Ce verde era valea mea Part IV

Memoria mea e un fel de magazie in care sunt aruncate alandala tot felul de lucruri prafuite. Poate la altii e alcatuita din tot felul de sertarase in care lucrurile sunt depozitate intr-o ordine desavarsita. La mine nu. Din cand in cand ratacesc prin aceasta magazie si ma impiedic de cate un lucru pus aiurea. Il iau, il scutur bine, ma asez in fata claviaturii si produc un articol. Cat de exact e, ramane de vazut.
Pentru cei care stiu engleza recomand din nou sa citeasca: http://www.nytimes.com/2008/06/27/opinion/27aamodt.html?em&ex=1214884800&en=9b34d24b60bc382e&ei=5087%0A
Celorlalti am sa le spun ce am inteles eu de acolo: creierul nostru ne minte! El nu admite amintirile care nu se incadreaza intr-un tipar format anterior.
Acum ca am facut aceste precizari o sa mai povestesc cate ceva despre anii de liceu. Nu stiu cat de dotata era Zoia (scoala) dar Matei Basarab (liceul), ca un voievod ce se afla, avea ceva dotari, in ciuda varstei avansate (centenar).
In primul rand avea, dupa cum am mai spus, o biblioteca f bine garnisita, al carei abonat asiduu eram. Ma cunostea bibliotecara ca pe un cal breaz. In primul an de liceu nu avea prea multa incredere in mine, astfel ca am citit o singura carte in acel an, si anume Don Quijote de la Mancha. Asta pt ca nu mi-adat voie s-o iau acasa, deci trebuia sa-mi organizez cumva timpul sa citesc la bibblioteca. Cu mintea de atunci am inteles ca DQ era tare tralala, poate si copilaria traita la tara m-a facut sa nu gust fineturile alea idealiste si am asteptat zadarnic sute de pagini sa-i vina omului mintea la cap.
Ca eu insami m-am batut ulterior cu omultime de mori de vant a fost probabil razbunarea autorului.
Constat ca, desi tatitu ma sfatuia "Sa-ti retina capusorul/ Numai titlul si-autorul", mi se intampla din ce in ce mai des sa nu retin nici unul, nici altul, dar sa-mi aduc aminte, destul de vag, continutul. Noroc cu Sf Google, care mi-a reamintit cine l-a creat pe Donul cel aiurit, anume Cervantes.
Ulterior am devorat, cam cu lacomie, cam pe nemestecate, o multime de carti, astfel am constatat ca Sadoveanu a reluat dupa 44 multe din temele dezvoltate anterior, si nu m-am mai ostenit sa citesc tot ce a scris dupa, desi as fi fost obligata de programa scolara, dar am citit tot ce am gasit in biblioteca din cartile publicate inainte de 44, adica aproape, daca nu chiar tot. Imi placea stilul lui molcom, mai ales cand povestea despre copilarie.
Pe Eminescu nu l-am indragit, poate pt ca ne pisa prea mult profesorul cu el. In schimb Cosbuc si Toparceanu sunt si azi preferatii mei. Pe scurt, am citit o multime de clasici romani, destul, cred eu, ca sa am criterii de apreciere a unei opere literare.
Dar nu numai la asta mi-au folosit anii de liceu.
Liceul nostru avea, pe langa o sala de sport, amfiteatre, laboratoare de chimie si stiintele naturii si ceva f important: una din putinele sali de festivitati din raion. Ni se ofereau acolo, gratuit, concerte de muzica clasica (am spus deja ca multe colege si multi colegi studiau pianul acasa), filme de calitate, nu spanacuri propagandistice rusesti sau romanesti, dar, mai ales, piese de teatru puse in scena de inimosul profesor de franceza Marinescu, poreclit Damijean. Cred ca o sa spun tot daca o sa amintesc ca printre ucenicii sai se afla Andu Bocanet.
Am avut norocul sa avem sala de festivitati si la universitate, dar de acolo imi amintesc mai ales concertele de muzica usoara, solisti fiind , intre altii, Dan Spataru, Pompilia Stoian, fosta colega de clasa Anca Agemolu sau cel de care se facea mare haz, Petre Geambasu. Din timpul studentiei imi mai amintesc si brigazile artistice, cred ca cea de la ASE, cu Nae Lazarescu, mi-a fost contemporana, umor de bunacalitate produceasi brigada dela Politehnica. Am vazut la universitate si piese de teatru, unade Eugen Ionescu m-a marcat prinfelul in care tzipa, f ascutit, interpreta: "Ma dor dintziiiiiiiii". Am enervat, dar si amuzat, multa lume imitand-o.
