Bacalaureatul bicicletelor

Sotul meu, vazand videoclipul de mai jos, a comentat, "Am deschis cutia Pandorei" vazand cu cata voluptate am ascultat dizertatia lui Viorel Ilisoi despre bacalaureatul bicicletelor. Deh, VI nu e numai pescar...



Daca nu aveti rabdare sa ascultati toata inregistrarea (si ar fi pacat, pt ca imaginile sunt alese cu multa grija) si vi se pare mai usor sa citit textul, iata cum apare el pe situl Jurnalului National

Momente şi spite: Bacalaureatul bicicletelor
Autor: VIOREL ILIŞOI
13 iulie 2011

Bicicleta mea a luat Bacalaureatul din prima şi cu notă maximă. A fost un Bac mai greu decât la oameni, cu zece probe, nu doar cu trei. Şi n-a copiat nici una. În primul rând, bicicletele nu fură, ci sunt furate. În al doilea rând, nici un profesor de ciclism nu ar permite să se copieze la Bac. Pentru că bicicletele trebuie să fie cu adevărat bine pregătite. Altfel, o singură mişcare greşită poate însemna moartea: şi a lor, şi a stăpânilor. Aşa că nu se joacă nimeni de-a examenul.

La română i s-a cerut să facă nişte opturi, la proba de scriere, şi să comenteze un aforism de-al lui Nichita Stănescu. Nu l-a confundat pe marele poet cu personajul de film. Îl preţuia pentru că scrisese atât pentru oameni, folosind cuvinte, cât şi pentru biciclete, cu necuvinte. A vrut chiar să-l cunoască personal şi l-a căutat de câteva ori pe acasă, în Piaţa Amzei, dar el nu mai dădea de mult pe-acolo. Stătea tot timpul singur într-un parc, vizavi de Academie, privind încremenit spre cer exact ca în propriul poem: „Pietrele deschid un ochi de piatră, /Oasele deschid un ochi de os”.

Plecând de la aforismul stănescian: „A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”, Leta a susţinut că, spre deosebire de oameni, toate bicicletele au un ideal în viaţă, pentru că toate au – sau ar trebui să aibă – o oglindă. Fiind vorba despre o oglindă retrovizoare, idealul bicicletelor se află înapoi, în trecut, cum spunea şi Eminescu în dulcele stil clasic: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”. Ea a arătat că tot mai mulţi oameni capătă caracter de bicicletă, având un ideal în trecut. Aceştia spun că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.

La matematică a fost întrebată cât fac doi plus doi. „Nouă”, a răspuns Leta. Şi a demonstrat că acesta este rezultatul corect, folosind calculul în baza Anastase. În aceeaşi bază, când îşi numără spiţele, în loc de 64 îi ies 100. În baza Anastase împărţirea se face numai la numere mici, bine alese. Prin împărţire se realizează înmulţirea, ce tinde spre plus infinit. A patra operaţie, scăderea, se aplică numai la numerele mari, aproximativ 20 de milioane. Un subiect destul de dificil.

În cazul bicicletelor, învăţământul pune accent pe înzestrarea elevului. Leta fiind înzestrată cu lanţ, a vorbit despre lanţul trofic la biologie, despre lanţurile muntoase la geografie, la chimie despre reacţia în lanţ, iar la psihologie despre lanţul slăbiciunilor. Bicicletele nu mai învaţă în şcoală decât strictul necesar pentru meseria lor, aceea de a se deplasa. Sunt atâtea lucruri care nu îţi aduc bani, dar fac viaţa mai frumoasă. Părerea Letei este că s-a exagerat cu această ultraspecializare. Bicicletele au ajuns să dea în gropi, mai ales prin Bucureşti. Şi nici nu mai ştiu să facă o declaraţie de dragoste, pericol ce îi pândeşte şi pe copiii noştri. Noi le zicem în continuare copiii absolvenţilor de liceu şi le plângem de milă, deşi ei au 19-20 de ani. Bicicletele se maturizează mai repede.

La fizică i-au picat legile frecării, acea forţă care apare la interacţiunea dintre două corpuri. Leta a demonstrat caracterul universal al legii, arătând că şi la biciclete şi la oameni nimic nu merge ca lumea dacă nu ungi unde trebuie.

La informatică, Leta a efectuat câteva operaţiuni la calculatorul propriu, unul fără jocuri şi manele.

La economie politică a vorbit despre anvelopa salarială, despre frâne în calea dezvoltării când la ghidon se află nişte incompetenţi, care n-au o direcţie clară, un far călăuzitor, şi pun economia pe butuci.

Cea mai dificilă a fost proba practică. A trebuit să parcurgă zece metri pe o pistă pentru biciclete din Capitală. Cu mult noroc a trecut şi de această grea încercare. Totodată, a fost admisă şi la proba teoretică, deoarece aceea era doar teoretic o pistă pentru biciclete.

A luat 10 pe linie. Pentru că a pus pedala pe carte. N-a pierdut vremea prin cluburi şi prin parcuri, ca bicicletele de fiţe, n-a stat toată ziua la calculator, ci calculatorul a stat la ea, n-a aşteptat să câştige la loto ori să devină amanta unui biciclet celebru şi cu bani, din Tour de France. Sigură pe învăţătura sa, nici nu s-a sinchisit de camerele de supraveghere amplasate peste tot prin oraş.

Într-o ţară înlăcrimată după Bacalaureat, Leta e fericită. Am şi înscris-o la o facultate pentru biciclete, cu învăţământ de la distanţă şi în viteză, deşi sunt sigur că ar fi făcut faţă şi la una umană, ba poate că ar fi fost chiar fruntaşă printre colegii săi de gen neutru, produşi ai învăţământului românesc de astăzi. Pentru că Leta mea e o bicicletă ungurească. Şi fabricile din Ungaria nu scot tâmpite pe bandă rulantă.