Excursie la Blarney 28 septembrie 2008 Part I

Dimineata, cand ne-am trezit, am crezut ca am cobit ieri, nori plumburii acopereau orice raza de soare. Am hotarat sa mergem oricum la Blarney, unde se afla un castel care merita vizitat. Pt ceilalti nu era o noutate, au mai fost acolo, urmand diverse trasee.
Inainte de a pleca m-am gandit bine ce sa imbrac si sa incalt, si mi-am ales imbracaminte si incaltaminte foooooaaaaaarte comode, avand in vedere experienta altor excursii. Ne-am inarmat si cu umbrele si am pornit la drum. Mi s-a spus ca exista trei variante:
1.Mers cu autobuzul. Pt asta trebuia sa mergem pana in centru, in directia opusa (Blarney se afla cam in zona in care locuim), cu un autobuz care vine f rar, sa-l luam apoi pe cel de Blarney.
2.Mers pe un drum f lung si f obositor, timp de cateva ore, avand in vedere ca se afla in grup un copil si o persoana aflata, hm, la a doua tinerete.
3.Mers pe o scurtatura, stiuta de ei, peste campuri, unde exista posibilitatea sa mancam mure pe saturate, ba chiar sa luam pt acasa, dar care avea vreo doua portiuni mai dificile pt mine.
S-a supus la vot. Eu m-am abtinut (cum vor sa faca alegatorii nostri, in acest caz consecintele votului urmau sa se vada imediat) din motive de necunostinta de cauza incat persoana decidenta s-a dovedit a fi Lia care a decretat: pe scurtatura. Prima parte a constat intr-o plimbare placuta, in ciuda gunoaielor (Maria spunea ca zona s-ar compara oarecum cu malul Lacului Morii, dar ca aceasta comparatie e net in defavoarea Lacului Morii, si a avut dreptate). Dupa ce am trecut de zona de depozitare a gunoaielor cararea a devenit chiar atractiva, tufe mari de mure (sau poate alt fel de berry, nu chiar blackberry, am citit pe cutiile de iaurt cu fructe ca ar fi si alte berry asemanatoare, dar mai mari, astea erau mai mari dar f bune), din care am mancat chiar pe saturate. De altfel tot drumul am intalnit tufe din acestea si de aceea a durat ceva mai mult decat ne-am asteptat de la o scurtatura. Cararea era ca un tunel verde intre doua ziduri scunde acoperite de verdeata. La un moment dat intr-unul din ziduri a aparut o deschizatura marginita de doi stalpi scunzi, dar solizi, din lemn. Ne-am strecurat pe acolo, ei mai usor (supletea, deh) eu cu oarecare greutate. Am pornit la vale pe un camp. Am intrebat „Asta e campul omului, nu-i asa?” „Da, mi s-a raspuns, dar e OK”. Ei erau convinsi ca daca apare proprietarul nu obiecteaza la culpa de tresspasing, oamenii de aici sunt f cumsecade, s-au mai intalnit cateodata cu cate unul si omul n-a zis nimic.
Campul era verde si frumos, plin de flori galbene alcatuind un ciovor foarte armonios. Fiind sus se vedeau pana departe campurile verzi marginite de ziduri acoperite de verdeata sau marginite de garduri vii, pe unele campuri pasteau turme de cai sau vaci. Pe valea de langa complex sau pe terenul de langa intrarea in complex vazusem turme din acestea insotite de unul sau mai multi tauri, mai mult sau mai putin fiorosi, m-am bucurat ca pe campul traversat de noi nu era nici o turma de vaci, pt ca Maria purta o bluza rosie.
