Noaptea Muzeelor (Dupa 20 de ani)

Sa nu ma intelegeti gresit, stiu ca la noi in tara actiunea asta teribil de bine venita se practica doar de 6 ani. 20 de ani au trecut de cand nu am mai intrat in Muzeul National de Arta al Romaniei.

Daca anul trecut am avut nevoie de incurajarea si impulsul Ciupercutzei sa particip, anul acesta mi-a fost tare rusine ca i-am vizitat mai rar blogul si m-am trezit tare tarziu sa o felicit cu ocazia zilei ei de nastere si n-am mai avut nas sa o intreb ce program are pt sambata noaptea si daca e dispusa sa-mi faca si mie loc in programul ei.

Mi-am zis ca m-am facut mare si pot sa merg si singura sa dau raite prin muzee cand nu trebuie sa scot bani din buzunar pt asta. Mi-era dor de MNAR, inainte de 89 il vizitam destul de des (chiar daca trebuia sa platesc) si aveam exponatele mele preferate, la care ma duceam in vizita ca la prieteni vechi.

Asa ca mi-am consultat propriul blog, am vazut ca muzeul se deschide de la ora 16 si n-am tinut cont de sfatul cuiva de la Meteo sa stau in casa dupa ora 14 pt ca da codul galben peste mine. Mi-am luat mantaua galbena de ploaie (mi s-au rupt cateva umbrele rasucite de vant) si mi-a parut rau ca nu am aplicat metoda din Cork de a face poze in are liber la adapostul umbrelei, pt ca in pozele facute pe timp de ploaie nu mai apare nici o pata, deci specialistul are dreptate, dorinta mea de a fotografia soarele la rasarit a fost fatala senzorului camerei.

In parcul de langa "Sala Palatului" rododendronul cel roz inca era falnic, desi era evident ca e pe cale sa-si piarda podoaba de flori. Imi place initiativa asta noua de a te invita sa stationezi pe iarba, am profitat de ea pt poze.



Chiar din parc se putea intra la o expozitie in care se puteau vedea Capriciile lui Goya, insa pt asta trebuia platit bilet. In vremea in care vizitam eu Palatul se intra pe latura dinspre hotelul Atenee Palas (actual Hilton) si se platea un singur bilet pt tot muzeul. De data asta se intra vis a vis de fostul CC, in stanga Galeria de Arta Europeana si in dreapta Galeria de Arta Romaneasca.

Cum eram mai aproape de partea stanga am inceput periplul putin dupa ora 16. Anul trecut era o coada descurajanta la intrare, era si f tarziu, aproape de miezul noptii si eram obosita dupa ce colindasem cateva ore bune, acum bineinteles ca socoteala de acasa, ca din cauza ploii oamenii vor iesi mai tarziu din casa s-a potrivit cu cea din targ.

Din Galeria de Arta Italiana imi aminteam un tablou mare "Suzana si cei doi batrani" (ca sa inteleg scenele biblice pe care le vedeam in tablouri l-am rugat pe preotul din blocul nostru, curand dupa cutremurul din 77, sa-mi faca rost de o Biblie contra cost. Dumnezeu sa-l odihneasca unde e acum, sper ca e intr-adevar in locul cu verdeata, a fost cea mai valoroasa achizitie de carte din viata mea) atribuit lui Titzian. Nu l-am vazut imediat si am intrebat-o pe supraveghetoare unde este. "Tintoretto" m-a corectat ea (nu-i spusesem numele tabloului). Sigur, erau si cateva tablouri de Tintoretto, dar si Suzana, acum atribuita altcuiva.

Modul cum e amenajat acum muzeul mi se pare destul de reusit, din pacate lumina uneori deranjeaza o buna vizionare a tablourilor, am remarcat asta in sala unde e expus "Haman implorand iertare Esterei", de Rembrandt. Mai multe supraveghetoare mi-au spus cu regret ca Van Dyck si alte 15 tablouri nu mai sunt in muzeu, au fost trimise la Bruckenthal, in Sibiu. Exista insa la MNAR mai multe tablouri de Van Dyck, cel atat de regretat e "Omul cu tichia albastra", vestit pt minutia cu care au fost pictati perii de fata omului.

Am revazut cu multa bucurie cele trei tablouri de El Greco, cel cu "Adoratia Pastorilor" mi-e f drag, in special pt ca lumina nu vine de sus, ci pare ca emana din pruncul divin. Pesemne ca am eu un aer asa mai casnic, mai nedusa la biserica, pt ca tanara din sala respectiva a tinut sa-mi precizeze ca e vorba de Nasterea lui Iisus.

