Are you dirt old?

Intrebarea din titlu mi-a fost pusa prin email de Jolly Good Joke, si tot ei ofera si raspunsul. Am sa traduc textul, apoi am sa comentez pe larg cele scrise acolo.

Someone (in nici un caz Vlad Petreanu :) asked the other day,

'What was your favourite fast food when you were growing up?''

We didn't have fast food when I was growing up,' I informed him. 'All the food was slow. ''

C'mon, seriously. Where did you eat?''

It was a place called 'at home,'' I explained. !'Mum cooked every day and when Dad got home from work, we sat down together at the dining room table, and if I didn't like what she put on my plate I was allowed to sit there until I did like it. '

By this time, the kid was laughing so hard I was afraid he was going to suffer serious internal damage, so I didn't tell him the part about how I had to have permission to leave the table. But here are some other things I would have told him about my childhood if I figured his system could have handled it:

Some parents NEVER owned their own house, wore Levis , set foot on a golfcourse, traveled out of the country or had a credit card.
My parents never drove me to school. I had a bicycle that weighed probably 50 pounds, and only had one speed, slow.

We didn't have a television in our house until I was 19. It was, of course, black and white, and the station went off the air at midnight, afterplaying the national anthem and a poem about God; it came back on the air at about 6 a. m.
And there was usually a locally produced news and farm show on, featuring local people. . .

I never had a telephone in my room. The only phone was on a party line. Before you could dial, you had to listen and make sure some people you didn't know weren't already using the line.

Pizzas were not delivered to our home. . . But milk was.

All newspapers were delivered by boys and all boys delivered newspapers--my brother delivered a newspaper, six days a week. He had to get up at 6AM every morning.

Movie stars kissed with their mouths shut. At least, they did in the movies. There were no movie ratings because all movies were responsibly produced for everyone to enjoy viewing, without profanity or violence ormost anything offensive.

If you grew up in a generation before there was fast food, you may want to share some of these memories with your children or grandchildren. Just don't blame me if they bust a gut laughing. Growing up isn't what it used to be, is it?

Si acum traducerea:

Cineva m-a intrebat zilele trecute:

"Care era felul de fast food preferat in copilaria ta?"

"Nu exista fast food in copilaria mea", l-am informat. toate mancarurile erau lente (nu stiu cum sa traduc jocul de cuvinte fast=rapid, slow=lent)

"Hai, serios, unde mancati voi?"

"Era un loc numit acasa. Mami gatea in fiecare zi si cand Tati se intorcea de la lucru stateam cu totii la masa si daca nu-mi placea ce era in farfurie mi se permitea sa stau acolo pana imi placea."

In acel moment copilul radea atat de tare incat m-am temut sa nu-si vatame ceva in interior si am trecut peste partea in care nu aveai voie sa pleci de la masa fara sa ti se permita.

Unii parinti NICIODATA nu aveau o casa in proprietate, nu purtau blugi, nu au pus piciorul pe un teren de golf , nu au calatorit in strainatate si nu au avut credit card.

Parintii mei nu m-au dus niciodata cu masina la scoala. Aveam o bicicleta care cantarea cred vreo 25 de kg si avea o singura viteza, lenta (nu avea schimbator de viteze)

Noi n-am avut televizor acasa pana la varsta de 19 ani. Era desigur, alb si negru, transmisia se intrerupea la miezul noptii, dupa ce se canta imnul national si se citea un poem despre Dumnezeu; se relua dimineata la 6. Si de obicei erau stiri locale si un show despre ferme, cu protagonisti locali.

Niciodata n-am avut telefon in camera mea. Singurul telefon era cuplat. Inainte sa formezi numarul trebuia sa asculti daca nu cumva cineva pe care nu-l cunosti vorbeste deja si ocupa linia.

Nu se aducea pizza acasa, dar se aducea laptele.

Toate ziarele abonatilor erau aduse de baieti si toti baietii distribuiau ziare--fratele meu ducea ziare, sase zile pe saptamana. trebuia sa se scoale la 6 in fiecare dimineata.

Starurile de cinema se sarutau cu gura inchisa. Cel putin in filme. Nu existau recomandari pt anumite varste pt ca toate filmele erau produse in mod responsabil astfel incat fiecare sa se bucure de ele, fara vulgaritati sau violenta sau orice ar fi nerecomandat minorilor sau chiar adultilor.

Daca ai crescut intr-o generatie inainte de a exista fast food poate vrei sa impartasesti copiilor sau nepotilor amintirile tale. Dar sa nu dai vina pe mine daca o sa rada in hohote.

Ei, copilaria nu mai e ce a fost, nu-i asa?