Pt ca se pregatea sarbatorirea Centenarului liceului, imi placea sa asist la orele de cor, unde se repetau bucati de valoare (aoleu, suna ca si cum asi fi manelista!). Spun ca asistam pt ca, falsand ingrozitor (ce mai, eram deadreptul afona, ca si parintii mei, desi tare imi place sa cant, dar nu indraznesc nici macar in baie, pt ca nici chiar urechea mea muzicala nu suporta catastrofele care-mi ies din gura, din pacate nepotica m-a mostenit) eram singura fata din clasa care nu era primita la cor. Daca am invidiat vreodata pe cineva aceea a fost mama unor gemeni bulgari, care erau amandoi cantareti. Imi spuneam ca o asemenea mama trebuie sa fie fericita ca are nu unul, ci doi copii cu talent de cantaret.
Centenarul s-a serbat la opera, cu un spectacol grandios la care a recitat, intre altii, George Vraca, fost elev.
Din pacate in clasa 11, cu putin inainte de nenorocirea de examen de maturitate (sadicii de la minister au hotarat sa dam examene scrise la matematica si romana plus, unde era cazul, la limba materna, apoi intr-o singura zi, examen oral la 7 materii; nu-mi place sa-mi amintesc cu ce nota am luat acea maturitate, important este ca am luat-o, pt ca ceilalti colegi din seria mea au picat toti), scumpa noastra scoala a luat foc. Focul n-a facut mari ravagii, apa care l-a stins insa, da. Pt ca a ars ceva in pod s-au turnat tone de apa, care au imbibat plafoanele, facute dintr-un fel de trestie si intarite cu nu stiu ce smac care a cedat la udatura, si a umflat parchetul in amfiteatre de ajunsese pana aproape de tavan, in plus a deteriorat si o multime de carti din bogata noastra biblioteca, ca si multe exemplare din laboratorul de naturale. Cand mergeam pe culoarele de la etaje se clatina planseul cu noi. Draguta era mama Ancai Agemolu, care plangea zicand: "De cate ori n-am zis arz-o focul de scoala si acum imi pare rau de ea". Dupa vreo cateva zile am fost evacuati, cazati, ca sa zic asa, la Liceul de Constructii din Dudesti, unde chipurile ne-am pregatit pt maturitate, pe care am dat-o la Liceul Ion Slavici, sau cum s-o fi chemat, de pe Calea Mosilor.
Liceul MB avea si internat de baieti, am mancat un timp la cantina, pt ca gazda nu-mi dadea voie sa gatesc (de aceea au si aranjat apoi parintii sa stau la internatul Scolii bulgare, unde eram toti mereu flamanzi, pt ca mancarea era ultra infecta, dar, pt ca eram saraci, eram fericiti cand aveam 50 de bani sa ne luam un sfert de paine neagra, sa ne saturam si noi macar odata). Intr-o zi unul din baieti a inceput sa zica: "ce de viermi are varza asta, uite cum luneca pe gat", doar-doar o sa plec de la masa sa-mi manance el portia. Ori eram prea flamanda (eram totusi un copil in crestere) ori aveam stomacul mai tare, cert e ca m-am mutat la alta masa si am continuat sa mananc, spre disperarea lui. N-a mai incercat alta data figura.
Imi amintesc si ca intr-ozi un card de prunci micuti, toti baietei, de clasa intai, au facut o hora in jurul meu si numai cu greu s-au hotarat sa ma lase sa ies din ea si sa-mi vad de treaba.
Mi-am amintit de asta mult mai tarziu, cand fiind de acum eu mama, cocotata pe niste tocuri destul de inalte, am trecut prin piata si am luat un dovlecel din cei chinezesti, din cei care se vand la metru. Tinandu-l in mana ca pe un toiag am intrat in curtea scolii ca sa o traversez, scurtand astfel drumul catre casa. Imediat o haita de caini a facut hora in jurul meu, latrand din rasputeri. Mie mi-e cam frica de caini, pt ca in copilarie am avut drept caine de curte o corcitura de lup salbatic, gasit prin padure, f rau, de care mi-era groaza multa vreme sa ma apropii. Ne-am imprietenit greu si tarziu, cand mai imbatranise si chiar am plans cand a murit, otravit de mama mea pt ca era prea batran. Acum, cand ea insasi e f batrana, ar trebui sa aiba remuscari pt ce a facut, dar nu are. Totusi nu a fost asa de nemiloasa cu noi, copiii, precum Folcoche a lui Herve Bazin. Este insa un exemplu pt mine despre cum NU trebuie sa fie o mama.
So, eram eu in curtea scolii, cocotata pe toace, inconjurata de o haita de caini de care ma aparam invartind dovlecelul cel lung cape un ciomag. mi-ar fi placut sa ma pot dedubla, eventual sa am si un aparat de filmat, sa pot rade linistita cand aveam sa scap de urgie si aveam sa vad filmul. Din fericire erau acolo si niste copii care, dupa ces-au amuzat bine, probabil, au chemat cainii la ordine si fiarele s-au executat.
Despre criza de pubertate din clasa noua si consecintele ei, alta data.