Stiam ca existau si niste tablouri de Velasquez, poate nu-mi amintesc eu bine, le-am revazut pe cele de Zurbaran si tot in aceasta sala, a spaniolilor, am revazut un alt tablou care imi place f mult, de Alberto Cano, "Hristos la stalp", cu Iisus care asteapta sa fie biciut si se uita cu multa mila la cel care pregateste supliciul.
Am remarcat ca aproape toate tablourile arata ca noi, semn ca s-a lucrat f mult la restaurarea lor, inca imi mai amintesc craquelurile de pe unele din ele. Totusi nu sunt sigura ca in cazul lui "Venus si Amor" de Lucas Cranach cel Batran s-a lucrat cu destula grija, obrazul stang al lui Venus pare putin cam prea intunecat fata de restul picturii.

Multa vreme am fost convinsa ca unul dintre tablourile lui Claude Monet se cheama "Scurteica Verde", abia cu ocazia acestei vizite mi-am dat seama ca am facut o confuzie, Monet a pictat-o pe sotia sa Camille intituland tabloul "La Femme a la Robe Verte", "Scurteica Verde" fiind pictata de Stefan Luchian. Probabil confuzia din capul meu s-a datorat faptului ca ambele protagoniste au fost pictate din spate.
Stefan Luchian Scurteica verde

Claude Monet La Femme a la Robe Verte
Naufragiul lui Aivazovsky (n-am gasit pe net poza) era surghiunit intr-un hol in curs de amenajare, neluminat (m-a indrumat intr-acolo o tanara supraveghetoare care m-a sfatuit sa ma uit de pe scara, ca se vede mai bine ). Sper ca nu ramane acolo, tabloul e f mare iar holul mult prea ingust pt a putea fi admirat in toata splendoarea lui.

Am lasat la urma in "darea de seama" despre aceasta aripa a palatului tablourile mele favorite, cele doua buchete magnifice de flori pictate de Jan Brueghel "de catifea". Cand am intrebat-o pe tanara din acea sala unde sunt tablourile lui Pieter Brueghel cel tanar (despre care ea mi-a spus mandra de cunostintele ei ca e varul lui JB, in realitate sunt frati, exista o intrega dinastie Brueghel care incepe cu Pieter Brueghel cel Batran, continua cu cei doi frati amintiti mai sus, stafeta e preluata de Jan Brueghel cel tanar si e dusa mai departe de Ambrosius Brueghel) m-a informat ca sunt la Sibiu, de fapt erau in sala alaturata, dupa usa, ca sa zic asa.

Dar ca sa ma intorc la flori, pe vremuri aceste doua tablouri erau expuse f aproape de intrarea in muzeu, care incepea cu o sala in care se gaseau obiecte gasite in siturile arheologice de pe teritoriul tarii noastre, se continua cu arta medievala, apoi arta romaneasca moderna si contemporana, abia apoi ajungeam la arta internationala.



Sigur, in muzeu exista f multe tablouri mai mult sau mai putin valoroase, pt a le vedea pe indelete ar fi nevoie de multe Nopti ale Muzeelor, nu numai una, si aceea planificata pt mai multe muzee. Mi-am luat valijoara care-mi serveste de poseta si mantaua de ploaie de la garderoba si m-am indreptat spre Galeria de Arta romaneasca. Atunci am regretat ca nu am umbrela, ploua tare si as fi vrut sa pozez si statuile amplasate in curtea muzeului.

Bineinteles nici aceasta galerie nu mai seamana nici pe departe cu ce-mi aminteam eu. Atunci exponatele pareau cam terne, cam prafuite, acum sunt mult mai bine puse in valoare, desi culoarea caramizie a peretilor (aceeasi ca si in galeria europeana) ar putea fi discutabila. Exponatele sunt f frumoase, merita vazute. Imi aminteam o tampla de altar de la Manastirea Snagov, sculptata in lemn de nuc, o minunatie, nu mai este, in schimb sunt altele, deasemenea f frumoase. Spuneam ca voiam sa vad unele exponate pe care le-am indragit dealungul vremii, pe unele le-am regasit, pe altele nu. As fi vrut sa revad "Gigantul" lui Paciurea (exista in schimb o sala dedicata numai himerelor sale, ca si o sala numai pt Brancusi, "Rugaciunea" fiind una din iubirile mele) sau "Arcas odihnindu-se" al lui Ion Jalea, am cautat zadarnic macar un tablou de Margareta Sterian, poate sunt toate la Constanta.