Et voila, uite de-aia am inceput eu sa scriu "Ce verde era valea mea", pt ca am vrut sa afle si generatia asta atat de tehnologizata si de globalizata de tineri si copii cum se traia pe vremea noastra, desi una din tinere din familia mea, a declarat, in mai multe emailuri, ca o plictisesc de moarte povestile mele, in schimb are pretentia ca povestile pe care le scrie ea sunt geniale, macar ca nu stiu daca a avut rabdare sa termine vreo carte in viata ei (cel putin asa declara, ca n-a prea citit) N-as fi scris despre ea daca n-as fi ramas cu impresia, citind scrisoarea deschisa a lui Tudor Chirila, ca atitudinea ei e specifica multor tineri.

Din textul in engleza de mai sus rezulta ca exista un gen de globalizare avant la lettre inca din vremuri apuse, in sensul ca modul de trai, chiar si in cele mai avansate tari, nu era mult diferit de la o tara la alta.

Lasand la o parte faptul ca in copilaria mea nu aveam nici macar electricitate in casa (am aflat de curand ca primele case electrificate in comuna se alimentau de la generatorul sondei care fora in cautarea aurului negru in Baraganul vestit pt aurul sau verde, doar de aici a aparut renumele de granarul Europei al Roamniei interbelice) multe din cele amintite mai sus se potrivesc tineretii mele. Am sa le amintesc pe rand:

Cei mai multi parinti, in special din orase, nu erau proprietari de locuinte, le inchiriasera de la stat. Noi am fost nevoiti sa ne cumparam apartament pt ca, fiind proveniti din provincie, nu aveam nici cea mai mica perspectiva de a ni se oferi o locuinta de stat, chiar daca aveam buletin de Bucuresti, sotul meu prin repartitie, fiind sef de promotie, iar eu prin Ordinul Ministrului. Abia dupa revolutie, cand apartamentele de stat au putut fi cumparate cam cu pretul unui televizor si mai toata lumea urbana a devenit proprietara, dar mai ales dupa ce s-a modoficat constitutia garantandu-se dreptul la proprietate si nu doar fiind ocrotit (din cauza "ocrotirii" asteia eu, care am platit din greu rate la CEC ani de zile pt apartament, n-am votat pentru la referendul pt prima constitutie) a inceput nebunia cu afacerile imobiliare, nebunie care pe plan mondial a declansat actuala criza.

In tineretea mea doar vaporenii isi permiteau sa poarte blugi, datorita lor (a "bufului", cum povestea cu haz Impricinatul, fost medic pe vapor) mai reuseau si alti muritori sa-si permita acest lux, ba chiar unii mai instariti cand voiau sa epateze prin hainele purtate mergeau si la evenimente mondene (adica botezuri, nunti, cumetrii, rareori teatru, niciodata opera) imbracati in costume de blugi.

Cat despre terenurile de golf ce sa zic, daca erai dispus sa te indatorezi tot anul si chiar anii viitori pt un concediu la mare puteai sa-ti permiti si sa platesti din cand in cand tarifele exorbitante de la terenurile de minigolf. Abia anul acesta plimbandu-ma prin Herastrau am descoperit ca exista acolo un teren de golf, in tineretea noastra, datorita lui Ilie Nastase erau mai in voga terenurile de tenis. In Salt Lake City si in Cork am vazut deasemenea terenuri de golf, dar nu pareau aglomerate din cale-afara, pt ca se stie ca, la fel ca si schiul sau iahtingul, golful e un sport care necesita cheltuieli mari pt echipament.

Cat despre card bancar, eu personal n-am nici acum, prefer sa primesc pensia numerar, din mana postasului pe care-l cunosc de multi ani, aproape ca face parte din familiile noastre de pensionari din cartierul in care locuiesc.

Ei,bicicletele noastre Carpati si Pegas, ce buni tovarasi de excursii au fost intr-o vreme! La scoala copiii mei mergeau pe jos, abia la liceu au folosit tramvaiul (et moi aussi). Masina ne-am luat-o cand deja ne puteam lauda ca suntem in plina maturitate, sau poate doar o tinerete intarziata, si nu se punea problema sa ducem copiii cu masina un km, cat era pana la scoala, din cauza cozilor interminabile de la benzina (intr-o tara cu multime de rafinarii, fosta tara exportatoare de petrol).

