Jurnal de calatorie Cork 3-8 septembrie 2008

De cand sunt aici a plouat cel putin cateva ore pe zi, dar mai mult noaptea sau dimineata, in restul timpului fiind chiar si soare, desi locuitorii spun ca zilele cu soare sunt f rare.Azi ploua tare, uneori in rafale, dar muncitorul de pe santierul de langa casa (n-am vazut mai multi) munceste de zor cu mantaua de ploaie pe el. L-am vazut si ieri muncind cu tot atata dedicatie.
Ieri, dupa ce a stat ploaia si a iesit soarele am facut prima excursie pe cont propriu pana la Shaking Bridge, denumirea populara a podului pietonal Daly Bridge, unde se afla locul de intalnire cu Lia si Maria. Am parcurs aproape tot traseul, pe care l-am recunoscut dupa pozele facute in zilele anterioare, dar la un moment dat am ajuns langa o frumoasa si impozanta biserica in stil gotic, cu o statuie armonioasa a Fecioarei in fata, si n-am mai recunoscut locul. Am intrebat o tanara ce drum sa urmez si ea, f indatoritoare, mi-a explicat cu lux de amanunte ca merg la stanga („left”, m-am mirat eu, pt ca Maria imi spusese
ca voi cobori tot drumul si la stanga se urca,ea iar a spus din nou, f convinsa „left” spunand si ca voi cobora niste scari. Dupa cateva minute de urcat voiniceste am intalnit o alta tanara, tot f amabila, care m-a indrumat pe calea cea buna. Se pare ca „left’ul primeia insemna de fapt „right”, iar eu fusesem la cativa pasi de scara ce duce la podul care intr-adevar se cam scutura daca pasesti mai apasat. In parc am vazut (si pozat) niste grafitti (mai degraba "painted walls"), despre care Maria spune ca fac parte dintr-un proiect mai vast al Municialitatii. F interesant e si parcul de joaca pt copii, cu ilustratii pe teme stiintifica (sistemul solar, etc) exista acolo si un fel de leagan, format dintr-o anvelopa veche, bine ancorat cu niste lanturi de un suport solid, pe care se jucau adolescente. In parc mi-a placut un fel de pom, o sculptura de fapt,imbracat in oglinzi.
Am vizitat din nou centrul, cu frumoasele lui cladiri si Supermarketul Tesco, unde speram sa gasesc adaptor pt mobil, pt ca prizele irlandeze difera de cele romanesti, ba chiar de cele europene.O fi el Supermarket, dar nu se compara cu hypermarketurile noastre, in care gasesti aproape orice. Mi s-a spus ca aproape orice’ se gaseste in City Center, un fel de Lipscani al nostru de pe vremuri, dar ceva mai sofisticat si mai vast (deh, alta epoca). Desi cladirile sunt, cele mai multe, vechi (se construieste si aici la greu) in una din ele exista pana si infamul Mc Donalds. Dar despre asta am aflat mai tarziu, pt ca data la care scriu acum e de fapt 8 septembrie, pana acum am facut excursii, poze, prelucrat de poze (din cauza norilor pozele ies cam intunecate, noroc cu tehnica digitala care imi permite sa le luminez astfel incat sa pot admira in ele verdele incredibil al ierbii irlandeze) si am facut si niste treburi administrative (in sarcina mea cade distractia pt pisica f jucausa si extrem de curioasa, cu un simt de pradator deosebit de dezvoltat, cu blana asemanatoare unui ocelot, primita in dar de nepotica, ffff iubitoare de animale, de la parinti).
