The Lives of Others

Inca din primele zile dupa sosirea mea aici Maria mi-a promis ca va imprumuta un film care i-a placut f mult, „o productie germana despre STASI”. In sfarsit in seara aceasta l-am vazut, este intr-adevar un film f bun, fara incrancenarea din filmele noastre cand e vorba de „epoca de aur”, desi se spune ca STASI era mult mai bine organizata decat Securitatea noastra, lucru de care ma cam indoiesc. Regizorul care, daca am inteles bine, este si scenaristul filmului este destul de tanar pt un asemenea subiect, are putin peste 30 de ani si a trait in RFG dar, spune el, pt ca parintiilui erau nascuti in RDG a vizitat de multe ori in copilarie, impreuna cu fratele lui, RDG si stie f bine cum era viata acolo.
Fimul are acele implicatii psihologice care imi sunt atat de dragi, in plus regizorul a folosit unele subtilitati care sa sugereze, nu sa dea mura in gura, ce vrea el sa sublinieze. Astfel eroul principal capitanul Wieser, excelent interpretat de Ulrich Hume, este, in prima parte a filmului, vesnic imbracat cu aceeasi jacheta gri, avand chiar si manusi gri, are o fata impietrita, de om arhiconvins de justetea ideologiei pe care o slujeste. Mi s-a parut cumva ciudat ca, desi regizorul spune ca s-a straduit sa redea spiritul epocii privit prin ochii victimelor, dar si ai „perpretatorilor’ (calailor, am zice noi), nu ofiterii STASI sunt cei mai odiosi, din pdv al meu, in ciuda scenelor in care ei dau lectii de sadism psihologic viitorilor securisti. Securistii trebuiau sa cunosca f bine psihologia pt a putea invinge psihicul celor vazuti ca dusmani, dar cu adevarat odios este reprezentantul adevaratei puteri in stat, ministrul care, prin inalta lui pozitie in partid nu concepe sa nu obtina tot ce isi doreste, indiferent de mijloace, fie ele santaj, manipulare, folosirea securitatii. El este si cel care, dupa caderea zidului si reunificare, ramane convins ca viata in RDG era OK.

Conducatorii partidului trebuiau sa cunoasca foarte bine psihologia maselor (a incercat sa ne dea o lectie in acest sens „Luceafarul Huilei”, a revoltat pe multi atunci dar exista o veche scoala ce se ocupa cu acest lucru, nu e inventia comunistilor, vezi „Vulpile in vie” a lui Lion Feutwanger) pt a le putea manipula astfel incat sa-si exercita puterea de a stapani si de a decide ei soarta fiecarui om, chipurile spre binele societatii, in realitate spre satisfacerea dorintelor si intereselorlor egoiste, lucru care se vede clar in film.

Ideea principala este ca pragmaticii securisti (si activisti de partid, as adauga eu) nu pot fi in stare sa inteleaga cum trebuie sa actioneze atunci cand au de-a face cu artistii si cu angoasele lor (desi dramaturgul, unul din personajele a carui viata da titlul filmului, nu are nici o angoasa la inceput, pare perfect incadrat in sistem, schimbarea intervine ulterior, prin soarta bunului sau prieten si din cauza lipsei de incredere in ea si a incercarii de „adaptare la sistem” a prietenei si iubitei sale, mult mai labila psihic), de aici si efectul nesteptat la misiunii primite de cenusiul capitan Wieser asupra psihicului sau de securist.

Una din frazele cheie ale filmului mi se pare cea rostita de ministru care suna cam asa „desi voi, scriitorii, spuneti mereu ca oamenii se schimba lucrul acest nu e adevarat, nimeni nu se schimba niciodata”. Intr-adevar odiosul activist ramane neschimbat pana la sfarsitul filmului, poate si superiorul lui Wieser, carieristul lt-col,, caruia ii pasa mai putin ce sistem slujeste atata vreme cat el avanseaza in grad si are privilegii, cum ar fi o tigara de foi, dar care, pt ca tot vorbeam de subtilitati, in momentul cand Wieser apare fara, pana atunci omniprezentele, manusi gri, ne este aratat cum isi trage el pe maini niste manusi identice la nuanta cu cele ale subalternului sau.

Schimbarea cea mai evidenta este a lui Wieser, atat actorul cat si regizorul-scenarist reusind sa redea acest lucru in mod magistral.
Este unul din acele filme pe care sper sa nu le uit, de la „Trafic” al lui Soderberg si de la „Fiorile” (nu sunt sigura de regizor, erau parca niste frati) nu am mai admirat ata de mult un regizor, desi si interpretul lui Wieser mi-a mers la suflet, l-as compara cu Anthony Hopkins.