Am ajuns la o alta deschizatura, si mai ingusta. Restul familiei a trecut cu oarecare dificultate, intrebandu-se cu ingrijorare daca eu o sa incap pe acolo. Am incaput (experienta calatoriilor cu autobuzele bucurestene supraaglomerate si-a spus cuvantul). Si acest camp era gol, cu exceptia unui grup destul de marisor de barbati cu scaune pliante, insotit de un card parca si mai mare de caini si catei, care au trecut in mare viteza la vale, tot peste „campul omului”, dar la oarece distanta, nu f mare, de noi. Scaunele ne-au dus cu gandul la pescuit, cainii la vanatoare. Au ajuns jos inaintea noastra si s-au instalat ca pentru picnic, potolind javrele care latrau si se repezeau catre noi (de doua animale mi-e tare frica pe lumea asta: de cainii pe care nu-i cunosc, pt ca am avut un caine f rau in copilarie si altul m-a muscat rau acum cativa ani si de tauri, spaima ramasa din copilarie, cand scapau buhaii comunali). Am ajuns la un paraias si atunci onor familia si-a dat seama ca a gresit drumul. Tot timpul coborarii pe al doilea camp de pe parcela alaturata, plina de vaci, se auzeau mugete furioase, care imi retrezeau spaimele copilariei, spaime pe care mi le-am exprimat f des, intreband mereu ce-o sa facem cand o sa vina taurul dupa noi, el avand avantajul cunoasterii f bune a terenului. Am mers dealungul paraiasului, in directia in care Vasile isi amintea ca era podul pe care l-au traversat cu alte ocazii. Am ajuns la un vad, pe care in mod evident il foloseau vitele pt traversare. Langa vad era un fel de leagan, Vasile a exclamat: „Asta-i podul, ne prindem de el, ne balansam si ajungem pe malul celalalt. Ma si vedeam in chip de Tarzan supraponderal, agatandu-ma de „ device” si facand baldabac in apa. Am refuzat cu indignare solutia propusa, in ciuda ingrijorarii crescande produse de apropierea vadita de noi a catorva capete incornorate. Am propus la randul meu s ne descaltam si sa traversam prin vad, Vasile ne-a cerut sa ramanem pe loc si el a plecat inrecunoastere, sa caute un pod. S-a intors destul de repede, nu gasise. Atunci Maria a plecat ea in cercetare. Incornoratele se apropiau din ce in ce. Am gasit alta trecere, de fapt am sarit un fel de parleaz f scund, care n-ar fi fost greu de trecut de un taur hotarat si furios. Cand ne intrebam deja ce sa facem (de mers inapoi nu se punea problema), pt ca familia nu-si amintea de vreun pod existent in zona am auzit-o pe Maria strigand bucuroasa, gasise podul. A urmat o mica discutie, e nou sau nu podul respectiv. Mai exista o mica problema, aici gardul era de sarma ghimpata si incadra o poarta ferecata, inalta cam cat mine. De sarit gardul nici vorba, ramanea o singura solutie, escaladarea portii. Noroc ca poarta era alcatuita din bare solide, dispuse orizontal. A trecut intai Maria, ca s-o ajute pe Lia impreuna cu Vasile. Maria nu a dat nimediat ajutorul cerut pt ca nu mai putea de ras, ne-a spus doar atat: „O sa aveti un soc cand veti citi ce scrie pe tablita”. O sa-mi para multa vreme rau ca nu am rugat pe unul din ei sa ma fotografieze sarind poarta, e drept ca au incercat sa ma ajute si s-au atinut amndoi adultii gata sa ma prinda cumva daca ma pravalesc, am reusit, cam cu greu, sa ma catar pana sus si sa ajung pe partea cealalta. Pe o tabllita scria ‚Private. Do not enter”. Cu asta n-aveeam nici o apsare, noi iesisem, nu intrasem pe acolo
Pe a doua scria insa „Caution. Beware of Bull”. Adica era cat pe ce sa nu scap de ce mi-era mai frica, de taurul cel fioros. Noroc ca ceilalti, fiind mai curajosi, au indepartat se pare pericolul.
De partea cealalta a portii era drumul asfaltat, care in curand a ajuns la drumul catre Blarney. Drumul, f circulat, ne-a oferit nu numai amintita de acum priveliste a campurilor, cele mai multe verzi (am trecut si pe langa un camp arat, unul din putinele care nu sunt folosite ca pasune si, privind la culoarea maro a solului, care de departe se vede portocalie, si comparand-o cu negrul untos al cernoziomului de Baragan am inteles mai bine de ce pana de curand Irlanda a fost o tara saraca –bogatia de acum ii vine si de la imensele suprafete ocupate de corporatii internationale ca Apple si Heineken—si cum s-a intamplat ca s-a putut sa treaca printr-o foamete atat de groaznica incat sa-i moara o parte din populatie) ci si nenumarat tufe de blackberry (unele aveau un gust asemanator cu cel de dude) si paducel. La un moment dat am trecut pe langa un pusti care discuta cu tatal sau, dupa toate aparentele, care tata i spunea ceva de un pod. Ne-am gandit ca e vorba de podul stiut de ai mei din excursiile anterioare si asa si era, dar nici fermierul, care se dusese dupa un vitel ratacit, nu l-a nimerit din prima, (podul fiind acoperit de iarba si nedeosebindu-se prea mult de campul traversat) pentru ca s-a urcat din nou in masina si a coborat apoi pe jos panta f abrupta pana la podet. Nu stiu cum as fi urcat eu asa panta, cu toate ca Vasile s-a oferit sa ma ajute cu umbrela, eu am inteles ca pe post de teapa infipta in partile dorsale, el mi-a explicat, mult mai tarziu ca pe post de cric.
Am trecut si printr-un sat in care erau si cateva, f putine, case mai modeste, dar multe din ele pareau adevarate conace iar noutatea vadita a constructiei era cea mai elocventa dovada a prosperitatii recente a Irlandei. Multe din case aveau ziduri de piatra cu stalpii portilor ornati in forma de metereze, chiar si zidurile aveau un ornament interesant de piatra deasupra. Se pare ca aceste ziduri sunt o moda in aceasta zona.
Ce am vazut la Blarney voi povesti in episodul urmator.