Cat despre televizor...Un unchi de-al meu, fiind intrebat unde sta presedintele de CAP a raspuns:"uita-te unde e o antena de televizor, acolo sta o ruda de-a presedintelui" Primul nostru televizor era un Rubin rusesc, alb-negru, cu un ecran incredibil de mic. Casatorita fiind am cumparat primul televizor cand fetitele aveau deja cativa anisori. Ne chemau entuziaste: "veniti repede, sunt desene animate", si le urmaream cu incantare, toata familia in par. Mai tarziu au proliferat antenele de bulgari, sarbi, unguri sau rusi, dupa regiune, vecini si limba materna. Am invatat bulgara nu numai datorita similaritatii cu rusa, ci si fiindaca s-a gasit la Cretzulescu un manual de bulgara in franceza. Astfel am fentat noi, poporul, propaganda desantata si cultul personalitatii. In timpul perestrokai era o incantare sa privim programele de varietati de la Moscova. Ca era un singur canal TV national inainte de 89 (ar fi fost de neconceput ca nea Ceashca sa se razboiasca cu mogulii de presa) e inutil sa mai precizez.

Chiar si dupa 89 am avut telefon cuplat. Stiam cine era cuplajul, sta pe scara noastra. Telefonul s-a instalat destul de tarziu dupa darea in folosinta a blocului si noi am stat "pe linie moarta" vreo 3 luni tocmai pt ca nu aveau cu cine ne cupla, asa ziceau tehnicienii lor. Exact cand am avut operatia de san n-am avut ton la telefon luni de zile, cica de la un cablu. Al naibii cablu, nu se repara singur. Din lipsa de concurenta pur si simplu Romtelecomul isi batea joc de clienti. Acum ne roaga cu tot felul de oferte, una mai atractiva decat alta. Nu stiu daca-si poate imagina cineva ce a insemnat conexiunea la internet prin telefon cuplat: cand mi-era lumea mai draga daca ridica vecina telefonul se intrerupea legatura si daca descarcam posta trebuia sa iau totul de la capat, consumand zadarnic minutele de pe cartele. Acum avem fibra optica de la concurenta Romtelecomului.

Prin 75 nici nu stiam cum arata pizza, din descrierea sotului meu, trimis la schimburi culturale peste ocean, n-am prea inteles despre ce e vorba, apoi au inceput sa prolifereze si in Bucuresti, cea mai buna pizza se gasea in Piata Rosetti.

Laptele ne era adus la usa de taranii din satele vecine, vorbesc acum despre copilaria fetelor mele, in copilaria mea noi am avut o vreme vaca, (am renuntat din motive obiective) trebuia sa ma scol de dimineata s-o duc la cireada si sa merg seara la capul podului ca s-o recuperez, facea parte din indatoririrle mele de zi cu zi. Cand ploua trebuia s-o caut pe coclauri, ca sa nu scape in lucerna si sa se umfle si sa crape, odata am ajuns acasa seara tarziu, fara vaca, terorizata la gandul bataii zdravene care ma asteapta, dar vaca statea cuminte in grajd, unde ajunsese fara ajutorul meu, scapandu-ma astfel de bataia de care ma temeam.

Cand am fost in Salt Lake City era un baiat care arunca ziarele in usa, la noi abonamentele erau livrate de postas (postasul din SLC aducea coletele si plicurile-- din care cele mai multe contineau oferte sau facturi de plata--precum si nenumaratele pliante de la supermarket)

Despre filme ce sa mai zic, m-am saturat ca de mere acre de violenta, de injuraturi, de scene mai mult sau mai putin explicite de sex, prefer documentarele (desi multe din ele sunt cu crime) sau unele filme gen Hallmark, cat mai siropoase. Acum inteleg de ce unul din cliseele americane e imprumutarea unui film vechi (exista in vest adevarate supermarketuri care imprumuta casete sau DVDuri) si vizionarea lui in extaz. Am avut noroc in tineretea mea de productii cinematografice de f buna calitate, care rulau pe ecranele noastre aproape concomitent cu cele din tarile de provenienta, Europa avea multe scoli nationale de cinema care se intreceau in a face filme extraordinar de bune, nu mai vorbesc de scoala rusa, Bondarciuc e doar un exemplu.

Sigur, fiecare om trecut macar de prima tinerete vede trecutul cu lentile roz, aproape toti exclama cu nostalgie:"ehei, pe vremea mea!", dar adevarul e ca nu totdeauna progresul, mai ales cel tehnic, inseamna si schimbare in bine, daca intra in contradictie cu valorile morale. Fiecare epoca are avantaje si dezavantaje, pt mine existenta blogului inseamna descoperirea unei calitati pe care n-am stiut ca o am, aceea de a scri, cat de bine ramane la aprecierea eventualilor cititori.

Ei, stimati tineri, ati ras cu hohote la cele scrise de mine mai sus? Aveti si voi amintiri nostalgice?