Vasile Militaru

Nu am in biblioteca nici o carte de Vasile Militaru. Dar "A venit aseara mama" mi se pare ca o stiu de cand lumea. Fabulele amintite in articolul anterior imi revin in memorie de parca ieri le-am auzit rostite de glasul drag al lui Tatitzu, Dumnezeu sa-l odihneasca. Am gasit pe Gugal si "A venit aseara mama", si "Magarul si Oglinda".In schimb "Pupaza si Cioara" n-a tentat pe nimeni, dar am gasit alta pupaza, una "democrata', pe blogul Gabrielei, dedicata ministresei de turism. O sa imprumut poeziile gasite de pe unde se afla iar din"Pupaza si Cioara" o sa scriu cat imi amintesc.

MAMA

A venit aseara mama,
din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i,
astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa,
grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea
de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta,
ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate,
am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele,
-cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane
sa se creada-ntr-un palat:

Nu-ndrazneste nici sa intre,
cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca
doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama
si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa,
nu e-n casa vreunui rege,

Si de-abia o fac sa sada
pe-un divan cu scoarta noua…
-”Mi-era dor de tine, maica…
Ti-am adus vreo zece oua,

Nitel unt, iar colea-n traista
niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi,
prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana
si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica,
ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfarsite…
maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri
sa ma cheme cimitirul…

Jale mi-e de voi, mamuca,
dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa,
bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma
sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala
de pe urma lui ramasa:

Lui Codin sa-i dai pamantul
de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca,
maica, sa le ia Maria;

Lui Mitrus sa-i dai zavoiul
de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul
sa le dai lui Nicolae,

Iara tu, ca mai cu stare
decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie
ti-a fost dat sa vii pe lume…

Cand si cand, in miezul verii
sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii,
la casuta mea baiatul

Si-avand tihna si odihna,
la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii
cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana
si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala,
se-ntalneau cu ale mele.

Magarul si oglinda
Publicat de Tiberiu Csabai in 29 Oct, 2008

Un magar nerod si care cu vreo cativa ani in urma
Vietuise langa turma,
Cand era silit sa care
Pe spinare
Mii si sute de samare,
Nu stiu cum, prin ce-ntamplare
A ajuns
La coama tuns,
Cu pomada parfumata pururi uns;
A ajuns, in scurt, bogat
Si, de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat,
Invitat prin mari saloane
De boieri si de cucoane...

Dar magarul, indispus
Ii privea pe toti, de sus,
Cautand mereu s-arate, cu-ndrazneli fara pereche
Ca-i boier de vita veche,
Desi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume era el si cine-a fost.

Intr-o zi insa, magarul ingamfat si crai de ghinda
S-a-ntalnit si c-o oglinda,
Iar oglinda, indrazneata,
Numai drept stiind sa spuna, cica i-ar fi zis in fata:
- Ifosul iti e-n zadar,
Ca oricat de mult te-ai crede
Si ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar,
Cin-te-aude si te vede
Altceva nu poate crede ca poti fi decat magar!

- Eu, magar? racni magarul, napustindu-i-se-n glaf
Si, c-o singura copita, el facu oglinda praf.
- Ah, a suspinat oglinda, trecand dincolo de viata
Adevarul, totdeauna doare, cand e spus in fata
Si, oricat te stii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, cand faci ca mine, pregateste-te sa suferi!

Pupăza „democrată”

În pădurea lor odată, la un bal,
În „carnaval”,
Bal cu „tombolă” bogată,
Dat pentru ajutorarea puilor orfani de tată,
S-antâlnit o făzăniţă c-o pupăză „democrată”…

Făzăniţa, neam de viţă,
Cum e orice făzăniţă,
Purta o rochiţă simplă, strânsă mult pe talie,
Ca ţesută din petale aurii de dalie,
Fără nicio „garnitură” să facă senzaţie,
Ceea ce-o făcea să fie toată-n tot o graţie!

