Ce verde era valea mea Jocuri de copii

Inainte de a da in mintea copiilor, incerc sa rememorez jocurile copilariei mele.

Cu papusi se joaca toate fetitele . Pana la 10 ani papusile mele erau facute din carpe si bete. Carpele le cautam in gunoaiele aruncate de croitorese. Cum textilele se dadeau pe cartela, carpele erau rare si f pretioase. La 10 ani o matusa fara copii mi-a daruit prima papusa de cumparat. Era tare urata, si mi-era tare mila de ea din cauza asta. Am botezat-o Jeni, ca pe una din colegele matusii mele mai tinere. Si a doua papusa a primit numele unei colege a matusii, o chema Tanta, pt ca era frumoasa ca si colega cu acelasi nume. Tanta a avut o soarta nefericita, am uitat-o langa cotetul porcilor si porcii i-au zdrobit capul cel frumos. Parca n-as fi meritat sa am papusa frumoasa. Am mai avut o papusa Felicia, nici frumosa, nici urata, cu un costum de clovn, si cu asta am incheiat lista papusilor ce aveau aspect antropomorfic si deci nume. Celelalte, facute de noi erau simplu: mama, tata, copilul. Le faceau case din bete si mobila din cioburi. Era tare simplu sa construiesti un apartament in acest mod: trasai niste linii, infigeai bete la distante egale, cat mai mici, lasai loc liber pt usi, si gata. Mai complicat era cu mobilele, pt ca oamenii erau grijulii si nu prea spargeau farfurii sau strachini.

Eu eram mai stricatoare, rupeam ciucurii de la scoartele de lana tesute in razboi (mama mea le zicea covoare, ea a tot tesut la razboi ba carpete, ba cuverturi, ba fete de masa din borangicul de la viermii de matase crescuti de ea, ba presuri de carpa, mestesugurile astea s-au pierdut la generatia noastra), si ii faceam presuri pt casele din bete. Cand era vreme urata imi faceam case sub mese din cutii de chibrite, invatasem cum sa fac mobilele dintr-o carte de la biblioteca. Odata am luat ventuzele mamei, am pus lumanari in ele si le-am aprins, sa fac lumina in casa de sub masa. Ce s-a mai suparat, pe buna dreptate, mama mea, puteam da foc la casa!

Mi-amintesc ca, fiind mai marisoara, am facut si un fel de teatru pe masa, cu un cearsaf drept cortina si un bec de lanterna legat la baterie in chip de reflector. Am mai organizat o scena de teatru, pe un scaun, dar familia mea nu a apreciat aceste inclinatii. Ascultasem multe piese de teatru la radio cu galena, (unradio f rudimentar, cu casti legate pereche cu o banda metalica pe care le desfaceam ca sa poata asculta doua persoane deodata) mamita era f amatoare de teatru. Avantajul teatrului radiofonic era ca avea in distributie cei mai buni actori ai momentului. Mi-amintesc si acum dramatismul intrebarii "Ai scris tu scrisoarea asta?" din "Intriga si Iubire" si ne-a fost tare mila de sarmana fata care nu putea spune adevarul. Iar "Cercul de creta caucazian" inspirat lui Breht de modul cum a rezolvat regele Solomon o disputa dintre doua mame, una naturala, cealalta adoptiva, in legatura cu copilul pe care-lclamau amandoua, nu l-am uitat, in linii mari, nici azi. Erau piese de patrimoniu, cu distributii de top, care au ajutat mase largi de ascultatori sa-si creeze o cultura care nu le-ar fi fost accesibila in alt mod. De la radioul cu galena familia a avansat deodata cu o bruma de prosperitate, la radioul cu baterii, multe, multe baterii si acumulator (nu aveam curent electric). Cand veneam in vacanta de la liceu ar fi trebuit sa fie distractia de baza, dar de cele mai multe ori se intampla ceva cu bateriile sau acumulatorii si nu mergea radioul. Tarziu, cand s-a electrificat si casa noastra, a aparut si Rubinul, un TV cu ecranul nitel mai mare decat palma.

