Pretioasele ridicole

Printre submarine, avioane, nave interplanetare pe care le urmareste pe micul ecran sotul meu vizioneaza cu placere emisiuni culinare, intre ele si cele difuzate de Euforia. Din cand in cand ma las si eu cucerita de cele prezentate, desi de cele mai multe ori retetele mi se par prea complicate ca sa le incerc. Mai zilele trecute am vazut un filmulet preluat de la Food Canada intitulat "This Food, That Wine". Protagonistele, trei zuze si o "experta", se intreceau in a caracteriza cat mai pompos, chipurile rafinat, tot ce ingurgitau. Au inceput cu pretzeli (care de fapt erau niste covrigi destul de pufosi, semanau ca aspect cu bagels americani) cu mustar (cah!) la care au asortat un vin din Noua Zeelanda (parca un Pinot) si in timp ce infulecau si sorbeau din pahar prefacandu-se extaziate de ce inovatie i-a trecut expertei prin cap nu le-a tacut gurita povestind ce armonie nesteptata de gusturi acre, amare, dulcege, pamantoase, etc, se dezvolta in elegantul lor palat bucal.

Au continuat cu ceva ce au numit pizza (pizza adevarata fiind inventata de italienii saraci cand au avut o recolta bogata de rosii, deci dupa secolul 16, si au pus sosul de rosii pe aluatul de paine ca sa aiba un meniu mai bogat, ulterior s-au adaugat branza si toate celelalte ingrediente care fac deliciul copiilor din intreaga lume si ingroasa talia tuturor aficionados), adica un aluat de paine (nemaivazut si nemaiauzit atat era de special) pe care au trantit niste bucati de pere dulci acoperite cu gorgonzola (care mie personal mi se pare blasfemie sa o gatesti pt ca e f buna asa cum e, cruda, ca sa zic asa) si au schimbat vinul cu un Riesling sec dar despre care pretindeau ca e dulce (mai stim si noi ce gust are Rieslingul, doar locuim in ce se numea pe vremuri "Tara Vinurilor", am uitat autorul, doar nu degeaba a scos Burebista viile ca sa nu mai umble razboinicii lui, stramosii nostri, beti de dimineata pana seara) si ca se armonizeaza f bine...etc, etc.

Ca sa nu se imbete definitiv au trecut repede la felul de baza, friptura de vita foaaarte in sange cu sos de maioneza si mustar si nu mai stiu ce, deja nu ma mai amuza asa tare ca la inceput, la care iar au schimbat vinul, cu o Gamay de prin alte colturi de lume, nu Frantza (tata-mare si contemporanii lui numeau acest soi de vin "Gamaie", dovada ca am imprumutat din gros de la francezi) si abia intr-un tarziu au pomenit ca din acesti struguri se obtine faimosul Beaujolais, despre care eu stiu ca se consuma proaspat pt ca, spre deosebire de alte soiuri, acest vin nu rezista la invechire, se strica, se acreste. Bineinteles ca bla-blaul cu imbinarile ultrarafinate de gusturi, arome, culori, etc, nu a incetat nici un minut, amintindu-mi de un serial ce mi-a fost tare drag pe vremuri, tradus la noi "Doctor in Alaska".

Intr-unul din episoadele acestui serial fostul astronaut a pregatit ca piesa de rezistenta o sticla de vin f vechi si extrem de scump dar, fatalitate, cineva a spart sticla. Nu se punea problema sa se recunoasca nenorocirea, pt ca mai mult ca sigur capul persoanei vinovate ar fi fost in mare pericol. Asa ca ceilalti s-au coalizat si au "fabricat" din cele mai ciudate ingrediente o sticla cu aspect identic. Nostimada a inceput cand fostul astronaut, cu aer de expert in vinuri vechi (identic cu al "expertei" de la FC) a inceput sa caracterizeze gusturile si aromele bijuteriei din sticla: muschi de padure, ciuperci, etc (expertele noastre au identificat si gust si aroma de mere acre, dar le-au innecat in alte gusturi si arome).

Masa cea minunata, destinata sa extazieze tinerii musafiri ai uneia din betivane, care musafiri urmau sa se distreze cu niste jocuri, ca la petreceri de tineret care se respecta, deh, s-a sfarsit cu sandvishuri de inghetata, adica o cupa de inghetata scobita dintr-o galetusa cu inghetata procurata de la supermarket, pusa intre doi biscuiti care semanau ca doua picaturi de apa cu biscuitii populari de pe vremuri, (nu mai spun cat de extraordinar de incantate erau pretioasele de ce idee minunata si originala au avut) dar credeti ca au renuntat la vin? Nu, nici vorba. Asta era Muscat, tot la sticla cu dop de pluta care se scoate doar cu un instrument f special, despre care au spus ca le place ca e dulce (cred si eu, sampania mea preferata e cea de Bucium, care se face din Muscat Otonel, ah,ce arome, ce dulceata, ce placuta e dupa o masa copioasa!)

Masa sotului meu s-a sfarsit cu un pahar de vin de tara, dintr-o combinatie de soiuri nu foarte nobile si speciale, dar care are meritul de a fi pregatit de manuta lui proprie.