Si acum sa povestesc ce am promis in articolul anterior, anume ca am facut pe 3 septembrie, dupa ce a stat ploaia. Inainte de a pleca din Romania, cand mi-am incarcat cartela la mobil (in ciuda nenumaratelor mesaje de la Vodafone
care promite marea cu sarea daca fac abonament la ei, pt pensia mea si pt cat vorbesc e mai convenabila cartela) am rugat-o pe functionara de la Vodafone sa-mi faca ea roaming. M-a asigurat ca totul e in ordine dar in Irlanda "Surprise, surprise” orice nr apelat e „in afara ariei retelei”. In plus, cand s-a descarcat telefonul am vazut ca incarcatorul nu intra in priza, avand nevoie de un adaptor. Pt ca deh, m-am obisnuit cu binele si-mi place sa comunic m-am simtit cam stresata si am fost convinsa ca, odata gasit un centru Vodafone, problemele cu mobilul vor lua sfarsit. Am plecat deci, cu mantaua de ploaie in traista, spre statia de autobuz. Care autobuz a trecut vesel pe langa mine inainte de a ajunge in statia care era, oricum, facultativa (am avut surpriza mai tarziu, stand intr-o asemenea statie cu Maria si Lia, sa vedem autobuzul dorit trecand in mare viteza pe langa statie). Se pare ca si la ei serviciile lasa uneori de dorit, pesemne angajatii sunt din Europa de est. Totusi, casierul de la magazin, care nu mi-a dat bon, parea asiatic. Bonul mi-ar fi fost f necesar, pt ca bateriile cumparate de acolo pt camera foto nu s-au potrivit si nu mai pot incerca sa le schimb. In fiecare zi aud un sunet familiar: masina de inghetata, care suna la fel ca in Romania, ba chiar, dupa cum spune un american, la fel cu cel din America. Totusi masina din Bucuresti avea un sortiment mult mai bogat de inghetata, am cumparat chiar inghetata speciala pt diabetici. Aici cu greu pot fi gasite produse speciale pt diabetici (spune o colega de-a Mariei, care e de mai multa vreme in Irlanda) desi Irlandezii au un procent destul de ridicat de diabetici de gradul II. Si acum sa ajung la servicii: vanzatorul de la masina vindea copiilor inghetata la cornet. L-am intrebat daca are „no sugar” (pt diabetici) si, cu un aplomb pe care, ercunosc, l-am admirat, mi-a oferit un cornet identic cu cele cumparate de copii spunand, f sigur pe el „no sugar, definitelly no sugar at all”. Poate avea dreptate, poate pt ca e mai ieftin, era folosit indulcitor la preparare, oricum inghetata era dulce, dar nu excesiv de dulce. Am cumparat de la masina pt ca in cele 3 magazine cu alimente in care am intrat nu era nici urma de produs pt diabetici in afara unui iaurt f mic si f scump (si la noi sunt mai scumpe produsele pt diabetici, nu mi-e prea clar
de ce).
Totusi vanzatorul de la care am cumparat, in cele din urma, adaptorul, era f amabil, m-a si indrumat spre centrul Vodafone, ca m-am invartit prin centru ca o oaie capie, e alta poveste, pt ca la un moment dat n-am mai stiut incotro sa o iau si am intrebat care e drumul , toata lumea a fost amabila, numai toanta de mine n-a inteles, de ex, ce inseamna „op there and then naturally (op there am inteles ca inseamna in sus incolo, dar n-am stiut ce-i aia naturally), pana la urma am ajuns la un magazin numit Car Phone, iar vanzatorul a mers cu mine pana aproape de Vodafone. Functionara a inteles ce i-am explicat, am inteles si eu ca nu pot face roaming in Irlanda, singura optiune parea o cartele SIM de Irlanda, dar nu s-a putut, mobilul fiind locked de Vodafone.ro. Am regretat hackerii romani care chipurile repara telefoanele mobile, „descuindu-le” pe cele furate. Incat acum am un telefon perfect reincarcabil si la fel de perfect inutilizabil.Preturile, cele mai multe, sunt asa cum glumea sotul meu vorbind despre cele din Italia, la fel ca cele din Romania, dar in Euro.
Incepusem sa spun ca autobuzul a trecut pe langa mine. Mi-am zis ca e un bun prilej sa cunosc o parte din oras, si am pormit la drum pe jos. Drumul a fost usor, fiind la vale, mai greu mi-a fost la intoarcere, pt ca am preferat sa ma intorc tot pe jos. Am facut o multime de poze catedralei St Mary, tot impunatoare dar nu la fel de frumoasa ca cea anglicana, din centru, (centrul e pe un fel de insula) numita St Fin Barre.
