Jurnal de calatorie Cork 17 septembrie 2008

Azi e o zi minunata! Soarele straluceste, sunt abia cativa norisori pe cer, parca nici vantul nu mai adie (aici pe colina bate aproape tot timpul). Nici in cele doua zile anterioare vremea nu a fost rea, chiar a iesit si soarele cateva minute dintre nori, important este ca nu a plouat.
Na, ca m-am molipsit de la localnici si vorbesc si eu despre vreme. Subiectul are totusi importanta lui pt o impatimita a clickurilor pe aparatul foto cum sunt eu.
Mai serile trecute, manevrand printre cele cateva travel diskuri din dotare pe care salvez si fac back-up la poze, am inteles de ce se spune ca „mai binele este dusmanul binelui”. Dupa ce am numit, prelucrat, salvat, intr-un cuvant muncit (de mi-au sarit capacele) la pozele facute pe 7 septembrie, incercand sa le revad Surprise, Surprise, folderul era gol pe ambele travel discuri. Deci ieri, dupa ce am intins rufele sa le bata vantul (nu am fost singura temerara, am mai vazut si in alte curti franghii pline cu rufe) am pornit in expeditie de recuperare poze obiective turistice. Pt ca acum am o oarecare experienta de pozat pe timp innorat mi-a parut bine sa vad ca, mai ales panoramele orasului, au inceput sa-mi iasa mai bine. Am repozat o biserica ce are pe fatada niste frumoase mozaicuri care amintesc de mozaicurile de la bisericile noastre, am gasit chiar si o casa ce avea niste mozaicuri interesante (de remarcat simtul estetic inspirat de anglo-saxoni, firmele unor magazine sunt adevarate opere de arta, nu mai vorbesc de pictura pe sticla de la posta din Shandon, care inveseleste, prin culorile ei vii, orice suflet mohorat din cauza vremii). Cautand o scurtatura am ajuns in zona unui liceu particular de baieti tocmai cand ieseau de acolo grupuri de liceeni in uniforma. Uniformele elevilor sunt diferite de la scoala la scoala, dar absolut toate, chiar si cele de fetite, au cravate. Cravatele liceenilor erau, spre deosebire de cele de la cursul primar (uni) in dungi. Liceenii s-au intersectat cu grupuri de fete ce purtau o uniforma asemanatoare, m-am jenat sa-i pozez direct, m-am facut ca pozez catedrala, de aceea pozele de grup nu sunt prea reusite. In schimb mi-au reusit pozele facute unui grup de tinere musulmane in centru, erau in excursie,(usor de remarcat datorita esarfei specifice, care a trezit, esarfa, nu grupul, atatea controverse in Franta atunci cand a fost interzisa purtarea ei pe cap) insotite de o ghida care nu purta basmaua specifica. Tot pe langa catedrala am vazut, din spate, o mamica ce impingea un carucior, imbracata intr-o rochie ce parea de turcoaica. Pe o straduta din Shandon mergea, stingher, un pusti in uniforma, pustiul avea aspect de pachistanez sau indian. Din ce am citit eu in romane pachistanezii nu sunt prea iubiti in tarile europene de limba engleza. Am vazut din nou cativa negri si mi-am amintit de un poster vazut zilele trecute, in care scria „Keep Irland White”. In primul moment n-am inteles ce a revoltat-o pe Maria, eu asimiland albul cu puritatea am crezut ca e un slogan ecologist, nicidecum rasist.
Chiar acum, in timp ce scriu, un zgomot puternic de motor imi tulbura gandurile. E omul care a venit sa tunda iarba din curtea din spate. In alta zi am vazut doi insi, cocotati pe un fel de masini de teren deschise (am uitat cum se numesc), unul cu alura de wrestler, tundeau iarba din parculet. Poate de aceea arata atat de ingrijite si de verzi parcurile lor.