Copii de varsta mea nu prea erau in vecinatate (razboiul, deh) deci ma jucam cu copii mai mici. Pt ca eram mai mare ii invarteam, ca in comedie, caruselul care venea anual de balciul de 8 septembrie. Ce mai vanzoleala era de balci, ce de carute, ce de baraci cu tot felul de marfuri, cu limonade si inghetata, cu goarne si mingi de rumegus, si cate alte minunatatii. Parintii mei cumparau zarzavaturi pt iarna, ceapa, gogosari, pt ca am spus ca nu se prea faceau la noi, desi tata mare avea o gradina pe malul garlei, avand el multi copii familia noastra lua zarzavaturi din targ. Se cumparau mere, nuci,etc. Veneau neamurile din toate satele din imprejurimi si se umplea curtea de visavis, a bunicilor, de lume.

Fanfara de la comedie (suna ca fanfara de alamuri din Vatza) ne spargea urechile cam o saptamana. Mai tarziu au aparut berea si micii vanduti de cooperativa de consum, si scandalurile aferente, cu tigani beti care se taiau cu cutitele sau sapele.

Dar balciul tinea putin, era doar odata pe an. Ne faceam veacul sau in raspantie, sau la sopronul nostru, in fata fostei pravalii (carciuma de fapt) a strabunicului a carui casa au cumparat-o parintii de la mostenitori, sau, cel mai adesea, la numeroasa familie de langa bunicii nostri, pe care a ajutat-o toata strada sa-si construiasca casa, de paianta, prin claca. Am participat odata si la o claca de despanusat porumb, acum se culege gata despanusat. Pt ca vecinii cultivau tutun faceam siruri lungi de frunze pt pus la uscat, tot la claca. Tigarile se faceau din hartie de ziar, sau foita, cine avea. Noi, copiii, nu fumam.

Ne jucam de-a v-ati ascunselea, numaratoarea terminandu-se invariabil cu "Cine nu e gata/Il iau cu lopata". Despre "Ai spart oalele/ Si-ai mancat sarmalele" nu se pomenea (am aflat tarziu,de la copiiimei, ce inseamna), dar exista "Urma scapa turma". Ne jucam si leapsa pe cocotate.

Cand aveam vreo 10 ani tatal meu a construit un leagan mare, veneau si copii de pe alte strazi sa se dea in el. Faceam intrecere cine se da mai tare si mai sus iar una din aceste intreceri era sa se termine tare prost cand o colega (care statea pe o strada mai departisor) a cazut de la mare inaltime, din fericire si-a revenit repede.

S-a intamplat odata sa ma tai rau intr-o tabla si sa-mi curga f mult sange. Instinctv am luat un pumn de argila galbena, ramas de la constructia casei vecinilor, si am pus-o pe rana. S-a inchis aproape imedit. Azi se vinde argila cu taraita la Plafar, pe bani buni.

Ne-am jucat intr-o vara de-a "Scaloianul" (in literatura se cheama Caloian).Am facut o papusa din lut, am pus-o pe o scandura si am pornit cu ea prin sat, cu alai, un baiat era popa, altul dascalul, fetele erau bocitoare: "Scaloiene,iene/te cauta ma-ta/ prin padurea deasa/cu inima arsa". Eram asteptati la porti cu galeti pline cu apa, golite pe noi, in hazul general. Am aflat la scoala, din carti, ca scopul era sa porneasca ploaia in verile secetoase. Noi stiam ca ploaia o chemau paparudele, niste tigancuse care dansau tananaua si erau udate din cap pana in picoare, ca se si zicea ;"esti uda/ ca opaparuda".

Scaloianul se ingropa (la literatura se spunea ca se da pe apa) si i se facea, la un timp, pomana, cu placinte si alte bucate gatite de copii. Obiceiul dateaza, desigur, din vremuri precrestine.

