Perversity of mind

Cine nu a facut gafe in viata lui? Eu una recunosc ca mi se intampla fie din nestiinta, fie din superficialitate. Dar un articol din New York Times (pe care l-am gasit cand am trimis un email cu link la alt articol care atrage atentia ca Facebook intentioneaza sa faca publice "by default" toate mesajele userilor, aici e cazul sa spun ca Picasa seteaza albumele private by default) atrage atentia ca se pot comite gafe tocmai din dorinta de le evita.

Articolul il citeaza pe Edgar Allan Poe (scrierile lui sunt fascinante dar aerul lugubru din cele mai multe, si nu ma refer aici la celebrul "Nevermore" din poemul "Corbul" ci mai ales la nuvele, sa nu uitam ca el e "tatal" romanelor politiste cu "Crimele din Rue Morgue"sau SF cu "Aventurile lui Gordon Pim", care l-a inspirat pe Jules Verne in "Sfinxul Ghetarilor", e in totala contradictie cu firea mea solara):

“That single thought is enough,” wrote Edgar Allan Poe in “The Imp of the Perverse,” an essay on unwanted impulses. “The impulse increases to a wish, the wish to a desire, the desire to an uncontrollable longing.”

He added, “There is no passion in nature so demoniacally impatient, as that of him who, shuddering upon the edge of a precipice, thus meditates a plunge.”

Or meditates on the question: Am I sick?

In a few cases, the answer may be yes. But a vast majority of people rarely, if ever, act on such urges, and their susceptibility to rude fantasies in fact reflects the workings of a normally sensitive, social brain, argues a paper published last week in the journal Science.

Hmm, asta imi aduce aminte de un impuls nebunesc, despre care n-am vorbit niciodata nimanui, pt ca mi-a pus sub semnul intrebarii propria mea sanatate mintala (noroc ca am citit acest articol si am realizat ca doctorul care a refuzat sa ma interneze la Spitalul" Dr Marinescu" avea perfecta dreptate cand sustinea ca sunt doar f stresata dar perfect sanatoasa din pdv mintal, mult mai tarziu am aflat ca aveam o puternica lipsa de calciu, adica spasmofilie), avut exact in cazul amintit de Poe.

Eram in Canions Land, exact pe marginea unei prapastii si o secunda m-am intrebat "Ce-ar fi sa ma arunc?" Dar in secunda urmatoare mi-am imaginat socul suferit de ai mei si am spus NU. Citisem in SLC Tribune despre o investigatie care avea ca obiect o intamplare petrecuta tot intr-un parc national din Utah, posibil CL, cand sotul s-a intors acasa fara sotia care ajunsese zdrobita la baza unei prapastii. Rudele femeii banuiau ca nu a fost o cadere accidentala, avand in vedere colosala asigurare pe viata a nefericitei (cam un milion de $) al carei beneficiar era tocmai sotul.

Si daca tot am pomenit de Utah o sa fac un detour pt a povesti despre un documentar mult gustat de sotul meu, "Survivorman", de fapt unul din vreo patru documentare cu protagonisti diferiti dar cu acelasi scop declarat, acela de a ne invata pe noi, muritorii de rand, cum sa supravietuim in conditii extreme. Episodul pe care l-am vazut se petrece in Canions Land.

Dupa ce ne povesteste cum ca pana si banda lui Butch Cassidy si-a cautat ascunzis acolo si ca multi dintre cei intrati in zona nu au mai iesit vreodata (tot in SLCT am citit despre un caz relativ recent al unei bande care a jefuit cel putin o banca si a intrat in Canionland spre a nu mai fi vazut nici unul din membri vreodata, undeva s-au gasit niste oase, poate ale unuia din ei) supravietuitorul nostru si-a facut un culcus distrugand cativa din destul de putinii copaci de acolo (am acasa cateva conuri de pini pitici), in alta zi s-a adapostit intr-o pestera care ar fi putut fi infestata cu sobolani purtatori de ciuma (parca as trai intr-o lume Tehnocrati, numai ce ma intereseaza un subiect si apoi apar tot felul de conexiuni) si in cele cateva zile cat a bantuit prin tinuturile in care isi fac veacul cougars (pume), bobcats (un fel de rashi) si rattlesnakes (serpi cu clopotei) a pretins ca n-a mancat decat o veverita de pamant pe care a ars-o bine ca sa distruga orice bacil al ciumei sau alte cumplite boli, precum si niste boabe de ienupar.

