Oaie sau Capra

Stiti cat "imi plac" mie anonimele...Mai ales cand e vorba despre o poezie care circula prin emailuri de parca ar fi fost creata direct de Sfantul Duh, fara ca vreo minte omeneasca saa se fi chinuit sa puna cap la cap cuvintele si rimele. Am primit de curand de la Virginia o astfel de poezie, o fabula de fapt dar, oricat am cautat pe net, autorul apare peste tot ca anonim. Asa ca am cedat nervos, am incetat cautarea si m-am decis sa o public si eu, numai cu niste initiale la sfarsit, care nici alea nu apar peste tot. Sunt sigura ca o sa va placa si voua, cum mi-a placut si mie.

În poiana de sub munte, în concert de păsărele,
Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.
Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri;
Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri.
Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,
Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag.
Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte
Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte.
Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră,
De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră
Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,
Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă.
Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate,
Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…

După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,
La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate,
Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,
Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume.

Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă,
Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă:
„Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,
Cum puteţi voi, oi neroade, în asemenea ţinută,
Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite,
Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute?
Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe,
Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe?
Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate
Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate?
Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră – ca un ciuf -
Că sunteţi, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”?
De ce nu priviţi în lături la familia căprească,
Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească?
Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm,
Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm?
Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem,
Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem?
Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori
Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori
Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?
Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific,
Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate!
Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.
Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.
De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră.
Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,
Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă.
Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori
Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări.
Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde,
Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade!
Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă,
Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă”?
Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit
Cu parşivele ei sfaturi, până când a obosit.

Încântată de îndemnuri şi de cele auzite,
Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:
„Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte!
Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!
Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,
Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!
De aceea, se impune ca şi noi să aderăm
La perceptele globale şi să le asimilăm.
Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,
Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.
De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime,
Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.

Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată
Şi a fost felicitată de căprimea adunată.
De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră,
A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă.
Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte,
Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte.
Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe
Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.

Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.
Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă.
Ale iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare,
De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare,
Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.
Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre.
A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta,
Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata.
Numai oaia, travestită în familia căprească,
Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească.
Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor,
Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.

Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată:
Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată. GBY