De aceea am ajuns cam tarziu in centru, unde majoritatea covarsitoare a magazinelor se inchid la 6. Am cam alergat cautand Vodafone (de aceea
am tot intrebat unde e, ca sa castig timp, noroc ca Vodafone se inchide mai tarziu). La intoarcere am mers spre biserica St Anne Shendon, spira ei fiind
un bun punct de reper. Mi-au placut strazile f inguste din Shendon, unde rarii trecatori m-au salutat de parca ma cunosteau de cand lumea (asta s-a intamplat si in alte parti ale orasului) dar cand am ajuns aproape de casa n-am fost sigura pe ce strada trebuie sa o iau (Maria mi-a cumparat o harta f
detaliata, dar ce folos, ca la fata locului nu gasesti tablite cu numele strazilor) si am intrebat o bastinasa, dupa toate aparentele. Respectiva si-a apropiat fata tare de a mea si a latrat ceva intr-o limba care mi s-a parut celtica. Incurcata si nedumerita i-am zis „I don’t speak celtic”, ea a ridicat din umeri cu dispret si a plecat. M-am dezmeticit cand era la cativa metri si am zis „Bitch” destul de tare, se pare,. pt ca s-a intors si mi-a raspuns, parca relaxata si mirata „You are”. Putin mai departe am intalnit o doamna mai in varsta (care fuma, sunt surprinsa cat de multa lume fumeaza aici, in special femei, chiar pe strada, inteleg de ce in unele locuri scrie ca fumatul e interzis cu desavarsire) f amabila, care m-a indrumat in directia cea buna, desi complexul de aprtamente in care locuieste Maria, platind o chirie destul de mare (1500E/luna) e cam la marginea orasului, nici macar nu e indicat pe harta.
Pe 4 septembrie am plecat, pe cont propriu, profitand de soarele ce stralucea vesel, spre Lidl, supermarketul nemtesc despre care am vorbit mai sus. Nu mi-am luat umbrela. Maaaare greseala, cand am iesit din supermarket am fost intampinata de o burnita suportabila, dar nu prea placuta. N-am reusit sa ma ud f tare pe acel km parcurs pana „acasa’ (noroc ca cea mai apropiata piata din Bucuresti, in minicartierul nostru e cam la aceeasi distanta si sunt deja obisnuita, desi aici ma chinuie mai tare reumatismul pe care-l suport cu stoicism de pe la 16 ani).
Ce nu mi-a placut e faptul ca n-am gasit paine decenta (toate erau cu faina de soia, toxica pt hipotiroidiana care sunt, n-am spus candva ca am o tona de hibe?, si multime de euri, sau half baked) Am inteles de ce Maria a cumparat niste chifle half baked care, odata coapte, au devenit tari ca piatra, iuti ca
sageata. Pe cele cumparate de mine le-am copt conform instructiunilor (cum a facut si ea) dar, dupa ce s-au racit un pic, le-am pus inapoi in punga (cam incomod sa pun perne pe ele pt aburire, cum se face in Romania), cu riscul de a se incruzi. Au devenit comestibile, mai ales ca unele erau si acoperite cu seminte, la acelasi pret ca si cele simple.
Daca in Utah painea care semana cel mai mult cu cea din Romania era cea frantuzeasca sau italieneasca aici cea poloneza are aspectul si gustul celei de acasa. Explicatia o constituie numarul mare de polonezi care a invadat spatiul anglo-saxon. Langa Tesco e un magazin polonez care se cheama, nu stiu de ce „Back in USSR” iar in Dublin scria si „Perestroika” pe un magazin ce avea un fel de steag cu culorile noastre nationale.. O fi vreun ciudat simt al umorului sau doar o de neinteleasa, pt mine, nostalgie.
Vineri vremea era deadreptul cainoasa, cu o ploaie rece si un vant puternic. Totusi, pt ca se terminase laptele, am inaugurat mantaua de ploaie, care m-a servit cu cinste si abnegatie, si am pornit spre Lidl. N-a fost o excursie prea placuta.
