Am spus in episodul anterior ca spitalul avea o policlinica in curte. Acolo, la cabinetul de ORL eram chemati la pansament. Imi amintesc ca trebuia sa schimb 2 tramvaie pana acolo. Calatorind azi cu 41 realizez ce mare diferenta este intre tramvaiul acesta rapid si cutiile zdranganitoare de pe vremuri. Tramvaiele aveau 2 clase, era diferenta de vreo 5 bani (f mari atunci, cand painea, textilele si imbracamintea erau "pe puncte", adica se dadeau pe cartele asemanatoare cu cele din ultimii ani de iepoca de aur). Mama mea, f econoama din fire, mergea numai cu clasa II-a, matusile preferau sa dea un ban in plus, "pt ca la clasa I circula lume mai bine crescuta", pt ca deh, atunci masinile personale erau extrem de rare, iar autobuzele, desi ne aflam intr-o tara inca exportatoare de petrol (Ceausescu inca nu dezvoltase peste resurse industria petrochimica) erau sublime, dar lipseau cu desavarsire.
Ma cataram pe scara inalta, treceam printr-un fel de holisor pana la taxatoare (sau taxator, dupa caz), plateam biletul, stateam pana aproape de statia terminus a calatoriei in cabina principala, apoi glisam usile ce separau holul de coborare de restul tramvaiului si coboram. Scriu toate acestea pt ca intr-o zi am uitat cutiuta de chibrituri in care-mi pastram banutii de tramvai acasa si m-am urcat in tramvai cu posetuta de iasca frumos ornata, cumparata din balci, complet goala.
Alt copil probabil ar fi coborat la prima, ar fi mers o statie inapoi pe jos si ar fi luat banutii de acasa. Dar eu sunt nascuta in zodia berbecului si despre berbeci se spune ca nu dau niciodata inapoi (inutil sa spun cate cucuie, virtuale desigur, am incasat din cauza aceasta in viata). Deci m-am postat in holisorul de la scara de urcare si am cautat disperata in gentuta minute in sir, pana cand taxatoarei i s-a facut mila si mi-a facut semn sa trec prin vagon spre usa din fata, fara sa platesc, evident. Figura a tinut si in al doilea tramvai.
Au fost primele dintr-un lung sir de blaturi, dar cele ulterioare s-au petrecut in timpul studentiei, din spirit de fronda fata de saracia in care ne zbateam noi, cam toti studentii, desi multi dintre noi aveau burse de stat (e drept ca pt bursele alea mai trebuia sa si invatam, pt ca exista un plafon, cred ca era 7,50 media pe sesiunea anterioara) dar caministii nu primeau decat 30 de lei lunar.
Biata mea matusa s-a speriat cand a gasit cutiuta cu bani, a lasat copiii mici singuri acasa si a venit intr-un suflet la policlinica, gasind o nepoata mirata ca a fost nevoie de atata deranj, doar ma descurcasem asa de frumos la venire incat nu vedeam de ce n-as fi facut-o la fel si la inapoiere.
Nu stiu de ce, desi nu existau prea multi pacienti la usa doctorului, acesta de multe ori ma incuia in cabinet ore in sir si pleca la treburile lui, venind intr-un tarziu sa-mi faca toaleta operatiei. Au fost lectii de rabdare, supunere si umilinta prin care probabil, conform invataturii budiste, imi ispaseam niste pacate karmice savarsite in alta viata.
Dupa vreo doua luni de stat la prima matusa mi-am schimbat domiciliul la cea de-a doua, care nu avea copii,dar nici nu avea unde sa ma culce, decat pe o lada intr-un hol de trecere. Fiind mai mult un sac de oase (doctorul din Sf Paraschiva nu ma scotea, eram cumplit de slaba, nimeni n-ar crede vazandu-mi dimensiunile ulterioare) lada n-a fost perceputa de mine ca un lucru incomod, mai ales ca la aceasta matusa am avut parte si de un oarecare rasfat (lucru pt care ii sunt profund recunoscatoare, a fost singura perioada din viata mea cand m-a rasfatat cineva).
