marți, 10 februarie 2009

Pacient in Romania I

Desi deja televiziunile au trecut la alta campanie si nu s-a mai produs, inca, (Doamne fereste!) un deces care sa le fie imputat medicilor cred ca ar fi momentul sa incep sa ridic putin "valul alb", vorba poetului, de pe un aspect al vietii mele, si anume acela de pacienta.

Am scris de mai multe ori ca "am multe hibe" referindu-ma la sanatate. Din cele povestite de mama mea hibele au inceput inca de la o varsta frageda cand, dupa una din bolile copilariei, probabil pojar, a inceput sa-mi curga urechea. In plus, poate din cauza conditiilor de trai, tinand cont ca m-am nascut cu 10 zile inainte de bombardamentul aliat asupra Bucurestiului, ca tatal meu a fost invalid de razboi (a trait din 44 pana in 87 cu un singur plaman) iar mama casnica, ca singurul ajutor a venit de la bunicii dinspre mama (care mai aveau 4 fete inca nemaritate) pt ca cei din partea tatalui au decedat inainte de casatoria parintilor mei, cert e ca am suferit si de rahitism, din fericire fara urmari prea grave.

In comuna in care mi-am petrecut copilaria era o doctorita specializata in medicina generala, destul de bine pregatita, mai exista intr-o comuna (acum oras) vecina un doctor vestit in special pt relatia cu pacientii, pt ca stia sa le explice pe intelesul lor ce au de facut ca sa-si amelioreze suferintele ("nasturii astia albastri ii iei dimineata, pe cei rosii seara), celebrul doctor Marinescu, un adevarat apostol, se pare, dar eu n-am ajuns niciodata la el, pt ca principalele mele suferinte tineau de ORL. Sora mea insa a fost dusa la consultatie pt ca avea o eruptie, febra mare si nu manca. Mama mea i-a spus doctorului ca i-a dat un covrig si raspunsul lui a fost: "Fi-ti-ar covrigu' al dracului! Omorai copilul! Nu-ti dai seama ca ce are pe piele are si pe matze?" Bineinteles ca a primit tratamentul necesar si s-a vindecat.

Nu stiu de ce pt familia mea Orasul (cu O mare) era unul singur: Bucurestiul, acolo am fost dusa din cand la control si am fost operata de polipi in nas si urechi (asa i se explica mamei mele necazul cu urechea, ca fiind produs de polipi, pe care doctorul ii chiureta pe viu, inutil sa spun cat durea, ma cutremur si acum, mai tarziu, peste mai bine de un deceniu am aflat ca aveam un colesteoatom, nici acum nu stiu exact ce este, se pare ca un fel de tumora, dar dupa ce mi-a fost extras la Coltea se pare ca nu s-a mai refacut). Medicamentele erau rare si scumpe, cabinetele particulare, consultatia costa ogroaza de bani, poate de aceea mama mea a refuzat sa fiu operata pe la vreo 6 ani.

Pana la urma tot la cutit (si dalta) am ajuns, dar la 10 ani, pt ca infectia, dupa ce mi-a "mancat" timpanul, a avansat spre mastoida.

Dar mai intai vreau sa povestesc cate ceva despre acele calatorii la Oras, unde aveam de acum 2 matusi la care "sa tragem". Mergeam cu trenul pana la Urziceni si de acolo prin Ploiesti (unde faceam o"escala" la o verisoara din partea tatalui, mult mai mare ca mine, avea si copil, deh, familie numeroasa, tatal meu era al saselea copil din 7 frati buni si 3 vitregi, bunica a murit cand tatal meu avea 4 ani) la Bucuresti. Asta pt ca linia ferata Urziceni-Bucuresti s-a dat in folosinta mai tarziu (era vremea in care se punea mare accent pe infrastructura, in special caile ferate, in acea perioada s-au construit, si cu munca voluntara, celebrele linii Salva-Viseu si Bumbesti-Livezeni, era si un cantec "Rasuna valea,rasuna valea/de la Bumbesti la Livezeni", pt linia Urziceni-Bucuresti s-a folosit numai munca salariata)

Calea ferata trecea printre niste dealuri care vara erau pline de maci, imi doream tare mult sa pot cobori dintren si sa culeg macii aceia, mai tarziu,cand ne-am cumparat masina, sotul meu, exasperat de strigatele mele de "mac-mac" de cate ori vedeam maci, oprea si ma lasa sa culeg boboci de maci pe care ii asteptam cu emotie sa se deschida in glastra. Nu incetam sa ma minunez cum dintr-un boboc atat de mic puteau iesi niste petale atat de mari, la inceput cam mototolite, apoi se netezeau si luminau cu rosul lor aprins.

In 1954 a murit bunicul meu. A fost o vreme bolnav si era nevoit sa doarma stand pe scaun pt ca nu putea respira bine, nu-l lasa inima, dar, desi avea doar 3 clase, citea f mult, imprunmuta carti de la Caminul Cultural, printre ele imi amintesc de una despre minerale, cu poze interesante cu flori de mina, poate de acolo mi-a ramas dragostea de pietre, incat atunci cand am fost in Salt Lake City mi-am umplut cativa saculeti cu pietricele frumos colorate de la un magazin tip "New Age", am vazut si in Bucuresti genul asta de magazin, o pravalioara de fapt, in fata la Cora,dar la noi pietrele sunt mult mai scumpe.