Am mai aflat, cu ocazia acestei plimbari, ca ceea ce credeam eu a fi o biserica bine ascunsa de lume e de fapt Dominican Priory (nu Sion Priory, cea din codul lui da Vinci, ci una adevarata) iar adevarata biserica, cea trecuta in ghidurile turistice ca St Mary’s Church, e acea cladire cu o fatada f inalta, care are coloane ce ii dau aparenta unui templu grec, pe care o pozasem in alta zi (nu 7 sept) nestiind cum o cheama, desi statuia Fecioarei din varf ar fi trebuit sa-mi dea de gandit.
Vizavi de aceasta biserica se afla o galerie de arta, The Lee Gallery, asemanatoare cu micile sali de expozitie existente acum cativa ani in Bucuresti, pe care le vizitam inainte de a iesi la pensie, si pe care imi propusesem sa le vizitez si mai des dupa, dar n-am mai reusit sa ma mobilizez sa ies din casa pt ele. Galeria adapostea o expozitie intitulata „Life in Nature” de Sarah Corner. Am primit si un catalog in care am citit ca deloc modesta pictorita se compara cu Albrecht Durer si Leonardo da Vinci dar tablourile expuse nu se ridica deloc la inaltimea comparatiei, desi le pot numi „dragute". Mi-au amintit de tablourile expuse spre vanzare vara pe litoralul nostru, frumoase dar cam de duzina.
Am intrat un pic (eram deja cam obosita de atata peripatetism) si in cateva sali de la parterul Crowford Gallery (intrarea libera, ceeace e un lucru bun, vineri noaptea va fi o seara culturala, poate reusim sa participam la cateva evenimente), in doua sali erau reproduceri, se pare ca din alabastru (muntii Irlandei sunt plini de piatra) ale sculpturilor celebre: Discobolul lui Miron, Laocoon so fii, Venus din Milo, Maria Antoineta in chip de zeita, etc, mai mari decat statura obisnuita, fapt ce dadea o impresie de opresiune, nu doar de inghesuiala. Parca ar fi beneficiat de imensul spatiu pe care se lafaia o expozitie a unor tineri pictori irlandezi (poate cand se va inchide expozitia se vor muta statuile in acele sali, nu stiu), unele tablouri, un fel de desene albe pe fond alb, cu aspect de schita arhitecturala f alba, mi-au placut, dar cele suprarealiste semanau cu niste imense grafitti, si nu dintre cele mai reusite. Am lasat pe alta data o vizita mai amanuntita.
Ce am mai remarcat umbland prin centru a fost multimea de mici restaurante cu mesele afara, in ciuda climei f umede.
In unul din restaurante am mers la toaleta si m-a impresionat, pe langa curatenia desavarsita, cat de multe appliances se pot inghesui intr-un spatiu minuscul: o chiuveta mica, parea de jucarie dar cu robinete de apa calda si rece (separate of course, influienta stupida engleza, suparatoare mai ales la cada de baie), recipient pt sapun lichid, uscator pt maini, si bineinteles, WCul.
Pe drumul de intoarcere am cautat alta scurtatura si am ajuns pe langa Beraria Heineken. O fi berea Beamish specifica pt Cork (ca si Guinessul pt Dublin) dar, mama, ce spatiu imens ocupa Heineken!
E drept ca cam pute prin jur, cacofonie voita, (nu stiu de ce, cam toata partea aia de oras prin care am trecut ieri putea, nu numai raul Lee, ca in alte dati, o fi ceva cu canalizarea si ploile abundente din ultima perioada.
Din cate am vazut eu pe harta (pe care cartierul in care stam nici nu e trecut, atat e de nou) orasul se intinde cam de la est la vest, unde se afla valea raului Lee, la nord si sud fiind coline ceva mai putin locuite. Strazile sunt f serpuite, mai putin in vale, unde insa sunt multe f inguste, totusi pe unele circula masini, si n-am vazut semne de sens unic, poate din cauza reliefului, nu e de mirare ca uneori, desi iau ca reper cate o spira inalta de biserica, ma ratacesc incercand sa ajung undeva. In schimb de pe coline se deschid panorame f frumoase ale orasului si ale campurilor din vecinatate, acum multe aramii, dar camera mea foto nu are un obiectiv prea puternic (cum e omul, pana de curand nu aveam nici o camera foto la dispozitie, acum ma plang ca nu e destul de performanta) pt a surprinde toata aceasta frumusete, nu mai vorbesc de nori.
