Jurnal de calatorie 28 august 2008

Calatoria a inceput seara tarziu, intr-un avion mare (in buzunarul scaunului se afla un document care se referea la A380, dar nu sunt sigura ca asa se numeste avionul cu care am zburat), plin de calatori. Pt ca am ajuns cam tarziu la check in si nu aveam locuri rezervate am primit locuri la coada avionului (penultimul rand). Experienta ultimei traversari a oceanului intr-un DC10, tot plin,, tot la coada avionului m-a facut sa prevad o calatorie mai putin placuta. Ce m-a deranjat atunci a fost faptul ca aproape continuu cel putin un pasager avea nevoie la toaleta si simtea nevoia sa ma inghionteasca. Asteptarile aveau sa-mi fie depasite, dupa cum se va vedea mai jos.
Prelungind despartirea "sfasietoare" a nepotelei de restul faamiliei am ajuns atat de tarziu la imbarcare incat mi-am auzit numele rostit cu disperare. in megafoanele aeroportului. Lupta cu bagajele de mana (al meu si al nepotelei, destul de greu pt umerii ei firavi, riscand sa o cocoseze) s-a sfarsit in favoarea mea, desi mi-a fost cam greu sa le tarasc pe scarile aeroportului, autobuzului si avionului. Am regretat nespus lipsa burdufului cu care fusesem rasfatata in calatoriile anterioare. Asteptarile sumbre care au inceput cand am aflat ce locuri avem au fost indeplinite cu varf si indesat. Avionul fiid plin de copii (deh, la ei incepe scoala mai devreme) tacanitul usilor de la toaleta a constituit muzica de fond a calatoriei. Fiind companie low cost nu s-a servit nici macar apa gratis, totul era contra cost. Nu mi-e clar daca au apucat toti pasagerii doritori de a cumpara mancare sa o si primeasca pt ca aproape tot drumul avionul a "dat din coada", scuturandu-ne mai ceva decat autobuzele de pe minunatele noastre drumuri. Cica au fost turbulente, pesemne ca in cinstea noastra atmosfera s-a decis sa danseze rock and roll (din fericire rollul a lipsit) stiind probabil ca matusalemica-mi persoana e contemporana cu inventatorii si regii acestui dans (ma refer la Beatles si Elvis, of course)
Nepotica, avand nenumarate zboruri la activ (si cand zic nenumarate nu glumesc, chiar a zburat de atatea ori incat a pierdut sirul numaratorii) mi-a marturisit ca niciodata nu a fost atat de scuturata si nu simtea deloc nevoia sa-i fie rearanjata mancarea in stomac. Totusi gingerul (luat in eventualitatea raului de avion, ea avand rau de masina) a folosit doar la potolirea cu succes a unei serii de sughituri.
Calatoria avand loc noaptea si locurile fiind la geam (al ei, de fapt, dar cu putin efort am putut privi si eu pe geam) am avut parte de frumoase privelisti ale oraselor luminate (nepotica spunea razand ca se va transforma curand in girafa pt ca, fiind geamul cam sus pt ea, a trebuit sa-si intinda gatul) am zburat un pic si deasupra Angliei, parca peste Liverpool, daca am inteles eu bine ce mormaia pilotul. La un moment dat avionul a inceput sa coboare spre niste lumini, dar brusc a luat din nou inaltime. Stewardesa ne-a asigurat ca "everything is OK" iar pilotul si-a cerut scuze ca e ceva cu traficul. Tot curajul pe care il adunasem pana atunci a luat-o la goana, pt ca multe dezastre aeriene descrise cu lux de amanunte pe canalele de documentare vorbeau de aterizari ratate, si tocmai asistasem la una. E drept ca eram in avans fata de ora programata, totusi... Dar a dat domnul si am aterizat cu bine in aplauzele, cam anemice (dupa atata scuturat, pesemne) ale pasagerilor. A reinceput lupta cu bagajele de mana tarate pe scari (desi domnul amabil de langa mine, cu mai multa experienta, spunea ca, in ciuda asteptarilor pasagerilor din spate, se va deschide numai usa din fata pt a putea coborai pe burduf, a avut dreptate doar pe jumatate, s-a deschis doar usa din fata, pt a cobori pe scara).
Aeroportul mi s-a parut mai mare decat Otopeniul nostru, desi Irlanda are sensibil mai putini locuitori (ginerele meu sustine insa ca Dublinul are 2 milioane de locuitori, cat Bucurestiul, zice el, dar eu cred ca Bucurestiul are mai multi). Am gasit repede bagajele, le-m incarcat pe un carucior si am pornit spre iesire. La controlul pasapoartelor functionara a intrat in panica (lucru ce nu s-a intamplat la Bucuresti) cand a vazut o matroana cu pasaport de Romania careisotea un copil cu pasaport american. Cred ca deja isi inchipuia cum va fi avansata ea pt ca a ajutat la descoperirea unei retele de traficanti de copii, dar a parut vizibil usurata cand nepotica i-a raspuns, in engleza of course, la intrebarile de control. M-am felicitat ca mi-am tinut gura si n-am admonestat-o pe nepotica pt ca a intarziat, cum mi s-a parut mie, o vesnicie cu raspunsul.
Au urmat imbratisarile cu fiica mea si asezatul la o coada destul de mare dar care mergea fff repede (mai ales avand in vedere ora inaintata, era miezul noptii) pt a lua un taxi. Am fost impresioanata, bineinteles placut, de organizarea si ordinea personalului care chema taxiul. Am ajuns la hotelul unde fiica mea rezervase locuri inca din Romania, un hotel f curatel, undeva nu prea departe de gara spre Cork. Si asa s-a sfarsit prima zi (adica noapte) a calatoriei.