Baietii jucau "Drichia", un joc f complicat, cu o scandura taiata cumva hexagonal in sectiune, ascutita la ambele capete, care se sprijinea intr-o groapa facuta special si care se lovea cu un bat ca sa zboare. Exista un sistem de apreciere a castigatorului, pe care il stiau ei.
Mai saream si capra, mai ales la scoala, unde era o barna cam la un metru inaltime, pe care ne urcam pe un plan inclinat, apoi mergeam pe ea, saream jos si apoi saream capra de lemn, aflata in continuare. Dupa ce profesoara de sport de la facultate a plecat in cantonament cu echipa de handbal care a dobandit titlul mondial am castigat respectul vesnic al profesorului de gimnastica, ce a inlocuit-o pt ca, desi am ratat saritura la capra de vreo 20 de ori (deh, alt gabarit), nu am renuntat pana nu mi-am recapatat automatismul de sarit pe care-l posedasem in copilarie.

Exista un joc de echipe "Madam tiro tiro ra" care incepea cu o echipa proclamand "Noi avem castel frumos/Madam tiro tiro ra" iar cealalta echipa raspundea "Ba al nostru-i mai frumos/ Madam tiro tiro ra" dar nu-l mai stiu, il jucam f rar.

Imiplacea sa joc "Statuile": conducatorul grupului invartea copiii si le dadea drumul, iar ei trebuiau sa ramana incremeniti in pozitia in care se aflau cand se zicea stop, adesea o pozitie caraghioasa, apoi conducatorul ii gadila, mai ales sub barba, pana izbucneau in ras. Cei ce radeau erau dracusori, ceilalti ingerasi. Imi placea sa-l joc pt ca eram mereu ingeras, pt ca nu ma gadilam.

Ne mai jucam un joc cu mingea cu comenzi: copiii se asezau in spatele unei linii si trebuiau sa avanseze pana la o linie in fata. Conducatorul arunca mingea pe rand copiilor, acestia prindeau mingea si o dadeau inapoi, si primeau comanda: 2 sau 3, sau cati voia conducatorul, pasi de pitic, broasca, iepure, etc. Cel care ajungea primul devenea conducator. Farmecul jocului consta in aceea ca toti copiii incercau sa avanseze pe furate. Daca erau prinsi se intorceau la linia de pornire, daca nu, avansau. Cum"hotul neprins e negustor cinstit", unii asa ajungeau conducatori. Asa ajung unii conducatori si in lumea adultilor, dar asta nu mai e joaca.

Pt ca am vorbit de furat, un joc f interesant era "Armasul".Se juca asa: se scriau niste biletele cu hotul, pagubasul, armasul, judecatorul, imparatul, poate si altii, dar eu nu mai stiu cum se numeau. Se amestecau biletele, se puneau in ceva si fiecare copil extragea cate unbilet. Se stia cine e pagubasul si imparatul dar nu se stia care din ceilalti era hotul. Pagubasul incepea jelania: "Inaltate imparate (unii adaugau: cu trei kile de jeg in spate) Avusei o iapa chioara/ ma dusei cu ea la moara./ Hotii mi-o furara/Chioara, oarba cum era, /imi faceam treaba cu ea".

Imparatul intreba "Pe cine banuiesti?" Pagubasul incerca sa ghiceasca care din copii e hotul. Copilul aratat trebuia sa arate biletul. Daca era ghicit judecatorul hotara ce pedeapsa ii va aplica armasul. Daca nu ghicea, primea pagubasul pedeapsa, de obicei bete la palma.

Un joc indragit de noi era cel numit "Calimara". Copii intindeau pumnii in fata si unul dintre ei incepea sa numere: "Intr-o calimara/ Este o cerneala/ Ce fel de cerneala este in aceasta calimara?" Copilul la care se oprea numaratoarea spunea o culoare, de obicei una care se afla pe vesmintele sale , dar putea fi si a unei frunze tinute in mana, sau unei flori. Numaratoarea continua:"Ai tu pe tine culoarea..." Daca nu avea iesea din joc. Ultimul ramas devenea cel ce numara.