In fiecare saptamana mergeam la cinema, cred ca atunci am vazut si Hamlet cu Lawrence Olivier, dar nu cred ca am inteles mare lucru din drama printului danez, in fiecare zi capatam bani pt o prajitura la cofetarie (erau amandine, violete sau unele cu tugui plin cu crema, cred ca se chemau Moscova, grozav de bune dar taaare mici), cand au aparut ciresele matusa (al carei sot, electrician particular, om de o bunatate rara, care imi spunea mereu ca de baza e shpaga, castiga binisor comparativ cu celalalt unchi, care trebuia sa intretina din leafa lui de tinichigiu nevasta si cei doi copii) imi cumpara "de la tarani" cate un kg numai pt mine. N-am stat chiar degeaba pe capul matusilor, parintii aveau grija sa le recompenseze pt asta, dar cred ca erau totusi stresate ca trebuiau sa aiba grija de un copil strain, chiar daca acel copil era cam mototol si cam prea cuminte.
Cam odata pe saptamana venea masina cu inghetata, niste cilindri din ace de gheata colorate si aromate, infasurati pe un bat. Mi se cumparau cate 5-6, pe care le mancam odata (nu existau frigidere, nici macar racitoare --dulapuri in care se puneau blocuri de gheata-- in dotarea familiei) in timp ce avertismentele "o sa racesti, o sa te doara gatul" imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe amandoua. N-am racit niciodata si nici nu m-a durut gatul in schimb pe fetita mea mai mare (ii zic fetita desi e om in toata firea deja, asa cum si mama mea imi raspunde la telefon cand ii zic sarumana "sa traiesti fetito") intr-o vara a mancat doua inghetate rusesti Marojnaia, criminal de bune la gust, si a facut o amigdalita "de toata frumusetea". E drept ca o Marojnaia din aceea era cam cat 5-6 inghetate pe bat din copilaria mea.
Am citit la Moshe&Mordecai amintirile unora despre braga. Eu, in afara de vorba "ieftin ca braga" imi amintesc de o posirca ingrozitoare, un fel de laturi tulburi si gretoase. E drept ca mama mea m-a blestemat sa am si eu copii tot atat de mofturosi la mancare ca si mine, si acest blestem, spus probabil din tot sufletul, s-a implinit, mai mult, si nepotica e o mofturoasa. Degeaba zic americanii "picky eaters are made, not born", eu sunt convinsa ca e ceva in gene.
Unchiul meu avea un nepot care a urmat medicina, studiile fiindu-i platite de acest unchi. Acum e undeva prin Galati, a fost un student eminent si sunt sigura ca e si un doctor f bun, dar nu suntem in relatii, familia unchiului meu nefiind prea bucuroasa ca se inrudesc cu "taranca". Acest nepot avea si el o biblioteca, pe care am cam ravasit-o luand carti pt citit, erau mai ales carti din colectia de 15 lei, deloc potrivite pt varsta mea, una din ele era despre Cleopatra, alta despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, erau scrise cam in genul tabloidelor de azi.
Bineinteles ca ma jucam de-a doctorita, primisem de la matusa si prima mea papusa de fabrica, era f urata si-mi era tare mila de ea din cauza asta. Ma jucam mai mult singura, in ghereta unchiului meu, dar intr-o zi am iesit pe strada (trecea tramvaiul chiar pe langa poarta, nu era prea prudent sa ma joc pe strada) si m-am imprietenit cu doau fetite armence, care m-au invitat sa ma joc la ele in casa. Matusa era la piata, unchiul la lucru. A fost mare zarva pana m-a gasit matusa, probabil meritam vreo doua la fund pt spaima trasa, dar nu le-am primit, corectiile fizice mi le-a administrat mama mea din plin de nenumarate ori de-a-lungul vietii. Cand ma mai cearta ca sunt prea grasa ii reamintesc cum ma indopa ca pe gaste pana am terminat facultatea (mereu ma caina toata familia ca sunt prea slaba cand veneam in vacantele din timpul studentiei) si ca "unde da mama creste".
Daca eram intrebata ce vreau sa ma fac raspundeam invariabil doctorita si tot invariabil toata familia radea de mine ca sunt asa de incetinica incat moare bolnavul pana ajung eu la el. In timpul ciclului doi am citit o carte despre o aviatoare sovietica, mare eroina de razboi, Marina Raskova, si as fi vrut sa devin aviatoare, dar am renuntat si la visul asta in timpul liceului, cand as fivrut sa devin inginer geolog, lucru care mi s-ar fi potrivit poate mai bine, avand in vedere dragostea mea pt pietre.. Soarta a hotarat ca e mai bine sa devin chimista, am intrat din prima la facultate si, la doi ani dupa absolvire si inca un stagiu intr-un spital, dar despre care am sa vorbesc alta data, am ajuns sa fiu multa vreme singura chimista care a lucrat in laborator intr-o intreprindere in care f multi angajati cu studii superioare erau fie geologi, fie ingineri geologi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu