Jurnal de calatorie 26 octombrie 2008 Croaziera pe Rhin

Desi duminica ar fi fost o zi buna pt mers la muzeu, mai ales ca in Bonn se afla fosta casa memoriala a lui Beethoven (am vazut cam in toate magazinele mari chipul lui Beethoven, ba chiar si statui ale lui imbracate destul de ciudat, folosite ca reclama) Vasile s-a gandit ca e bine sa profitam de faptul ca e ultima zi cand se mai fac excursii cu vaporasul (de fapt ceva intre vapor adevarat si micul vaporas de pe Herastrau, avand chiar si restaurant la bord, cu preturi pe masura, totusi m-am rasfatat si am comandat o eiscoffee cu frisca , o café frapee adica, cu multa frisca si inghetata plina de granule de ciocolata, miam miam, a trebuit ulterior sa muncesc serios sa dau jos caloriile si glucidele). A luat bilet pana la Linz, cand s-a documentat pe net ce putem face acolo a vazut ca putem merge prin padure, ca putem vizita un castel pt care primise bilete ca bonus, parea f OK, chiar daca nu era vorba de orasul vestit ci de alta localitate.

Cand am ajuns la Konigs Winter am observat ca se dau jos aproape toti calatorii, am hotarat sa coboram si noi, am capatat alte bilete pana la Linz ca sa ne putem continua calatoria mai tarziu si am pornit prin statiune. Primul lucru de vazut era acvariul, dar pretul de 30E pt un adult ne-a descurajat. Lia ar fi vrut totusi sa intram,dar s-a lasat convinsa ca vom merge la un alt acvariu (lucru care s-a si intamplat a doua zi, in Koln)

Am mers pana la Centrul de informatii turistice unde am aflat ca exista un castel si Stanca Dragonului, unde spune legenda (Cantecul Nibelungilor) ca ar fi ucis Siegfried un balaur, si ca se poate calatori pana acolo cu un tren cu o istorie interesanta numit, cum altfel, Trenul Dragonului, sau copiii pot merge calare pe magarusi. Am vazut f multi turisti facand poze magarusilor (cred ca nu se incasa o taxa pt asta, dar ar fi fost o idee buna, pt ca n-am vazut nici un copil care sa mearga cu magarusii) dar cam toata lumea a mers cu trenul. Trenul oprea la castel si apoi la Stanca Dragonului, noi am coborat la castel si am hotarat sa mergem pe jos pana la Stanca.

Castelul este o constructie in stil neogotic, din materialul documentar in limba engleza primit la poarta (ni s-a cerut o taxa care ni s-a returnat cand l-am predat la plecare) am aflat ca a fost construit de un negustor f bogat (ceva oarecum asemanator cu istoria colectiei Penrose Cooper din Cork, toute proprtion gardee), ca acum se afla in renovare (am observat ca aproape toate cladirile de interes turistic vizitate se aflau in renovare, o fi ceva in atmosfera sau s-or fi dat fonduri de la UE in acest scop, nu stiu, franciscanii stiu ca apelau si la mila publica pt renovarea f necesara dupa 50 de ani, ziceau ei), probabil de aceea a trebuit sa urcam pe o schela ca sa putem urca pe o scara destul de ingusta (dar bineinteles ca nu asa de uzata, stramta si sinistra ca cea de la Blarney, acolo castelul e mult mai vechi si de mult nu mai e locuit, in timp ce acest castel a devenit muzeu destul de recent) pana in varful turnului, de unde se deschidea o larga perspectiva a Rhinului si a localitatilor de pe malul sau, se vedeau si multe, f multe ambarcatiuni de tot felul care circulau in ambele sensuri, erau vapoare, barje, mineraliere, chiar si caiace si canoe, Ceausescu ar fi murit de invidie vazand acest trafic si comparandu-l cu cel de pe canalul Dunare- Marea Neagra, deh, nemtii nostri au plecat de mult in Germania iar cei ramasi au alta treaba decat sa circule pe canal.