Dimitrie Paciurea- Himera

Constantin Brancusi-Rugaciunea

N-am mai vazut nici "Taranul rasculat" al lui Octav Bancila, dar nici superbul "Atacul de la Smardan" al lui Nicolaie Grigorescu, acesta era asezat inclinat intr-o nisa si aveai impresia ca pur si simplu soldatii se avanta inspre tine, ca intri in tablou si participi la ce se intampla acolo. In schimb pe un hol erau expuse niste tablouri cam de pe la 1848 ai caror ochi posedau acea calitate deosebita de a parea ca te urmaresc in oricare parte a holului mergi.

"Hora Unirii la Craiova" a lui Theodor Aman (pictorul cel mai iubit de autorii de careuri de cuvinte incrucisate, cea mai iubita poeta fiind Magda Isanos) nu mi-a mai produs acea impresie covarsitoare de alta data. Erau asa de multe tablouri de Aman si Tattarascu incat nu stiu prea bine ce a mai ramas in muzeele dedicate lor. Poate ma mobilizez candva sa merg sa vad, desi daca ni se refuza gratuitatea pe RATB (mai mult ca sigur) si se mai ia si din pensie mobilitatea imi va fi mult redusa (n-am nici un chiosc de bilete in apropiere, si e riscant, cred eu , sa calatoresc fara bilet pana la prima statie).

Voiam neaparat sa vad unde sunt tablourile lui Darascu, asa ca am intrebat o fatuca unde sunt. "In sala 10", mi-a raspuns ea. N-am vazut nicaieri vreun numar pe vreo usa, ceva, dar m-a indrumat aratandu-mi directia. Era bine daca se oprea la asta dar ea, f indatoritoare, mi-a spus ca sunt sculpturi de Darascu si in alta parte. "Darascu e pictor" am precizat eu. "Scuzati, am inteles Barascu" Mi-a fost mila de ea (era intr-adevar f saritoare) si nu i-am mai spus ca sculptorul e Baraschi, nu Barascu.

In drum spre acea sala am vazut si alte tablouri de care imi aminteam cu drag (la loc de cinste erau cateva de Victor Brauner, insa mie nu-mi plac nici de frica, sunt prea deprimante) cum ar fi "Familie de tatari" a lui Iosif Iser. As fi vrut sa fac ceva poze dar mi s-a precizat la prima galerie, cea europeana, ca trebuie sa achit o taxa de 50 RON. Pozele le-am luat de pe situl oficial al muzeului.

Mi-a placut f mult o sala f frumos ornamentata (sala in sine, nu vorbesc de exponate) mi s-a spus ca a ramas asa de pe vremea regelui, dar sala tronului, care e si mai frumoasa (am vazut-0 cand aveam 10 ani, dar nu-mi amintesc decat tronul, un scaun mai sofisticat si mai mare) nu e deschisa pt public.

Ploua in continuare cand am iesit. Obiectivul urmator era Institutul Geologic unde puteam ajunge cu metroul . Se deschidea la 19, era aproape de ora deschiderii. In drum am facut cateva poze, se pot vedea pe albumul de pe Picasa. Mie imi place cum au iesit, in ciuda ploii. Experienta din Cork si-a spus cuvantul.

Daca tot eram in zona m-am hotarat sa intru si la Palatul Shutzu, adica Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti. Bine am facut pt ca acolo, pe langa un cort al Crucii Rosii cu imagini de razboi(n-am vrut sa-l vad, nu voiam sa ma deprim, eu cred ca cel mai rau lucru care se poate intampla pe lume si sta in puterea omului e razboiul) erau doua expozitii f reusite, dupa parerea mea, una cu multe fotografii si texte explicative f interesante (n-am avut insa rabdare sa citesc tot, nici timp, daca voiam sa ajung acasa inainte de miezul noptii, ca sa nu mai caut taxi, cum s-a intamplat anul trecut) am facut cateva poze care pot fi vazute tot in albumul mentionat mai sus, cealalta cu tablouri ale familiei, presupun, Meiloiu. Expun doua doamne si un domn. In prima sala pictorita ii explica un tablou cuiva (m-am jenat sa-l pozez, am pozat altul, o balerina, care era deja retinut). Nici intr-o suta de ani n-as fi reusit sa gasec singura in acel tablou toate acele simboluri si semnificatii savante, era ceva cu niste spirale (n-am reusit sa le identific, poate nu am tras prea bine cu urechea, deh, am si eeu handicapurile mele) si alte chestii tare sofisticate.

Tablourile domnului nu mi-au placut, in schimb tablourile cenusaresei din ultimul salon (eram singura acolo, am facut cateva poze), in special cele cu porumbei, mi-au placut f mult.

