Ambidextră sau stângace.

Nu știu cum e la alții dar eu folosesc destul de mult și mână stângă, nu doar dreapta. De curând am avut tot felul de accidente la degete, încât doar policele (degetul mare) e intact.

Degetul mic și inelarul au troznit tare de tot când am ținut un ghiveci în mână. În primul moment nici nu mi-am dat seama dacă s-au rupt degetele mele sau strachina de sub ghiveci, ceea ce mi-a întărit convingerea că în caz de o traumă mare omul nu simte nimic absolut, nici o durere, o perioadă de timp.

Abia apoi a început durerea. Nu era fractură pentru că nu auzeam și nu simțeam crepitații...cred că a fost o luxație pe care am îndreptat-o ulterior cu masaj. Am tratat umflătura cu comprese cu apă rece. Acum sunt aproape complet vindecată dar m-a apucat febra murăturilor care a durat două zile, destul ca să-mi tai o bucățică din degetul mijlociu.

Am tratat mica hemoragie care nu dădea semne de încetare cu turmeric, care e coagulant și dezinfectant. M-a usturat un pic dar n-a mai curs sânge și am putut să aplic un plasture cu rivanol și să-mi fac un pansament cu fașă elastică din o fostă trusă de prim ajutor din automobil.

În arătător mi-a intrat o sârmuliță din mătură când am curățat locul de muncă după ce am terminat de pus murături. Dacă am noroc nu fac tetanos.

Acum când mă spăl pe mâini țin degetul mijlociu ridicat ca să nu mi se ude pansamentul, așa cum se vede în poză.

Artă comparată

Azi am descoperit un fotograf vietnamez care are niște poze care seamănă uluitor cu picturi contemporane. Artistul se numește Duong Quoc Dinh. M-a fermecat cu imaginația bogată folosită la obținerea unor adevărate opere de artă.

Unul din nudurile sale mi-a amintit de un altul, postat pe vremuri de Dr Hong Seong Wook fără să precizeze dacă e o fotografie, o sculptură sau altceva, bineînțeles că nici vorbă de autor.

Ceea ce îmi plăcea mie la acest fost prieten al meu era faptul că de foarte multe ori găseam în postările sale ”teme pentru acasă” și așa am aflat foarte multe despre cultura coreeană și chiar lucruri pe care nu le cunoșteam despre cultura occidentală.

Deci când am văzut postarea dr-ului Hong am pus mâna pe Google și am început să caut. Era vorba de un tablou al pictorului suprarealist Hans Peter Kleb. Poziția celor două nuduri nu e chiar identică, dar e foarte asemănătoare. Nu știu dacă e o coincidență sau asemănarea e voită.

Dacă tot mi-am amintit de blog, pe care l-am lăsat un timp în părăsire, hai să profit de ocazie și să vă arăt câteva din fotografiile făcute de vietnamez, apoi unele din tablourile pictorului suprarealist. Pentru început vă ofer o fotografie care îmi amintește de un personaj din piesa lui Shakespeare ”Furtuna”, care a fost pictat de John William Waterhouse, Personajul se numește Miranda.

Iată și tabloul lui J. W. Waterhouse numit Miranda, pictat în 1878:

Duong Quoc Denh a fotografiat niște body paintings superbe, dar eu prefer acum să vă arăt niște portrete cu totul deosebite. M-am întrebat câteva secunde cum le-a făcut dar tot eu mi-am răspuns că fiind profesionist are la îndemână tot felul de artificii care să aducă un plus estetic fotografiilor încât să capete acea calitate picturală, magică aproape, care m-a fermecat.

Urmăriți efectele de lumină din această fotografie, cum cade mai intens pe fața modelului și pe pisică, animalul devenind astfel o parte importantă a compoziției.

Fotografia asta e extraordinară cu razele care vin din cer spre modelul folosit în fotografie, model care pare că e izolat pe un ocean învolburat ca urmare a unui naufragiu care tocmai a avut loc. Senzația de epuizare după un efort enorm e extrem de bine redată.

Cerul și oceanul mi se pare că sunt dintr-un tablou de Aivazovschi.

  

Aici m-am întrebat cum a făcut să nu se vadă că e o oglindă.

Cum stau aripile fără să fie legate? Or fi fost lipite? Din ce material sunt făcute?

Parcă ar fi Ioana D'Arc

Am cam ezitat dacă să pun și poze cu tablourile lui Kleb. M-am temut că fiind el cam sonat, ca toți suprarealiștii, poate că trecerea de la senzația de diafan a fotografului vietnamez la cea mai ”pământească” a suprarealistului o să vă producă un șoc. Dar uite, îmi asum riscul.

Și pentru că am amintit de Shakespeare o să vă întreb dacă v-a plăcut bufonul (bufoana) și ce v-a oferit. La revedere!

”To Kill A Dragon” film sovietic 1989

Vă mai amintți când ne uitam la bulgari pentru că nu aveam ce vedea la noi în cele două ore de transmisie TV pe zi? Ce filme, ce seriale am văzut atunci!

După 90 deși televiziunea română a transmis și ea o parte din serialele văzute la bulgari am continuat să urmărim un timp bulgarii, profitând de faptul că aveam  încă antena specială.

Atunci am văzut un film fantastic, sovietic, plin de aluzii la istoria destul de recentă a Estului Europei. Era vremea Glaznostiului și începuseră să se producă filme mai ”adevărate” decât cele precedente.

Din păcate nu am văzut filmul de la început (mi se întâmpla și mi se mai întâmplă des la TV) și nu știam nimic despre film, nicimăcar titlul. L-am căutat de atunci prin reviste, apoi pe Google, dar nu reușeam să am nici un rezultat. 

