De cate ori e cate-o zi senina-senina, cu soare rece si copaci pe cale sa desfrunzeasca imi aduc aminte primele versuri din poezia lui Arghezi:

Niciodata Toamna...

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin îngrosat în fundul lor de lut,
Stau în tarmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.

Pasarile negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturînd în sus
Foile, -n azur.

Cine vrea sa plînga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si îngroape umbra-n umbra lor, în ses.