A baut apa din gropi (in Canions Land am fost de doua ori, a doua oara a plouat mai tot timpul, un paraias micut pe care l-am sarit intr-o drumetie s-a umflat la intoarcere --dupa cel mult o ora-- incat l-am traversat cu oarece dificultate, incepusem sa ma cam satur de desertul acela atat de umed, mai ales ca ma chinuia reumatismul) si se pare ca s-a aflat intr-o zona in care nu se pomenea sa se stie pe unde ar curge cele doua rauri care isi au confluenta in CL, Green si Colorado (cel din urma fiind "responsabil" de "Great Canyon" aflat in statul invecinat, Arizona, linkul duce la un site cu fotografiif frumoase si o prezentare documentata a GC).

In schimb sunt sigura ca vitele ale caror urme le-a gasit si care apartin unor fermieri care au primit autorizatie sa le lase sa pasca putina iarba din CL (in 2003 era mare scandal pt ca Administratia le-a pus in vedere fermierilor sa-si scoata vitele din parc din cauza secetei, lucru ce ar fi costat o avere avand in vedere ca respectivele animale trebuiau sa fie intai gasite, apoi scoase cumva, poate cu elicopterul, de pe coclaurile unde isi faceau veacul, nu stiu cum s-a finalizat diferendul, pt ca am plecat) stiau f bine unde se afla apa, pt ca altfel ar fi crapat de mult. Si pt ca tot vorbeam de Tehnocrati supravietuitorul nostru a vazut si un corb, dar nu pe cel al lui Poe.

Dupa ce atat eu cat si sotul meu am ajuns la concluzia ca "asta isi bate joc de noi pretinzand ca se filmeaza singur" omul s-a declarat invins de mediul ostil si a spus ca va chema echipa de salvare sa-l scoata de acolo. Trebuie sa marturisesc ca, desi cand am fost in excursie noi am mers pe poteci marcate in zona destul de restransa amenajata pt turisti ca noi mi-era putin teama sa nu ne intalnim nas in nas cu vreo puma. Din fericire am vazut doar un iepuras gri.

Si ca sa mai raman putin in dragul de CL (n-am mers in prea multe excursii dar cele din Utah, pt care le voi ramane vesnic recunoscatoare copiilor, m-au impresionat cel mai mult, atunci, exceptand secunda amintita mai sus, am fost fericita) o sa mai spun ca am vazut un alt documentar, despre salvari incredibile, petrecut aproape de valea lui Colorado. Un grup de tineri insotiti de vreo doi adulti s-a ratacit si a ajuns cu greu la rau si apoi a fost salvat, dupa niste peripetii extrem de dramatice in timpul carora unul din ei s-a prapadit. Acest grup n-a avut parte de o echipa de salvare sau de camere de luat vederi, intamplarea a fost reconstituita cu actori pe baza celor povestite in documentar de catre protagonistii reali.

Cred ca ce mi-a placut cel mai mult in parcurile din Utah vizitate a fost aerul de salbaticie neimblanzita al locurilor, ca si dificultatea urcusurilor sau coborasurilor (in Natural Bridges am coborat intr-un fel de prapastie pe fundul careia trecea un raulet peste care se arcuia un pod natural, n-am reusit sa ajung pana jos, panta era prea abrupta, ar fi trebuit s-o strabat si in sens invers) .

Dar destul cu ocolisurile. Am sa ma intorc la articolul care mi-a prilejuit aceste rememorari. Se intelege de acolo, ca si din rezumatul lucrarii stiintifice care i-a stat la baza, ca daca suntem constienti ca un anume lucru "nu se face"sa fie spus sau executat, daca suntem stresati sau distrati tocmai acel lucru ne aluneca de pe limba sau ne trezim ca-l facem. In acest sens povestioara lui Poe, pe care acum am citit-o prima data, lugubra si gotica in spirit, e cat se poate de ilustrativa.

Am sa copiez rezumatul articolului lui Wegner, din pacate n-am reusit sa citesc tot articolul pt ca ori trebuia sa ma inregistrez, ori sa-l cumpar:

How to Think, Say, or Do Precisely the Worst Thing for Any Occasion

Daniel M. Wegner

In slapstick comedy, the worst thing that could happen usually does: The person with a sore toe manages to stub it, sometimes twice. Such errors also arise in daily life, and research traces the tendency to do precisely the worst thing to ironic processes of mental control. These monitoring processes keep us watchful for errors of thought, speech, and action and enable us to avoid the worst thing in most situations, but they also increase the likelihood of such errors when we attempt to exert control under mental load (stress, time pressure, or distraction). Ironic errors in attention and memory occur with identifiable brain activity and prompt recurrent unwanted thoughts; attraction to forbidden desires; expression of objectionable social prejudices; production of movement errors; and rebounds of negative experiences such as anxiety, pain, and depression. Such ironies can be overcome when effective control strategies are deployed and mental load is minimized.