Am profitat totusi de vremea frumoasa si de excursia planificata inca de acum cateva zile, pana la biblioteca (Lia citeste, nu se incurca) aflata la cativa km departare. Luand-o pe Lia de la scoala am facut cateva poze cu ferestre ale claselor pe care le remarcasem de data trecuta, sunt adevarate opere de arta, picturi pe sticla. Diferenta mare intre aspectul scolii acesteia si a celei din cartieul unde locuim, Glasheen fiind mult mai interesanta, in ciuda aspectului mai auster. Si casele sunt altfel pe acest mal al raului Lee, mai diferite ca arhitectura, mai curate.In drum am trecut pe langa un stadion, pe peretii caruia sunt nenumarate grafitti, dar nu atat de interesante si elaborate ca cele din parcarea de pe White Street. As vrea sa mai merg candva in parcarea aceea. Partea proasta a acestor indelungi plimbari (asta imi place cel mai mult sa fac atunci cand sunt intr-un oras nou, nu am sa fiu niciodata tipul turistului grabit, care bifeaza obiectivele turistice unele dupa altele, plin de frenezie, eu trebuie sa am timp sa ma acomodez cu orasul, sa-i simt sufletul lui, asa am facut si in Arad, in Constanta, in Oltenita, in Salt Lake City) e ca ma cam chinuie durerea de picioare, mai ales la genunchi si glezne, desi am incaltaminte f comoda.
Interesant e ca uneori sunt salutata pe strada, de persoane pe care le vad prima data, ca si cum ne-am cunoaste de cand lumea. Azi m-a salutat, intre altele, o fata care iesise de pe stadion, unde se pare ca a avut ora de sport. Am vazut niste liceence cu fustele de uniforma incredibil de scurte, pe unele am teusit sa le fotografiez din spate (ma cam jenez sa fixez camera pe fata persoanelor necunoscute fara sa le cer consimtamantul sa fie pozate). Unii elevi au parul vopsit bicolor, au chiar si piercinguri, deci incercarea de unifomizare nu reuseste nicaieri in lume. Tinerele irlandeze nu par chiar ciume, nu stiu cum de se uratesc asa de tare mai tarziu.
Am trecut si pe langa o manastire, care avea un ciudat clopot situat intr-o miniclopotnita pe zid, Manastirea Imaculatei Conceptiuni.
Nu incetez sa ma minunez de bogatia de culori si marimea florilor, atunci cand exista, pt ca nu toata lumea are unde sa le cultive, sunt case cu usa direct in strada, sau cu un pic de curte, si aia garaj pt masina, atunci cand relieful o permite. Am vazut niste tufe de nasturtium (caltunasi) cu flori vii colorate (cei din gradina mamitei s-au ofilit de mult) care aproape ca aratau ca niste arbusti, precum si o tufa f bogata in flori de crin de o incredibila culoare roz. Hortensiile (care mie nu-mi prea plac) sunt atat de bogat inflorite incat par un covor de flori, nu mai vorbesc de minunatele begonii tuberifere, din care mi-am dorit si eu cand le-am vazut in Bucuresti la florarie (dar nu cu flori atat de mari si de viu colorate) care par a fi preferatele municipalitatii. Am vazut si un pom pitic, plin de fructe de un rosu spre visiniu, semanau cu merele padurete dar erau mai rotunde, as fi fost tentata sa rup un fruct sa-l gust dar arata asa de perfect incat s-ar fi simtit lipsa chiar a unui fruct.
Pe langa universitate se afla o veche inchisoare, din care a ramas doar un zid care se pare ca a fost cumparat de UCC (in oras exista si un Institut Politehnic) pe zidul caruia e o placuta care comemoreaza impuscarea unui erou national in timp ce acesta, neinarmat, sapa un tunel ca sa salveze prizonierii republicani aflati in inchisoare.