Vasile se intreba daca se poate schia in zona, era greu de crezut ca pe muntii atat de impaduriti din preajma ar putea fi partii de schi, totusi am intrebat pe o d-na care parea a da (in germana) explicatii f amanuntite unui alt turist daca vorbeste in engleza. Pana la urma am folosit franceza pt conversatie (mi-a fost cam rusine de accentul meu oribil, dar m-am facut inteleasa, asta e important). D-na nu intelegea cum de vreau sa fac schi in anotimpul acesta, am lamurit-o ca ma interesez pt Craciun dar a rezultat ca nu, acolo nu sunt partii de schi, ci la vreo 60 de km, spre frontiera cu Belgia, dar nu e mare lucru.

Lia intre timp a descoperit si intrarea in castelul propriu zis (tot ea descoperise si scara spre turn) asa ca am admirat vitraliile, picturile murale (alt stil decat cele de la Peles, cele de la noi mi le amintesc mai frumoase, dar a trecut f mult timp de cand nu le-am vazut), expozitia de costume, candelabrele, volumele legate in piele din biblioteca, sala de biliard (interesante erau costumele de baie pt doamne, extrem de complicate si sigur f incomode), argintaria, etc.

Am plecat apoi spre Stanca Dragonului, erau doar 600 de metri de urcat, dar drumul a durat f mult, pt ca Lia a dorit sa se catere peste tot pe unde se putea, exemplul ei fiind urmat si de alti copii.
Stanca are o forma de cap de dragon, dar aceasta se vede mai bine la coborare. Sus e un monument inchinat nu stiu cui (nu cred ca o sa ma apuc sa invat de acum incolo germana, am incercat cand eram tanara dar am renuntat repede si nu pt ca era manualul in limba rusa, ci pt ca nu-mi place limba asta, prea aspra pt mine) si o platforma de pe care deasemenea se poate admira panorama Rhinului. Tot acolo se afla si omniprezentul restaurant, de pe platforma caruia am admirat minunatele culori ale toamnei din padurile de pe munti (cica sunt 7 munti catre care se pot face excursii, noi am coborat pe o scara destul de abrupta, nu prea mult pt ca trebuia sa ma si intorc, iar bietele mele picioare au inceput sa protesteze din cauza oboselii. Am coborat spre castel ca sa luam trenul, cu ocazia asta mi-am dat seama ca ceeace mi s-a parut a fi un simplu pavilion de vandut miere e de fapt o prisaca cu stupi in forme curioase, unul era chiar intr-o statuie, altul intr-un fel de adapost pt porumbei, altele aveau un fel de masti pe gura carora intrau si ieseau albinele.

Cand am ajuns in Konigs Winter era prea tarziu sa mai mergem la Linz. Ne-am uitat putin cum se pregatesc magarusii sa mearga in staul, am mancat cate o clatita si ne-am dus spre debarcader. Mi-am dat seama ca, desi imi luasem multe baterii din Cork, voi ramane curand in pana si am plecat sa caut magazine deschise. Am gasit, dar baterii "haben nicht".

Lia s-a jucat cu un card de copii, (erau asa de multi turisti incat am avut aceeasi senzatie ca in Utah, in Arches, ca ma aflu la promenada pe un bulevard dintr-un mare oras) catarandu-se pe statuia unui magarus, statuie ce alcatuia de fapt o fantana. Un copil a directionat jetul de apa in afara fantanii spre amuzamentul unui mare grup de tineri francezi, cineva a exclamat "gardee, il pis". A incercat si Lia figura asta dar ei i-a reusit mai putin.

Intre timp s-a inoptat, era clar ca e ultimul vaporas pe anul acesta. Am urcat la etaj si am privit malurile Rhinului si ambarcatiunile care treceau fara oprire pe langa noi si am coborat in Bonn. Acolo, cum am spus deja, am vazut ca piata incepea sa se demonteze, a doua zi nu mai era nici urma din ea.