Pt ca Muzeul Taranului Roman e chiar vis a vis de Institutul Geologic m-am decis sa vad si expozitiile deschise acolo. Nu mai ploua si deja erau f multi tineri care colindau orasul ca sa vada muzee. A trebuit sa stau la coada pt expozitia cu "Moara lui Asan" o cladire f frumoasa, adevarat monument de arhitectura, situata undeva pe langa Spitalul de copii Grigore Alexandrescu, dar care se degradeaza pe zi ce trece, pt expozitia de pictura taraneasca chineza nu am mai avut putere sa astept sa se indure sa dea la o parte bariera care bloca accesul si sa ne dea voie sa intram, mi-era si teama sa nu revad acele orori proletcultiste cultivate de chinezi prin anii 50 ca sa combata decadenta artei din perioada imperiala.

Am trecut drumul si nu mi-a parut rau. Anul acesta expozitia cu vanzare s-a deschis la parter, artefactele si pietrele mi s-au parut teribil de scumpe (cele care meritau intr-adevar sa fie cumparate sareau de 100 de lei--ron) dar vanzatorii se pricepeau la ce vindeau, nu mai erau minoritarii (unii minoritari care s-au specializat in acest gen de comert si-au facut lectiile si stiau cate ceva despre pietre) pe care i-am vazut anul trecut, cred ca multi din cei de anul acesta aveau cunostinte destul de solide de geologie. Relativ ieftine erau niste roci care cred ca au fost preparate pt vanzare chiar la IG. E posibil ca persoanele care vindeau (angajate ale muzeului), la preturi destul de mari, pietre in holul de la Muzeul Antipa sa fi fost prezente in acea seara la standuri.

Se vindeau si cristale vindecatoare. Eu doream neaparat aventurin, piatra norocului, am gasit o pietricica nu prea scumpa si acasa mi-am dat seama ca mai aveam vreo doua, cumparate pe mai nimic din Salt Lake City (fiind situat in zona bogata in minerale pietrele se gaseau mai usor acolo). Vanzatorii de gemoterapie ofereau alta piatra drept aventurin, tot verde dar fara insertiile de mica, mica facnd diferenta.

Am fost surprinsa cat de multa lume, de cele mai diferite varste, a venit la acest muzeu (si nu concertul Alinei Sorescu ii adusese acolo, pt ca nu s-au grabit sa iasa la insistentele repetate ale organizatorilor, ci au continuat sa priveasca cu mult interes expozitiile stiintifice (am o banuiala, anume ca Muzeul Antipa fiind inchis s-a transferat la IG o parte din zestrea de geologie, am recunoscut imitatiile de pietre pretioase care existau la MA).
Pur si simplu abia aveam loc sa ma misc. Doar la Muzeul de Istorie Naturala al Universitatii din Salt Lake City, unde s-a dat voie intr-o zi sa se intre pe gratis, am mai vazut atata aglomeratie.



Cand m-am hotarat sa plec am vazut ca in holul de la intrare cativa tineri faceau jonglerii, mai mult sau mai putin reusite, iar afara se pare ca avea succes concertul. Mai era programata o lansare de carte, dar eram tare obosita si se facuse tarziu, mi-era si tare foame, dar nu am stat la coada cea mare de afara de la gratar (cred ca fumul se simtea in toata imensitatea de Piata Victoriei). Abia acasa am vazut ca am primit de undeva o invitatie la Carul cu bere unde in acea noapte se serveau promotional 3 mici si un pahar de 400ml de bere la doar 13 lei.

Inainte de a intra la metrou am observat ca fernoarul despartiturii unde imi tineam telefonul mobil era deschis si telefonul nicaieri. M-a apucat disperarea, aveam o intreaga carte de telefon in el, numere pe care nu le-am transcris in alta parte. Cand am plecat de acasa pipaisem, parea ca este. Si acum la pipait simteam ceva care semana cu telefonul. M-am gandit ca, aiurita cum sunt uneori, i-am schimbat locul. Nici vorba. Ce simteam eu la pipait erau cardurile de fidelitate de la farmacii. Speram totusi ca este acasa, nu-mi venea sa cred ca nu-l mai am. Cred ca niciodata nu am parcurs cu atata viteza drumul, destul de lung, de la statia de tramvai pana in apartament. Mi-a venit ideea sa-l caut in poseta (chiar e o poseta, nu "valijoara" obisnuita) cu care merg uneori la pravalia cea mai apropiata de casa. Mi-a venit inima la loc, acolo era! Si cate pacate imi facusem crezand ca cineva s-a bucurat la vechitura mea (n-are nici macar camera foto)... Asta sunt, ma pripesc sa trag repede concluzii cand nu e cazul.