Ce am mai remarcat si cu alta ocazie e multimea de placute bilingve, in care difera nu doar cuvintele, ci si scrierea. E o mandrie nationala accentul pus pe limba celta, ata de diferita de cea a opresorilor de veacuri, chiar daca engleza tinde sa devina o limba universala, Lia facand observatia ca pana si in Italia s-au inteles cu toata lumea vorbind engleza.
Doua evenimente urmeaza sa aiba loc in curand: Vinerea culturala si meciul in care echipa locala, St Vicent, reprezentanta cartierelor de predilectie catolica lupta pt titlu pe county (comitat, cum am vazut ca se traduce in romane), cu eterna rivala Fin Barre, reprezentanta cartierelor anglicane, daca am inteles eu bine. Steguletele triunghiulare albe si verzi au impodobit orasul inca de duminica trecuta, desi abia duminica viitoare va avea loc evenimentul, dar vantul puternic le-a cam dat jos.
In Wilton Mall majoritatea magazinelor s-au inchis pe la 6, 6:30. Tesco insa, mult mai aerisit si mai bine organizat decat cel de pe Paul Street, din centru, era deschis, ca si „Polschi Skleap, Back in URSS” (am intrebat o vanzatoare de ce se numeste asa, mi-a spus ca majoritatea clientilor vin din Kazahstan, fiind rusi) ieri am vazut o „Alimentara” (dar era inchisa) vopsita in rosu, galben si albastru, dar pe care scria ceva cu polonezi si lituanieni, nu inteleg de unde pana unde culorile noastre nationale ii reprezinta pe ei. Acelasi gen de magazin l-am vazut si in Dublin.
Am amintit in trecat de traficul din Cork. Sa fii sofer aici e o adevarata aventura, multe srazi sunt atat de inguste incat nu pot trece un autoturism si un autobuz unul pe langa altul decat daca autoturismul (nu autobuzul, el e mai mare si mai puternic) trage mult pe stanga, uneori urcand pe trotuar. De aceea biciclistii nu prea au loc in trafic, desi unii s-au adaptat. „Motoarele” sunt f rare, probabil din cauza strazilor care au uneori pante atat de abrupte ca te apuca spaima cum se catara soferii pe ele. Cu toate acestea sunt destul de multe masini, ma mir ca nu se ciocnesc toate la ce viteza prind pe strazile lor serpuite si intortocheate (desi, din cauza paraielor cu vai adanci-creekuri-si in Salt Lake City erau unele strazi mai curbate, parca mi-e dor uneori de liniaritatea „blocurilor” ---nu sunt blocuri deloc, sunt numite asa grupurile de case de o anumita lungime, aproximativ un sfert de km-- care formau niste dreptunghiuri, mai ales in Downtown). Exista si aici Downtown, pe cheiuri (pt ca raul Lee formeaza un fel de insula intre bratele sale, unul numindu-se Chanel, canal adica), dar nici vorba de dreptunghiuri.
N-am zis nimic de aiuritoarea (pt unii, cred ca mai ales pt soferi, ca ei se bazezaza mai mult pe reflexe) circulatie pe stanga. Poate pt ca sunt cam stangace, m-am adaptat repede la ea. Am mai spus ca pe unele strazi se afla rampe, adica niste ridicaturi destul de mari, probabil din piatra acoperita cu asfalt, ba chiar pe o strada exista un semn de circulatie cum nu stiu sa existe undeva: „Trafic Calming Ahead” cu desenul de strada ingustata si, intr-adevar strada se ingusteaza din cauza unor sicane, adica niste ridicaturi in asfalt, pe care soferii sunt nevoiti sa le ocoleasca. Pe o strada mai larga, in fata berariei Heineken e ceva ce m-a incantat, pt ca am traversat intre doua semafoare (in loc nepermis, mai pe romaneste) dar pe mijlocul drumului era un fel de banda zebrata, cam ingusta, dar destul ca sa raman acolo in siguranta pana s-a eliberat acea portiune de strada.