Pupăza, ca să turtească tot soborul de la bal,
Se-mbrăcase, zicea dânsa, în „costum naţional”
Zorzonat cu panglicuţe de mătase ţipătoare,
De la cap pân’ la picioare;
Peste creştet îşi pusese o maramă-n zece iţe,
Numai flori de margarete, albăstrele şi crăiţe;
Ochii-ncercănaţi cu vânăt şi-ncărcaţi cu foc de stele;
Ghearele, numai inele;
Pe sub guşă, sălbi de aur: galbeni mari şi mahmudele,
Bogăţii ce la picioare i le-au fost putut aşterne
Pupăzoiul ei destoinic, care-n trei, patru „guverne”,
Peste păsări, în pădurea dintre Dunăre şi Nistru,
Tot mereu a fost ministru,
Tolănit pe scumpe perne:
La Domenii, la Finanţe, la Război şi la Interne,
(Căci şi păsările-n codru au, şi nu arar siniştri,
Peste ele: ulii, vulturi, ca şi pupăzoi miniştri!…)

Astfel deci înzorzonată pupăza de proastă viţă,
Privind balul plin de păsări, zise către făzăniţă:-
Vai, ce fără gust se-mbracă sexul nostru, cuconiţă!
Ia te uită, par-igzamplu, dumneata, la rândunică:
Nu m-aş îmbrăca asemeni nici de frică!
Plină de fasoane toată, cică face lumea praf,
Când o vezi săltând pe sârma firelor de telegraf!

Ce zici dumneata, apoi,
Despre doamna piţigoi?
Mică, numai cât aluna,
Face veşnic pe nebuna:
Mie, nici ca servitoare nu mi-ar place aşa una!

Însă, una ce nu place nici chiar boului ce paşte
E madam scatiu; priveşte-o: parc-ar fi un ou de Paşte!
Ceea ce însă de ele face-mă să fug mereu,
E că toate aceste doamne au un miros foarte greu!

Eu, mă ştii, sunt „democrată”,
Cum e şi bărbatul meu,
Însă nu cu-asemeni gloată!
Şi, dacă-am venit acuma între ele aici, cum vezi
E că n-am avut ce face, făzăniţă, să mă crezi;
Pentru că, numai prin votul ce-l va da acest popor
Fără gust la-mbrăcăminte şi-aşa greu mirositor,
Pupăzoiu-mi va fi iarăşi pus „ministru”-n viitor!

Făzăniţa, indignată, n-a putut atunci să tacă
Şi-a zis pupezei, cu scârbă, sărind iute pe-altă cracă:
- Vai de sufletul acelui neam sortit pe veci să fie
Cârmuit sub sfântul soare de-o aşa „Democraţie”
Şi ferească-ne Presfântul Dumnezeu de-aşa sinistru,
Să mai vină înc-odată pupăzoiul tău ministru!

Pupaza si Cioara
(fragmente)
Ce-mi tot stai in fata cioara?
Nu te simti, nu ti-e rusine?
Vrei sa ma r eped la tine
Cu-al meu cioc sa te las chioara?
Ingalata lighioana!

Nu-mi mai aduc aminte cum demonstreaza pupaza cat de "doamna" e ea, dar imi amintesc perfect raspunsul ciorii:

Cioara neagra ca un tuci
Isi facu si ea trei cruci
Si raspunse-asa,-ntr-odoara:
-Recunosc ca esti cucoana
Ca de nu as recunoaste
Vai,m-ar bate cel de sus.
Dar maistiu,si cer iertare
De-ndraznesc sa spun cu glas:
Ca la dumneata in casa
N-as putea sa stau un ceas
Fara sa ma tin de nas!

Si acum am sa copiez si Note Bibliografice:

Născut: 1885 Dobreni, judeţul Ilfov
Decedat: 8 iulie 1959 Închisoarea Ocnele Mari, judeţul Vâlcea
Note Bibliografice
De la Vasile Militaru ne-au rămas puţine date biografice. Ultima perioadă a vieţii i-a fost ostilă. Multe decenii a cunoscut aprecieri glorioase, iar în final o înfrângere totală, nemeritată.

Nu putem aprecia că a fost un poet vioara întâi, şi nici nu vrem să arătăm ce înseamnă martir, căci două generaţii au trăit - în diferite forme - teroarea regimului comunist. Dorim doar să punem în lumină adevăratul om Vasile Militaru prin poezia sa, corectând neavenita apreciere a lui G. Călinescu ce nu vedea în el decât "...autorul unor fabule triviale... de un succes extraordinar" (Istoria Literaturii Române, pag. 937, Editura Minerva, Bucureşti, 1986).

Fiu de plugar, născut în anul 1885 în comuna Dobreni din judeţul Ilfov, este atras, explicabil, de mirajul Bucureştilor, ca fiii de ţărani din romanele semnate mai târziu de Marin Preda. Debutează cu versuri în revista Literatură şi artă română. E remarcat de timpuriu de oameni de elită din cultura timpului, ca Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duliu Zamfirescu - acesta din urmă fiind chiar mândru de descoperirea noului talent.

Devine repede cunoscut printr-o serie de fabule publicate în revistele Universul, Drum nou şi Porunca vremii. Scrie mult, abordând o tematică largă, dominată de patriotism, de cugetarea filosofică religioasă şi de condamnarea deprinderilor inumane. Tratează o sumedenie de subiecte care au fost, sunt şi vor fi mereu importante vieţii decente.

