Jurnal de calatorie Cork 13 Octombrie 2008

Azi a iesit putin soarele, vantul nu a mai batut f tare, deci am pornit iar la o plimbare mai lunga. Ieri am facut o plimbare scurta, prin cartierul din jur, dar un pic mai spre est, am trecut din nou pe langa sediul Apple, a carui parcare era, bineinteles, aproape goala, am ajuns din nou la monumentul dedicat trecatorilor (ca prilej de rugaciune si meditatie, nu pt victimele accidentelor, cum am retinut eu gresit, Doamne, cate lucruri am inteles gresit in viata, pt ca sunt, ca orice berbec, prea pripita,-- Jump to conclusions too fast-- ma cutremur), si am ajuns la o scara de piatra ce mi se parea cunoscuta. Pt ca scopul decalarat al plecarii de acasa a fost mersul la supermarket am intrebat cele trei tinere care stateau la o barfa pe trepte daca acela e drumul spre supermarket (eram cat pe ce sa pornesc pe un drum mult mai ocolit). „Op dere and roit to da ciorch”, mi-au zis, in ciudatul lor dialect, pe care a inceput sa-l deprinda si Lia. Casele din acea zona sunt mai mari, curtile au flori frumoase, toata zona e f curata, cred ca sunt case proprietate particulara, si nu date de primarie.

M-am bucurat ca am gasit in sfarsit Sprite Zero, pe care il caut de mult, nu-mi venea a crede ca nu s-a hotarat si Coca- Cola sa urmeze exemplul lui Pepsi si sa faca echivalentul lui 7Up light. Tot ata de tare s-au bucurat si Lia si prietena ei venita pt sleep over, desi ele aveau o multime de cutii cu sucuri de fructe care aveau prea multi carbohidrati pt a le putea bea eu.

Azi m-am hotarat sa aflu exact ce anume vedem noi de la fereastra, acel luciu de apa pe care l-am crezut intai a fi Lough Cork, apoi Estuarul Raului Douglas, Maria sustine ca e Lough Mahon, care face legatura cu marea, mai exact cu Cork Harbour, Golful Cork adica. Am mers cu ochii la el pe drumul scurtat spre centru si, la un moment dat, am ochit doua doamne mai in varsta care mi s-au parut a fi autohtone si le-am intrebat ce apa (mai exact lac) se vede in zare. The Sea, mi-au raspuns ele cu mandrie, The Cork Harbour. M-am gandit ca vorbesc despre Port si le-am intrebat daca acolo se afla The Docks (docurile pe care municipalitatea vrea sa le darame ca sa faca apartamente in loc nu sunt sigura ca sunt astea, desi se vorbeste in ziar –„The Independent”, se distribuie gratis, ultimul l-am gasit la Vision Center-- de silozuri care se ruineaza vazand cu ochiii) si Railway Station si mi-au spus ca da, daca merg spre City Center sigur ajung acolo. Le-am multumit si mi-au urat „Welcome to the city”, si am coborat spre centru.

Pe masura ce coboram, luciul de apa, care pe colina parea ca se poate atinge cu mana, se departa, incat mi-am zis „si daca are dreptate Maria si e vorba de locul unde se varsa Lee in Mahon?” si am decis sa merg la Crawford Art Gallery, ca sa o termin de vizitat (tot gratis intrarea). De data asta am avut mai mult timp, am fost mai odihnita si am vizitat mai pe indelete acea jumatate din galerie care era deschisa, Asa cum am banuit, acum statuile erau mai rarute, ba chiar mi s-a parut ca mai lipsesc cateva din ele (era deschisa numai o parte din expozitia de sculptura, mai exact o singura sala, data trecuta erau deschise doua, dar cred ca sectia ocupa de fapt mai multe camere). Erau si trei tablouri, nu stiu daca originale sau copii (statuile si bazoreliefurile erau cam toate copii de plaster, ipsos adica). Unul din ele, „Batalia Pasarilor”, pictat de un pictor flamand, mi-a placut, desi subiectul in sine e cam deprimant, in epoca noastra plina de violenta si de conflicte armate asta ar mai lipsi: un razboi intre pasari.

La etajul intai am revizitat expozitia Cooper Penrose, cu obiecte care provin de la o familie de quakeri, ostracizata de semenii lor sectanti din motive de prea multa prosperitate. Erau acolo cateva portrete si peisaje reusite, dupa umila mea parere, obiectele fiind de prin secolul 18. Erau si vitrine cu ceramica chinezeasca de valoare, argintarie, etc, ba chiar si unele piese de mobilier (o biblioteca cu carti vechi, legate in piele, de ex). Mai exista si o sectie cu tablouri de pictori irlandezi, m-au impresionat prin dramatismul lor doua tablouri picate de Sean Keating Prka, cu tematica sociala, intitulate „Oamenii sudului” si „Plecarea in departari”
La etajul doi era o expozitie cu fotografii de scriitori, in cele mai multe era Samuel Beckett, cateva sculpturi, cred ca originale, frumoase si o expozitie de vitralii si ilustatii de carte, impresionante prin frumusetea lor severa, a lui Harry Clarke.
La parter era o vitrina cu ceramica, destul de veche dar cam necizelata, precum si o expozitie de obiecte de sticla, de cristal, dupa toate aparentele, dar cu aspect solid, butucanos, (echivalentele lanturilor groase de aur) ca pt negustorii prosperi ai Corkului

