Iarna lui 54.

Mamita se uita pe geam in timpul viscolului si imi povestea, a suta oara poate, cum intr-un an a fost asa o zapada ca nu se mai vedea afara din cauza ei, pt ca ne troienise casa. Imi amintesc si eu acea iarna, aveam 10 ani si dupa ce a stat viscolul eu si sora mea ne urcam pe acoperisul sopronului si ne dadeam cu sania. Cand am mers la scoala nu am mai folosit ulita, ci am trecut frumos peste gard in curtea scolii. Pe un unchi viscolul l-a prins in tren si pt ca era clar ca nu mai aveau nici o sansa sa ajunga la destinatie cu trenul calatorii au coborat din vagoane si au mers dealungul caii ferate zeci de km.  

Tot mamita povesteste ca unii au avut ghinionul sa le moara cineva tocmai atunci si pt a-l ingropa s-a sapat intai o groapa adanca in zapada.

Spre sfarsitul lui  martie am mers la Bucuresti pt ca eram programata la o operatie (dr mi-a spus ca daca mai intarziam putin faceam meningita si riscam sa mor, n-a fost sa fie nici atunci si nici mai tarziu, cand am ajuns la spital de cateva ori in stare critica, asa e cand omul are zile) si pe marginea caii ferate troienele erau inca  mai inalte decat trenul, cat or fi muncit oamenii sa faca practicabila calea ferata...

Mi-am amintit de toate astea pt ca am primit de la Suzeta inca un email din folclorul internautic, adica un articol copiat in intregime de pe net dar fara sa i se precizeze autorul. Stiti cat ma enerveaza asemenea practici (nu stiu daca nu cumva se intampla asa si cu texte de ale mele, cred mai degraba ca nu) si mai ca incep sa inteleg de ce se incearca sa se combata prin legi aspre obiceiul asta, mie insa mi-e teama ca de aceste legi vor profita mai marii lumii (inclusiv cei din tara noastra) pt a cenzura tot ce le-ar aduce atingere puterii lor.

Deci am facut ce fac de obicei, am apelat la Google ca sa-mi spuna cine s-a chinuit sa puna cap la cap toate pozele de pe email si apoi le-a comentat, este vorba despre un articol aparut anul trecut in Adevarul Mari dezastre. Fotografii publicate în premieră: Bucureştiul acoperit de troiene de 5 metri în iarna lui '54, 21 februarie 2011, 07:42 |  Autor: Emilia Sava, Cătălina Slujitoru

Acum stiam si eu ca militarii au aprovizionat capitala cu paine, ca s-au sapat tunele in zapada pt a putea circula oamenii, dar una e sa ti se povesteasca si alta e sa vezi. Am imprumutat si eu cateva poze de la adresa respectiva, sper sa nu ajung vreodata la un loc cu multa racoare din cauza asta, am batut cu energie in lemn.

Cam asta era situatia pe calea ferata.

Nici pt tramvaie situatia nu era mai roza.

 Fratii sovietici ne-au venit in ajutor cu utilaje.

Armata noastra se folosea de cai. Cred ca tot armata a adus paine celor care aveau cartela de alimente, cu ajutorul schiurilor. Pe vremea aceea multe marfuri se dadeau pe cartela, desi razboiul se terminase de 9 ani, mi-amintesc ca se dadeau metraje (textile) sau incaltaminte "pe puncte", adica pe cartela.

Munca patriotica era la ordinea zilei. De altfel acest gen de munca a fost folosit cu succes pana in 89, la o sedinta cu parintii diriginta ne-a povestit ca au venit niste activisti de la sector care au mobilizat elevii de la Liceul de Informatica sa iasa sa dea zapada de pe trotuar in strada. Cand trotuarul a fost curat ca in palma au venit alti activisti care au ordonat sa se ia zapada din strada sa se puna inapoi pe trotuar. Nu cred ca era poveste, ci strictul adevar.

A mai fost o iarna grea in 68, au fost si atunci troiene destul de mari, cel putin 1m inaltime, iar prin 83, 84, am avut copiii plecati in tabara la Babele si cand am auzit la radio  ca acolo sunt troiene de cel putin 2m m-am panicat, noroc ca mergeau telefoanele (fixe) si un coleg, dupa ce m-a bruftuluit bine ca am lasat copiii sa plece de acasa in toiul iernii m-a ajutat sa iau legatura cu cei din tabara si sa ma linistesc. 

A mai fost un viscol memorabil in 15 martie, nu-mi mai mintesc anul (memorabil, da, dar nu chiar asa) tot inainte de 89, cand s-a inchis (singura) autostrada din cauza nametilor. Cat despre geruri, intr-un an am mers la serviciu pe jos (admirati va rog constiinciozitatea) pt ca erau minus 30 de grade, cred, si nici un autobuz, troleibuz sau taxi nu a mai circulat. Iar buna noastra Dacie 1300 a fost achizitionata intr-o geroasa zi de februarie 1985, cand erau minus 25 de grade, si a pornit la prima cheie. Ungurii o refuzasera. Nu e de mirare ca atunci cand a fost nevoit sa o dea la REMAT, in programul Rabla, sotul meu aproape ca a plans dupa ea.