luni, 23 februarie 2009

Pacient in Romania VI

Azi dimineata m-am trezit speriata dintr-un vis. Se facea ca o matusa ma anunta ca i-a murit sora. Ma culcasem cu gandul la sotia unui var (nora matusii a carei moarte imi fusese anuntata in vis) care se zbatea intre viata si moarte la Spitalul Pantelimon si m-am uitat la ceas, in caz ca visul avea vreo legatura cu starea ei. Era 5:20. Peste cateva ore am fost anuntata ca nefericita nu mai e printre noi. Decedase la 5:30. Ceasul la care ma uitasem eu era de fapt cu 10 minute in urma.

Nu m-am speriat in halul asta nici cand am aflat, dupa punctie, ce fel de celule se aflau in proba recoltata. Cumnata mea de var avea metastaza. si se operase in urma cu cativa ani. Tot de cancer.

Am promis ca o sa scriu candva despre acesta experienta si probabil acum ar fi momentul. Am sa incep prin a spune ca imediat dupa revelionul din 94 am ajuns la Elias mai mult moarta decat vie. Ceea ce eu credeam ca e o dereglare naturala din cauza menopauzei s-a dovedit a fi o metroragie cauzata de un fibrom uterin cat un cap de fat. In literatura se spune ca riscul de a se intampla asa ceva (fibrom) persoanelor care au dus macar o sarcina la termen (la mine au fost doua) e mult mai redus. Literatura se bazeaza pe statistici. omul insa e o invidualitate, inainte de a deveni subiect de statistici si studii medicale. De aceea prognozele medicilor privind sansa de supravietuire a cuiva nu pot fi mai exacte decat, sa zicem, prognozele meteo, indiferent cat de bine studiata e afectiunea respectiva. In cazul cumnatei previziunile au fost f exacte.

Dar sa ma intorc la cazul meu. Dupa ce am fost apta pt operatie pt ca s-au picurat vreo doua pungi cu sange in venele mele (ceea ce imi aminteste de doua ocazii in care m-am oferit sa donez sange si am fost descurajata, prima data la Institutul Hematologic din Str Caracas, cand mi s-a spus sa vin alta data, cand voi fi si platita pt sangele donat, si am renuntat sa devin mercenara, si a doua data la revolutie, cand m-am prezentat printre gloante la Municipal, raspunzand apelului disperat de la TV de a se dona sange si un doctor f bland si f in varsta m-a mangaiat cu duiosie pe obraz si mi-a spus ca nu mai e nevoie, ca au destul sange de la altii mai tineri decat mine) am intrat "la cutit".

Doctorita, destul de tanara, mi-a facut o taietura artistica, exact pe traseul meridianului care trece prin buric (acum chiar langa buric am o hernie care creste incet, dar sigur, a trebuit sa renunt la exercitiile zilnice de abdomen), si m-a anuntat ca nu mi-a extirpat ovarele. Citind mai tarziu rezultatul analizei "produsului" rezultat si consultand ceva literatura medicala mai mult sau mai putin de popularizare am aflat ca n-a fost o idee prea buna, avand un exces de estrogen.

Am stat 3 saptamani in spital la ginecologie ca sa ma refac dupa operatie (intr-o noapte eram doar doua bolnave in salon, amandoua cu nume "geografice", cealalta avea o infectie si se trata cu antibiotice, asistenta a venit si mi-a trantit mie in fesa antibioticul, abia cand cealalta nu si-a primit doza am facut o mica ancheta si am inteles ca se confundasera dosurile si a primit si colega intepatura necesara). La inceput am avut doua "colege de suferinta", ne-am inteles f bine si ne plimbam ca trei gratii (sau greturi) pe coridoarele lungi ca sa ne vindecam mai repede prin miscare, apoi ele s-au externat si eu am ramas sa-mi tratez anemia. Am incurajat cat am putut, impreuna cu alte colege de salon pe o alta care urma sa intre in operatie si era f speriata, dupa cate imi amintesc operatia a decurs cu bine. Am fost uimita cand am afla ce debita o mitomana (era o urma ciudata, alba pe geam, ca si cum un porumbel s-ar fi tavalit prin creta si apoi a venit in zbor si s-a izbit de geam, mitomana sustinea ca a vazut cu ochii ei pasarea cand s-a izbit de geam, dar urma era acolo mult inainte de a se interna ea) o infirmiera de la un spital de psihiatrie,parca de la Urlati, a cam avut probleme pana sa se obisnuiasca cu genul de muzica pe care il ascultam eu la radio,pana la urma ne-am despartit prietene.