Între 1918-1944 îi apar în Capitală, în afară de articole şi versuri găzduite în diferite publicaţii, nu mai puţin de douăzeci de volume distincte, dintre care unele vor fi reeditate la diferite intervale. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice semnat Radu Bardă, care conţinea şi poezii antisemite.

În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din ţară. Se spune că nu exista casă de om care ştia să citească, fără un Vasile Militaru pe etajeră.

I n vasta sa activitate literară nu şi-a clădit o eşafodare a crezului artistic prin polemici. Nu-şi făureşte stilistica din pariuri prinse cu alţi scriitori, cum se defineşte, încet dar sigur, simbolismul lui Ion Minulescu din tangenţa cu opinia în temă a lui Topârceanu. Ori cum au fost disputele scrise dintre Sadoveanu şi Henric Sanelievici privind semnificaţia baladei Mioriţa, polemică ce ne-a aşezat în rafturi, ca argument, romanul Baltagul - giuvaier al literaturii române. Întreaga operă a lui Vasile Militaru este prin excelenţă originală.

Foloseşte un verb uşor accesibil, limpede, aşezat cu o măiestrie rar întâlnită în idei mature. Formularea, uneori prea facilă, cucereşte prin logica unui umanism profund, plin de înţelepciune.

Priza la cititor este imediată şi toată atenţia, încântată, e dirijată spre tâlcul final. Deşi îşi face intrarea în literatură şi în memoria românului prin fabule, ele sunt doar o mică parte din tot ce a scris. Aproape întreaga sa operă e-n versuri, cu iz nostalgic de morală filosofică, de părintească sfătoşenie, aşa cum a deprins să cugete, copil fiind, la şezătorile din lumea satului.

Plină de atmosferă creştină, uneori poezia sa îşi propune atenţionarea la noi spaţii ale durerii cauzate de abaterile amare de la ordinea firească a Genezei. Autorul e conştient că, mai mult ca oricând, prima jumătate a secolul XX a făcut ca oamenii să-şi consume machiavelic existenţa terestră. Niciodată "Scopul scuză mijloacele" nu s-a identificat mai bine cu verbul a supravieţui. Abruptele răsturnări politico-sociale au creat debusolări care tulburau adânc. Tot insul se zbătea pentru a fi, îşi punea problema sensului existenţei şi aştepta revelaţii. În acest context speranţa în Dreptatea Divină apare ca nevoia pâinii în casa omului sărac.

Omul trebuie înţeles ca ultima şi cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu. Dar credinţa lui Vasile Militaru nu este cea a creştinului smerit, care ia cunoştinţă de Divinitate doar la slujbele duminicale. Pentru poet a fi drept nu-i o virtute. Dreptatea şi binele sunt privite ca un firesc al firii care trebuie să existe mereu în noi.

În poezia lui Vasile Militaru credinţa purifică orice umbră de îndoială, oferind în schimb încredere şi optimism. Religia dă explicaţii oricărui fenomen. Spre exemplu, contrar părerii lui Petre Ţuţea, care spune că rugăciunea aparţine doar oamenilor, Vasile Militaru e convins că toate fiinţele vii, de vreme ce sunt creaţia Demiurgului, îşi au forma lor de rugăciune.

Comuniştii au perceput credinţa în Dumnezeu a poetului şi încrederea sa de neclintit în dreptate şi adevăr ca pe un ghimpe în coaste. Că noul regim al anilor '50, structurat ideologic pe ateism, era şcolit de Kremlin în manipularea dură a personalităţilor culturale, cunoaştem. Dar durerea noastră de acum e că peste decenii, dacă nu-i promovăm opera, nepoţii noştri nu vor şti mai mult de Vasile Militaru decât că a fost un mărunt... fabulist trivial.

Spicuim din prefaţa semnată de Tudor Nedelcea la volumul apărut postum Poemele nemuririi, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995: "Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova condamnă pe inculpatul Militaru Vasile la... 42 de ani de detenţie şi confiscarea totală a averii personale pentru crima de uneltire contra ordinei sociale şi pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise''. Avea atunci 74 de ani. Dacă nu murea la 18 zile după pronunţarea sentinţei, la Ocnele Mari, ar fi ieşit din închisoare în anul 2001, la venerabila vârstă de 116 ani, urmând să-şi trăiască tot restul vieţii reeducat în disciplină comunistă..
Radu Adrian

UPDATE: Pupaza si cioara poate fi ascultata aici, exact in versiunea care era recitata de tatal meu.