În noaptea asta, după ce am  închis browserul m-am gândit că trebuie să găsesc cumva cheia spre acel film ascuns și am găsit-o, încă nu știu prea bine cum, pe Wikipedia, pe list cu filme sovietice. 

Știam că e vorba de un dragon în film, care apare atât la început cât și la sfârșit, ca un simbol al țarismului. Filmul se cheamă în engleză ”To Kill A Dragon” iar în rusă ”Убить дракона”

Am căutat și filmul online, l-am găsit cu subtitrare în engleză (oi fi făcut eu 10 ani de rusă și înțeleg cam 70% din ce citesc în această limbă dar tot engleza rămâne de bază) dar cu un clenci...dă numai o parte, cât să facă privitorii curioși apoi cere înregistrare. N-am verificat dacă cere și taxă, probabil că da. 

https://sovietmoviesonline.com/fantastic/293-ubit-drakona.html

Ulterior am găsit pe you Tube filmul cu caption, adică subtitrări în engleză.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=10&v=qGbN7cUgJlo

O replică memorabilă chiar la începutul filmului este ”El menține ordinea” Dragonul, bineînțeles.

Mie mi s-a părut că deși e încadrat la fantezie și are scene care țin de comedie este de fapt o lecție despre autoritarism, ipocrizie (mai ales a istoricilor) deruta celor salvați din sclavie care nu știu ce să facă, cu libertatea care le-a fost dăruită, despre stupizenia oamenilor de rând care se bucură când vine un dictator, un tătuc (Stalin), care le spune ce au de făcut, despre faptul că istoria e ciclică iar copiii, care nu prea au avut ce învăța de la părinții lor în materie de democrație se lasă înșelați de aparența de ordine oferită de ideea dragonului, plecând departe de meleagurile natale sub faldurile unui steag care are un dragon pe el (un nou Țar, e ușor de ghicit azi despre cine e vorba, era mai greu în 1989.

Scenariul este o adaptare a piesei ”Drakon” scrisă de Evgeny L. Schwartz 

Games of Thrones, Surse de inspirație, Sezoanele 1-7

Am trecut cam repede de primele 6 serii din Game of Thrones și e posibil ca, în hățișul de personaje și situații să fi pierdut pe drum unele subtilități, cum ar fi cea cu vedeniile lui Bran și acel copil mic al surorii lui Nedd Stark, care cică e Jon Snow, care tocmai a declarat în S7 Ep3 că nu e un Stark. 

De fapt aș vrea să trec în revistă evenimente și realizări istorice care au inspirat pe scenariști. Primul ar fi focul grecesc, folosit de Tyrion Lannister în bătălia navală. După câte știu formula acelei substanțe care pârjolea navele inamice nu a fost descoperită de urmașii lor nici până acum.

Efectele speciale, mai ales cele create de computer, au adus la viață, ca să zic așa, Colosul din Rhodos, printre picioarele căruia treceau corăbii destul de mari, dar care n-a avut viață lungă (sic) pentru că s-a prăbușit în urma unui cutremur.

Zidul de gheață dincolo de care se află dușmani nemiloși a fost clar inspirat de Marele Zid Chinezesc, dar, ca să câștige ce lipsea din grandoarea celui real l-au făcut extrem de înalt. 

Arderea pe rug a vrăjitoarelor în timpul Evului Mediu a fost inspirația pentru pedepsirea vrăjitoarei care l-a readus la viață pe Khal Drogo, dar numai ca un înveliș gol. 

Incursiunile hoardei tătare (de fapt mongole) cu marii cuceritori Gingis Han și Timur Lenk (Șchiopul) sunt aplicate la Dochrati. 

Despre dragoni ce să mai spun, Sfântul Gheorghe e admis de iconografia creștină că a învins un balaur, aka dragon. 

Cele trei învieri din serial sunt inspirate nu atât de Învierea Mântuitorului cât de legendele care au circulat și mai circulă despre vrăjitorii afro-americani care produc zombi, ca și despre cercetările blestemate ale alchimiștilor. 

Totuși eu cred că Jon Snow, care până acum e cel mai pozitiv personaj din serial, care ne înduioșează prin trista lui copilărie de bastard orfan și ne-a impresionat prin coloana vertebrală de o verticalitate greu de găsit printre muritori ca și prin loialitatea lui și capacitatea de își imagina viitorul, este privit ca un Redeemer, un Mesia, un Mântuitor pentru rasa umană, păcătoasă până în adâncul măduvei.

Prin profilul său moral și inteligență ar fi cel mai îndreptățit să devină Regele Regatelor Unite ale...teritoriilor din Westeros și de peste mări, menit să învingă marele dușman al rasei umane, Regele Nopții, Night King, a cărui postură mi-a amintit pregnant de Regele Orcilor din LOTR.

Și dacă în Tolkien primejdia cea mare venea din Est, din Mordor, aici vine din Nordul Îndepărtat. Dacă teoria că primii invadatori ai Americii au fost de rasă mongolică și au coborât pe continentul american dinspre Nord, după ce au trecut de ceea ce acum e strâmtoarea Behring,  se înțelege de ce autorii americani ai serialului (și a lui George R.R. Martin, autorul cărții ”Song of Ice and Fire”, baza serialului) au ales acest punct cardinal.

Fotografiile sunt luate de pe net.

Tyrion Lannister, Daenaryes Targaryen, Sandor Clegane (The Hound), Jon Snow 

 Cersei și Jamie Lannister