Impresionanta era o tanara de 22 de ani care fusese diagnosticata cu cancer ovarian si urma sa faca radioterapie (se pare ca e ceva extrem de dureros) dar a gasit in ea puterea sa o incurajeze pe cea care urma sa intre la operatie.

Pt ca aveam glicemia cam ridicata si inca aveam probleme cu anemia m-am transferat la "medicala" unde am mai stat trei saptamani, intr-un salon de patru. Vecina de pat (avea o sora in personalul spitalului si era tratata cu multa simpatie de toata lumea, dar era f f f bolnava de artrita) era o femeie mai in varsta, painea lui Dumnezeu, facea parte din Oastea Domnului si era cam scandalizata de celelalte doua colege de salon care se rasfatau cu fripturi si bere atunci cand nu umblau cu limba scosa dupa barbati. Colegele au fost inlocuite repede de doua doamne f cumsecade, s-a creat o atmosfera de familie, calda si apropiata. Doamnele nu fusesera niciodata in spital pana atunci si, cum se intampla in asemenea cazuri, ne-am facut fiecare autobiografia si ne-am ajutat una pe alta cum am putut.

M-a impresionat doamna din Bucuresti (cealalta era din Piatra Neamt) prin devotamentul fata de fiica sa, care suferise de poliomielita in copilarie, se deplasa in doua bastonase si avea un Trabant pt care cu greu mai gasea piese de schimb, facuse facultate si mergea zilnic la lucru (intr-o vreme cand unii mergeau cu Mercedesul sa-si incaseze ajutorul social, la care contribuia si aceasta fiica, in ciuda handicapului ei). Am facut tot felul de analize (diabetul mi-a fost diagnosticat mult mai tarziu, prin 2000, de catre doctorita oncologa din policlinica ce aa vut ovreme cabinetul in sediul SpitaluluiMunicipal) si tratament pt spondiloza (am zis ca am multe hibe, nu?). La ORL doctorita (care avea pe birou niste orhidee spendide, verzi, eu nu i-am bagat nimic in buzunarul halatului) mi-a turnat apa oxigenata in urechea operata (cred ca se vedea cu ochiul liber ca nu am timpan), apa a ajuns in urechea interna, la melc, si m-a luat ameteala, dr s-a speriat dar in final totul e bine cand se termina cu bine.

Am promis ca o sa vorbesc despre cancer si vad ca m-am intins cam mult cu "preludiul" incat o sa mai spunca mi s-afacut atunci si un control superficial la san, concluzionandu-se ca totul e OK. Urmeaza povestea propriu zisa, in alt episod.

4 comentarii:

disa spunea...

Nu intamplator se spune:"Doamne, nu da omului cat poate sa sufere!"
Povestesti foarte frumos!

Viorica spunea...

O, Disa draga, exista suferinte muuult mai mari decat ale mele. Fereasca Dumnezeu! Tocmai m-am intors de la inmormantare si suferinta nepotilor care nu isi vor mai vedea mama niciodata nu poate fi descrisa.

Maria spunea...

:( offf, de-asta cred eu ca sanatatea e mai buna decat orice! sa dea Dumnezeu cat mai multa sanatate!!!

Viorica spunea...

Sa dea!