Jurnal de calatorie Cork 7 octombrie 2008

Cum sa zic? De trei zile ploua intr-una, fara oprire? Dar nu-i adevarat. Dupa o zi de sambata in care cel mai bun lucru de facut a fost sa ne gasim de lucru prin casa, (ploua, ploua, ploua toata ziua) duminica a fost o zi incredibila, fara pic de nor, cum n-am vazut de cand am aterizat aici (nici chiar cand am fost la zoo nu a fost asa, mai erau cativa norisori rataciti pe cer). Maria ar fi vrut sa mergem la mare, asta insemna sa luam autobuze, Lia si-a amintit ca atunci cand au fost, in primavara, erau niste gropi pline cu viermi (Maria zicea ca era vorba de niste larve), pe la miezul zilei am plecat in excursie prin oras avand trei obiective: un grup statuar pe care-l vazusem din autobuz, „casele de la Castel” si Lough Cork.

Grupul statuar l-am gasit repede, Maria orientandu-se dupa harta. E dedicat victimelor traficului si consta dintr-un Christos pe cruce inconjurat de alte figuri indurerate, mari, din piatra alba, f frumos. Am pornit sa exploram zona din jur, era pustie (rarii trecatori intalniti pana atunci ne-au zambit si ne-au salutat, cineva chiar a zis „beautiful day, isn’t it?”, ce inseamna sa ai rar parte de o zi cu adevarat frumoasa, stii s-o apreciezi), dar plina de verdeata, pomi, liniste, o placere sa te plimbi.
La un moment dat am zarit spira unei biserici si niste turnuri. Cand am ajuns aproape ne-am dat seama ca biserica era parasita, mai avea unele vitralii, de un verde de smarald, arhitectura era in stil gotic, severa dar frumoasa. Usile erau astupate cu scanduri, desasemenea cateva ferestre. Pe biserica era o placuta care spunea ceva de Lord Guvernor (cred ca asa scria si pe casa in paragina din Fitzgerald Park, si nu Lord Mayor, cum am scris eu), nu puteam intelege cum o biserica atat de frumoasa poate fi parasita. In apropiere era un fel de zid cu un coridor inauntru, tot in paragina, dar se putea intra in el. M-am gandit ca ar putea fi folosit de homeless (n-am vazut niciunul pe aici, spre deosebire de Salt Lake City) si am descurajat-o pe Maria sa intre. Maria ii spunea Liei ceva despre niste fantome, deci nici Lia nu s-a aratat dornica sa intre in acel coridor.
Am continuat plimbarea spre o cladire de caramida rosie, decorata cu caramida galbena, tot f frumoasa dar pe care deasemenea scria „Danger”, ca sa nu cumva sa ne vina ideea sa intram, Lia si Maria au ramas langa coridor. In timp ce ma uitam la grafittiurile de pe pereti, unele artistice, a venit un domn care s-a dus spre o usa si a apropiat un aparat de ceva ce parea o incuietoare, nu inainte de a-mi zambi si a-mi spune „Hy”. L-am intrebat ce e cu casa aceea si ne-a spus ca a fost un spital de boli mintale, ca acea cladire e „istorica’ (ce numimi noi patrimoniu national) si ca nu poate fi reparata, ca investitorii imobiliari ar dori sa o darame si sa construiasca locuinte (cum am spus, zona e f pitoreasca, chiar ne-am mirat ca nu sunt case noi acolo) dar ca se opune proprietarul, Ministerul Sanatatii, despre care Maria stie ca e cel mai incompetent ministru. Nu a stiut sa ne spuna ce e cu biserica dar ne-a spus ca acel coridor e „cel mai lung tunel din Irlanda”, care se intinde „moils and moils” („miles and miles=mails and mails”, am priceput eu, si m-a aprobat) dar nu ne sfatuieste sa intram pt ca e f periculos, tunelul fiind blocat din loc in loc. L-am intrebat unde duce acel tunel dar nu a stiut sa-mi spuna.

In vale se zarea crucea unei alte biserici, mai mica (cred ca e de fapt o capela) tot in stil gotic, tot f frumoasa, tot oblonita si parasita. Un localnic care plimba catelul s-a oferit sa ne fie ghid si ne-a povestit ca acele bisericii erau pt bolnavii mintali, ca spitalul avea doua sectii, cea din caramida rosie pt cei mai pasnici si acele turnuri legate de cladiri,de pe deal, toate cenusii, in stil gotic, erau de fapt sectia pt nebunii furiosi, sectie organizata ca un fel de inchisoare, pt a nu scapa dupa ce li se faceau injectiile si dusurile reci. Mai in vale era o cladire noua de apartamente, care mi-a placut si, vazand ca o gasesc frumoasa, omul a devenit si mai amabil si ne-a condus catre „Castel”, unde se vedeau niste schele pe mijloc (cladirea cu turnurile ei se intindea pe o lungime de vreo doua sute de metri, dar eu nu sunt f buna la apreciat distante), si anume spre aripa care a fost renovata, s-au facut apartamente si avea in fata banci de piatra cu basoreliefuri, doua fantani,una cu statui de copii in varf, dar evident nefolosite si felinare de epoca. In fata erau parcate masini iar in spate, mai spre deal, era o cladire in stil modern, care contrasta evident cu frumusetea severa a „Castelului”.

Fiind indeplinit si obiectivul castel i-am multumit ghidului nostru de ocazie, care s-a indreptat spre casa cu micul lui catel si am coborat spre Lifetime Lab, alta atractie turistica dar care, din motive greu de inteles, incepand cu octombrie pana in martie e inchis duminica, deci l-am admirat doar pe afara. Turnul lui patratos, f inalt, se vedea de departe.
Mai in vale era un zid de piatra care inconjura o incinta, vechi ca mai toate zidurile de pe aici, inalt, nu se zarea nici un acoperis pe deasupra lui. M-am uitat printr-o gaura intr-o poarta, parea a fi o gradina lasata in paragina. Casele de pe Rose Hill, cum se numea strada, aveau portite inguste de acces, de unde porneau trepte, tot inguste, de piatra, mi-au amintit de scara de la Blarney, nu mi-ar fi placut sa locuiesc intr-o astfel de casa, chiar daca (sau poate tocmai de aceea) erau f aproape de raul Lee, am zis tocmai de aceea pt ca uneori pute tare pe langa rau.

Am trecut podul de unde incepe Western Road si ne-am indreptat spre lac. Acolo era multime de pasaret, o adevarata flotila de lebede plutea gratios, apropiindu-se uneori de mal, unde vizitatorii aruncasera kilograme intregi de paine, care pluteau pe suprafata apei. Nu erau numai lebede, erau si rate, gaste,liste, pescarusi si alte pasari, dar lebedele erau preferatele, si ghiftuitele, celor de pe mal, si ele pareau constiente de asta.

Lia dorea neaparat sa vada lebedele negre, pe care le admirase cand facuse excursia cu scoala (in mod ciudat in aceeasi zi in care m-am hotarat si eu sa merg la lac, dar la ore diferite) dar lebedele nu erau de vazut, banuiam ca se odihnesc in hatisul verde de pe insula din mijlocul lacului, Sanctuarul” lor. Pe mal era o rama in care se putea citi un text, copia unuia care fusese scris cu vreun secol jumatate in urma, care povestea legenda formarii lLacului Cork. Dar despre asta in articolul urmator.