In una din seri, supraveghind mazta (de fapt un pui, nitel peste 4 luni), am socializat cu niste copii din vecini care mi-au povestit despre pisoii si
catelul bunicii lor. Ne-am inteles bine, in ciuda accentelor diferite (irlandezii par ca mesteca vorbele, in plus folosesc uneori o in loc de a-ul englezesc, am inteles ca asa e dialectul din Cork County) Sambata am plecat sa ne intalnim cu o familie pe care o cunosteam si eu din Utah. Am colindat un pic prin centru. In timp ce am mers cu autobuzul am vazut pe o straduta de pe langa catedrala niste grafitti f colorate, precum si niste statuete interesante in minusculele curticele din fata caselor si mi-am propus sa fac o excursie pt a le poza, deasemena vazusem o biserica interesanta in spatele centrului dominican, ca si una aproape de casa. Mi-am atins obiectivele duminica, Am gasit pe harta un drum mai scurt spre catedrala si n-am mai obosit asa tare ca la plimbarile anterioare (poate si-a spus cuvantul si antrenamentul). Lia a mers la calarit de ponei. Se pare insa ca stapanii erau in parc cu un noaten pe care il calareau pustii doritori, poneiul n-a prea cooperat in lipsa lor.
Sambata, cum am inceput sa spu,n am mers la Blackrock Castle, unde e o expozitie pt copii. Am luat masa la restaurantul din incinta. Mie nu mi-a placut, a durat f mult pana am fost serviti (eu am comandat chicken wrap care avea vagi urme de pui, pana sa vina ma intrebam daca nu cumva puiul inca mai alearga prin curte, americanul a comandat paste si, in mod curios, acestea au fost servite ultimele) iar gustul tindea spre infect. In schimb, dupa ce am iesit de la expozitie si dupa o lunga plimbare pe cheiul raului Lee am mers in centru, la Gino’s, unde am mancat pizza excelenta, sensibil mai convenabila ca pret decat masa de la BC. (Vasile ne-a spus ca in Bonn o felie de pizza costa 0,50E, in Cork, la Gino’s, cea mai mica si mai simpla pizza costa 5,75E).
Castelul de pe stanca neagra e micut si cochet, situat pe malul lacului Mahon (Lough Mahon). Aerul miroase a mare si a alge, sitarii scormoneau prin mal dupa hrana, pescarusii (adevarati, din cei de mare, nu din cei de gunoaie, numiti goelanzi) zburau, am vazut si maci pe langa drum. La intoarcere am trecut pe langa niste adevarate conace, despre care Maria spune ca ar costa cam un milion de euro. Nu mi se pare mult, in comparatie cu anuntul de la poarta, care vorbea de case tip, mult mai modeste. Pe Lee erau ancorate, din loc in loc, niste barci, n-am inteles ce rol aveau. Mult timp am mers printr-o zona care avea un parc pe partea opusa apei, inconjurat de un zid cam darapanat.
Trecatorii erau destul de rari, contrastand cu forfota din centru, in special de dimineata, cand am vazut si muzicanti ce cantau pe strada, avand cateva
monede in cutia asezata in fata. Pe o scena cam improvizata canta o orhestra, cu un solist cu parul alb, care canta ceva ce parea muzica populara irlandeza, avea un timbru f placut, dar noi n-am stat mult (concertul cred ca a fost organizat de municipalitate, pt ca erau cativa cetateni cu veste speciale si cu un fel de „cutia milei” in brate) , am mers spre Blackrock Castle. Tot pe drumul de intoarcere am trecut pe langa cladirea Cork City Council. Maria e cam suparata ca zona de langa primarie e f ingrijita si arata f bine, restul orasului fiind cam neglijat. Si primaria arata f bine.
Am uitat sa spun ca de dimineata Lia a gatit, sub indrumarea mea, niste prajituri cu unt si miere in forma de „Hotoaica”, mingea pe care trebuia sa
o prinda Harry Potter, eroul ei preferat. A reusit sa citeasca, in original, desigur (in romana citeste mai greu) toate cele 7 volume. Se pare ca prajiturile au iesit f bune, eu nici nu le-am gustat, din motive de diabet.