Dupa asta am pornit pe chei catre silozurile pe care in Noaptea culturala se arborasera, ca un proiect artistic, niste mari baloane rosii, care au disparut intre timp. Acolo cele doua canale ale lui Lee se ingemanau de o parte si de alta a cladirii vamii si a antrepozitelor pe care inca mai scria ce s-a depozitat odinioara. In ziua in care am facut excursia la Blackrock Castle am vazut ca, desi era duminica, in Tivoli Docks se lucra de zor, cand am mers la Fota dincolo de silozuri erau siruri nesfarsite de containere, dar la ora la care am mers eu langa port (era trecut de fatidica cifra 5) totul parea nemiscat, numai apa raului, aflata la flux (am spus ca fluxul ajunge pana in centrul orasului, parea ca mai are putin si da peste poduri, atat era de sus) curgea destul de repede la vale.

Desi am trecut de multe ori pe langa City Hall, cu aspectul lui de templu grec datorat coloanelor immpozante, n-am fost niciodata singura si nu-mi era prea clar ce drum am urmat ca sa ajungem acolo, asa ca am fost f mirata sa vad ca se afla f aproape de port, in mintea mea era localizat in cealata parte a insulei, dar de fapt nici nu e pe insula. Se vedea departe in zare turnul dantelat al bisericii Holly Trinity Church, dar si spira lui St Nicholas,turnul cu statui al Biserici catolice St Patrick, spira unei alte biserici numite cred, tot Trinity, spira unei biserici langa care cred ca nu am ajuns, ca si turnul impozant al lui St Anne, cred ca cel mai inalt din toate, numit si „The Liar with Four Faces”, poate pt ca nu toate cele 4 ceasuri ale lui mergeau cum trebuie si mai aratau orele aiurea. Parca vrand sa le faca o concurenta din apropierea City Hall se inalta Elysium, cel mai inalt bloc din Irlanda. Hotelurile masive de vis-a-vis de City Hall pareau ca se concureaza unul pe altul, cel mai impozant fiind Jurry’s, am vazut unul, din acelas lant, si mai modern tot pe malul apei, pe langa Fenton Gallery, aproape de Beraria Beamish, dar aceasta nu se vedea de acolo,chiar cred ca e in partea opusa a insulei, despre Berarie am citit ca va fi preluata de Heineken Irlanda, cu care a fost pana acum intr-o apriga concurenta.

De fapt e Beamish & Crawford si scrie in ziar ca e cea mai veche berarie din Irlanda, fondata in 1792, dar pe locul unei alte berarii, care a functionat acolo inca din 1650. Langa ea e vechea inchisoare, dar tot acolo era si zidul vechi, medieval al orasului. Curand dupa fondare, avand specialisti adusi din Londra, a devenit curand cea mai mare din Irlanda si a treia ca marime din UK. In 1962 a fost cumparata de o firma canadiana, dar in 1987 a fost cumparata de Elders IXL, apoi in 1995 a fost vanduta catre Scottish and Newcastle.

Dar sa las beraria in treaba ei si sa revin la mica mea excursie. M-am intors catre statia de autobuz si am ajuns langa o curte. La intrare erau doua grafitti, de fapt adevarate tablouri, cu mesaje ecologiste. In curtea cu portile incuiate, zabrelite, se vedeau niste ce numesc eu grafitti. Am bagat camera printre zabrele incepand sa fotografiez cand din cladire a iesit un om care a deschis larg portile si m-a invitata sa intru in curte, sa pot poza in liniste. L-am intrebat cine a facut acele lucrari si mi-a spus ca o tanara pictorita, Lena nu mai stiu cum , care va picta pana saptamana urmatoare si celalalt perete. Mi-a recomandat sa merg in centru sa vad si alte tablouri facute de copii, ca si cele de la exteriorul curtii, i-am multumit, dar nu i-am spus ca, dupa toate probabilitatile, le-am vazut deja, erau niste manifeste antirazboinice, chiar in genul celor de acolo. In general oamenii raspund f amabili cand ii intrebi ceva, mai ales despre orasul lor, de care sunt f mandri, uneori cand ma vad ca fac poze imi zambesc, parca bucurosi, incidentul cu femeia care nu a vrut sa-mi dea indicatii cum ajung spre casa e cu totul izolat iar despre ce mi-au strigat baietii cand fotografiam un calut nu sunt sigura, am inteles doar ceva cu take si home, poate au facut o gluma zicandu-mi sa iau calul acasa..

In oras sunt f multi polonezi, eu iau de multe ori paine de la „Back in USSR” un magazin polonez, unde azi vanzatoarea mi-a vorbit f firesc in poloneza (era una noua) si a fost mirata ca nu o inteleg. A ajutat-o o clienta, poloneza si ea (am intrebat de dulciuri fara zahar) careia i-am spus la sfarsit tzenkuie, pt ca numai atata poloneza stiu.