Cel mai popular joc era "Pietrele". Se alegeau din raspantie (care era pietruita, spre deosebire de restul drumurilor, in care intram pana la glezne in noroi la o ploaie mai serioasa, de toamna, sau cand se topea zapada, acum strazile care ajung in raspantie sunt asfaltate) 5 pietricele cat mai uniforme si cat mai rotunde. Ne asezam pe pamant si incepeam joaca. Incepeam cu prima, adica se tinea o piatra in mana, celelalte se aruncau, era o arta sa le arunci cum trebuie, la prima trebuiau distantate, ca sa nu le misti pe cele ramase cand culegeai pietrele de jos, se arunca sus, cat mai sus piatra din mana ca sa ai timp sa culegi pietrele pe rand si sa prinzi piatra aruncata cand culegeai una din pietre. Urma a doua, se culegeau cate doau pietre odata. La a treia se culegeau trei si una, la a patra se culegeau toate patru. Era unjoc de mare indemanare si viteza. La a cincea faceai o poarta cu degetul mare si aratatorul de la stanga asezate pe pamant, pietrele urmand sa "intre pe poarta" inainte de a prinde piatra aruncata in sus. Apoi puneai toate pietrele pe dosul palmei, intr-un caus format de degete, le aruncai in sus si incercai sa le prinzi in causul palmei. Cate pietre prindeai, atatea puncte capatai. Sepornea alta runda pana se plictiseau copiii sau erau chemati pe la casele lor. Daca cineva gresea la una din fazele descrise anterior (prima, a doua, etc) scapand piatra, nereusind sa culeaga corect pietrele de jos, sau ramanadu-i pietrele jos, fie chiar numai una, venea randul jucatorului urmator iar cel care gresea urma sa repete faza unde a gresit. Se faceau adevarate campionate.

Am spus pana erau chemati copiii. Noi, eu si sora mea "fugeam la copii". Mama noastra nu ne prea dadea voie sa mergem "la copii", prefera sa ne vada jucandu-ne prin curte. Nu stiu cum sunt alti frati sau surori dar eu nu m-am inteles niciodata cu sora mea, desi mai mica cu cinci ani, vesnic ma batea, mai ales daca voiam s-o pup pe obraz, unde avea o alunita. Mamita sustinea mereu ca ea m-a invatat ca surorile se iubesc si se pupa. Cum de am prins numai eu lectia asta, dar nu s-a lipit niciodata de sora mea, ma depaseste.

Noi profitam de faptul ca mamita, care nu era tip "Ciocarlie", care se scoala in zori si se culca odata cu gainile, ci mai degraba tip "Bufnita" si simtea nevoia sa doarma dupa amiaza, dar avea pretentia sa dormimi si noi odata cu ea (peste ani, cea mai fericita zi pt fetele mele era sambata pt ca, fiind zi scurta, nu le mai obliga nimeni, cum se intampla la gradinita, sa doarma dupa amiaza).

Noi asteptam pana adormea mamita,apoi, pt ca usa scartaia, fiind vara si fereastra deschisa,ne strecuram printre zabrele. Pt sora mea era normal, ca era mica ,eu insa eram mult prea slaba pt varsta mea. Nu banuiam pe atunci ca odata operata si indepartata sursa de infectie care m-a chinuit multi ani, voi incepe sa ma ingras si ma voi lupta, fara succes, cu kilogramele.

Dupa ceam implinit 14 ani am continuat saf ac rochii la papusi (am uitat sa spun ca papusii celei urate ii faceam rochii cat de frumoase puteam, deprinsesem putina arta acroitoriei de la mamita,care invatase un pic la scoala de meserii pe care afost nevoita sa o intrerupa pt ca tata mare a refuzat sa mai plateasca taxe si gazda, chiardaca gazda era sora lui, mai invatasem si la atelier intr-a opta) dar mi-era rusine sa spun ca eu, fata mare, deh, ma joc cu papusile, si spuneam ca le fac pt sora mea. Fiind a white lie nu mi-e rusine s-o marturisesc.

Cam astea sunt jocurile de care imi amintesc.