Inmormantarea a fost dupa sufletul lui bun, desi era iarna si zapada a fost o zi cu moina, n-au fost mari probleme la sapat groapa, la foarte scurt timp (in februarie) a inceput Viscolul Secolului. A cazut atata zapada incat casa noastra era acoperita pana la streasina, tatal meu nu s-a mai dus la serviciu, statea la masa si facea niste devize (a lucrat in constructii) si ne spunea ca, in ciuda sobei incinse, i-au inghetat genunchii.

De fapt mie nu mi-a placut niciodata iarna, aveam circulatie proasta la maini si picioare (abia in 81 am facut o scintigrama si am aflat ca nu-mi functioneaza bine tiroida, pana atunci fusesem la ORL, la dentist si nu mai stiu la ce alt specialist din motive de dureri nejustificate de vreo suferinta reala, de fapt aveam lipsa mare de calciu si magneziu, doctorul Negruzzi, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a spus sa inghit fiole de sulfat de magneziu la orele 11 si 19, am fost cam stresata la inceput nu cumva sa sar vreo doza, dar am inteles de ce ma pocnea somnolenta de ani de zile fix la orele acelea, si nu-i spusesem nimic doctorului despre asta) si inghetam atat de rau afara in zapada incat atunci cand ajungeam inapoi in casa plangeam de durere langa soba.

Zapada era atat de mare incat ne urcam cu sania pe acoperisul sopronului din fata fostei pravalii a strabunicului (care de-acum era casa noastra) si ne dadeam drumul la vale. Cand s-au reluat cursurile n-a mai fost nevoie sa merg pe strada pana la scoala, am trecut direct peste gard, care nu se mai vedea din troiene, pana in curtea scolii. Cred ca tot atunci am avut si "tuse magareasca" m-am intalnit pe drum cu popa care m-a certat (ca un parinte ce era)ca merg la scoala fiindca "o sa ma intoarca boala" si asa s-a intamplat, mai tusesc si acum, dar nu"magareste" ci din alte motive, despre care am sa vorbesc mai tarziu.

Spre sfarsitul lui martie parintii au hotarat ca e cazul sa ma operez la ureche si am mers, la Bucuresti. Desi troienele incepusera sa se topeasca, tot mai atingeau ici-colo inaltimea de doi metri. In capitala un timp aprovizionarea cu paine si alte alimente s-a facut cu ajutorul armatei.

Despre operatie in episodul urmator.

4 comentarii:

BogdanRa - atitudine.bogdanra.ro spunea...

V-ati intrebat pe alt blog ce cauta dl Raed Arafat in fruntea Serviciului de Urgenta din Romania... Intrebarea Dvs dovedeste ori o mare ipocrizie (ser sincer sa nu) ori o necunoastere minimala a activitatii distinsului om. Sunt unul care il vad pe Arafat ca fiind un posibil unic salvator al serviciilor medicale romanesti. Provine dintr-o familie nobila unde valorile umane sunt la mare pret. A fost cel care a pus SMURD-ul pe picioare in Romania pe banii lui la inceput... s-0a luptat cu franele sistemului romanesc. I s-au pus bete in roate si totui el a pus SMURD pe picioare. Este unul din artizanii lui 112 si a politicii de 112 la noi in Romania. Este printre putinii oameni care la 3 noaptea daca sunt treziti nu precuptesc niciun efort pentru a veni s ajute.

Viorica spunea...

In primul rand va urez bine ati venit. Apoi am sa public, special pt dvs, acea parte din mesaj care v-a revoltat:
Viorica on 10 Feb 2009 at 12:18 pm
Recunosc ca nu am reusit sa mai citesc ultimele comentarii, am tinut ca inainte de a-mi scrie cei doi centi ai mei am vrut sa vad ce mai zic altii si am remarcat urmatoarele:
1.AAD
Ce cauta acest Raed Arafat sa conduca medicina de urgenta in ROmania????
Eu am exclamat in sinea mea; Ce ruusiiineee sa gandeasca cineva asa, parca ar fi eroul din “Zgomotul si Furia” al luiFaulkner, cel care era atat de frustrat de lipsa lui de valoare incat a hotarat sa linseze pe cineva doar pt ca s-a nascut cu alta culoare a pielii.
Care parte din mesajul meu care incepe cu "Eu am exclamat in sinea mea"
nu ati inteles-o?
Ca sa fie si mai clar: ati batut cu furie la o usa deschisa. Eu mi-am exprimat dezacordul cu ce a afirmat persoana care a semnat AAD, si nu a fost primul blog in care mi-am exprimat admiratia fata de d-l Arafat, desi recunosc ca de data asta a fost oarecum voalata. Persoana care semneaza Bontoaca a si reactionat exact la acest mesaj.

diana spunea...

In sfarsit ti-am citit si eu comentariile la scrisoarea Impricinatului si recunosc, e mai greu de inteles ce ai vrut sa spui. Altadata poate nu uiti sa pui ghilimele cand ii citezi pe altii.

Si da, toata stima pentru dl. Raed Arafat!

Viorica spunea...

Multumesc pt sfat. Util, ca intotdeauna.