fost rugată să rămân eu în acea noapte, ceea ce am și făcut. Noaptea aceea a fost mai liniștită dar am mers să stau cu ea și noaptea următoare.

În acea a doua noapte în același salon era mama unei fetițe de trei ani care fusese operată tot de cancer și se afla la terapie intensivă. Fetița nu avea deloc o stare bună după operație, a fost nevoie să fie resuscitată de mai multe ori, nu se știa dacă rezistă până dimineața. Mama era bineînțeles foarte speriată și am încercat să o ajut cum am putut.

Din multele articole și cărți medicale pe care le-am citit mai ales când am trecut și eu prin furcile caudine ale cancerului știam că sunt cazuri când resuscitarea face mai mult rău decât bine, copilul rămânând cu sechele pe viața și fiind o mare povară pentru părinți.

M-a impresionat un articol despre o familie care a dat spitalul în judecată pentru că, după mai multe resuscitări ale copilului, a cerut medicilor să nu mai fie resuscitat dar medicii nu au ascultat această doleanță. Copilul a trăit dar a avut atât de multe probleme încât părinții au cheltuit o mulțime de bani pentru îngrijirea lui și acum cereau spitalului despăgubiri.

Având asta în minte i-am spus acelei mămici că dacă se întâmplă nenorocirea ca fetița să nu reziste s-ar putea ca asta să nu fie chiar cel mai rău lucru ce li se poate întâmpla, că dacă supraviețuiește s-ar putea să se chinuie și mai mult și ei și fetița. Ei sunt tineri și mai pot face alt copil. Poate vi se pare cinic, dar cred că cineva trebuia să le spună asta.

La un moment dat s-a aflat că fetița nu a mai putut fi resuscitată și mama a plecat, lăsându-ne pe toate îndurerate. Atunci o pacientă care fusese acolo când fetița a plecat la sala de operații ne-a spus că a auzit-o spunând ”mama, mă tem”.

Dimineața când am plecat în poarta spitalului erau părinții fetiței. Mama mi-a căzut în brațe spunând ”Nu mai avem fetiță”. Nu am mai avut cuvinte, doar lacrimi.