Jurnal de calatorie Cork 27 Septembrie 2008

Nu va speriati, nu am plecat iar peste mari si tari. Am descoperit ca am uitat sa public impresiile din 27 septembrie si ma gandesc ca e pacat de munca mea de atunci.

Se pare ca de cand a inceput vremea rea in Romania aici au incetat ploile (sa nu zic intr-un ceas rau si sa ploua maine, cand vrem sa facem o excursie in imprejurimi).

Si pt ca vorbesc de imprejurimi, zilele astea am vazut de la fereastra vaci pascand pe campul de langa minicartier. Am coborat sa le vad mai deaproape: sunt altele decat cele de la intrare, acelea erau toate adulte, astea au si vitei.

Dincolo de gard e o vale, cu multe case care se zaresc in zare, alcatuind un fel de catun, dar si unele mai distantate, cred ca sunt ferme. Toate campurile sunt marginite de garduri vii, veredele pe care il admiram cand am venit a inceput sa fie inlocuit din ce in ce mai mult de aramiu.

De fapt e toamna, soarele uneori e cam cu dinti, nu prea ascutiti, destul ca multi localnici sa mearga cu maneca scurta, ba chiar unele tinere si cu bluzite cu bretele. Aud ca In Romania e frig tare, lasa ca si eu am tremurat pe la inceputul lunii, noroc ca aici fiecare casa are centrala si camin cu lemne in camera de zi.
Azi m-am hotarat sa apelez la serviciul de free delivery (livrare gratuita) si am dat adresa. Am spus numarul casei, al mini cartierului (Maria ii zice complex si asta si e, un complex de case dintre care unele sunt inca in constructie, de fapt sunt aproape gata—eu i-am zis pana acum minicartier pt ca la noi inca e vie notiunea de complex de magazine din marile noastre cartiere dormitor) dar nu si numele strazii, crezand ca sunt suficiente datele acestea. Era ca si cand i-as fi spus „In Militari, langa lac, pe dreapta". Plimbandu-ma pt prima data pe aleile din complex am vazut cu ingrijorare ca numele casei noastre apare si pe alte alei, dar cand am ajuns acasa, la cateva minute a aparut si masina de la supermarket, in al nu stiu catelea tur in cautarea doamnei de la magazin care achitase marfa. I-am facut semne disperate ca eu sunt aceea, s-a intors si mi-a zis zambind, cand mi-am cerut scuze, ca e OK. Nu i-am dat bacsis, nu se obisnuieste sa se dea de fiecare data, ai mei au mai apelat la acest serviciu.

Am inceput sa ma uit la marcile de masini (nu ma prea pricep) si am observat ca, desi exista masini de teren (destul de putine) majoritatea sunt japoneze sau americane. N-am vazut nici un BMW sau VW, ai naibii nemti, nu vor sa se complice sa faca masini de lux cu volanul pe dreapata pt unii care pana nu demult erau saracii Europei.

Am prins iarasi acel moment atat de magic si scurt in care soarele la apus coloreaza norii in nuante feerice de roz , sidefiu, mov, si chiar verde, de fiecare data cand mi se intampla asta mi se umple sufletul de bucurie si de recunostinta ca mi se ingaduie sa traiesc.
Maria mi-a spus ca sportul national e un fel de oina, care se joaca folosind niste bate speciale, pe un teren inconjurat de plase f inalte. In drumul spre Lidl trec pe langa un asemenea teren si azi am vazut niste pusti cu acele bate (as zice ca seamana mai degraba cu niste vasle cu capatul latiti mai rotunjit) si o minge ca de tenis.

Tot pe acel drum a facut ture in trap un om pe o sareta trasa, bbineinteles, de un singur cal. Sareta era mai mica decat cea cu care facea naveta tatal meu la servici sau cea cu care circula postasul, semana mai degraba cu o sareta de curse. Omul purta o haina din acelea fluorescente, cum poarta politistii sau constructorii nostri.

Am spus mai devreme ca m-am uitat la casele din vale. In cartierul de langa complex, Knocknaheeny, dar si in altele, ceea ce socheaza e faptul ca vezi siruri intregi de case identice. Oamenii care le locuiesc insa se straduiesc sa le diferentieze, fiecare dupa posibitati si personalitate. Cea mai des intalnita diferentiere e cea de colorare diferita a fatadelor, poti vedea cateva culori pe fatada unui „bloc" de case, cu alaturari uneori bizare, cum ar fi grena si bleumarin, portocaliu si verde. Cel mai tare m-a amuzat o casa semidetasata (doua case cu un perete comun), cu fatada ce se termina intr-un triunghi, iar toata fatada, de sus pana jos, era parca taiata in doua de culorile total diferite alese de cei doi vecini. Celelalte case, identice ca arhitectura, din acel complex, aveau fatadele vopsite in culori armonioase.

Cele mai multe complexe de astfel de case, sa le spunem populare (unele, cele mai urate, construite pe banii municipalitatii) se caracterizeaza prin aceea ca sunt deschise, in sensul ca nu au acele garduri masive, ca de fortareata, care caracterizeaza vilele din cartierul meu, ci, in cel mai bun caz, niste ziduri scunde, care au sau nu si o portita, depinde de relief si de locatar. Exista insa si vile mai" posh", mai elegante adica, asa cum sunt conacele de milioane de euro de pe malul lacului Mahon, dar si vile intermediare, unele adunate in complexe, care au garduri ceva mai inalte. Complexul in care stam e inconjurat de un gard inalt de fier, tip zabrele, care cred ca e f greu, daca nu imposibil, de sarit, iar de la intrarea in complexul propriu zis si pana la strada principala e o alee cu multe rampe si cotituri., dar in complex gardurile din fata sunt scunde si lasa vederii orice floricica sau orice alta decoratie pune locatarul acolo.

In cartierul amintit mai sus specifice sunt si acoperisurile verzi, lucru care m-a ajutat pe la inceputul peregrinarilor sa-mi dau seama ca sunt aproape de casa, cele mai multe acoperisuri din oras sunt gri.

Cea mai inalta cladire din Irlanda, care e in curs de constructie va fi un imens condominium, sau cum s-o fi numind la ei un bloc cu apartamente de lux, cu preturi absolut uluitoare, o garsoniera acolo va costa cam cat o casa mai modesta cu trei dormitoare. Pesemne asteapta sa vina arabii cu eurodolari sa le cumpere, pt ca locuitorii din Cork nu cred ca sunt asa de dornici sa stea la bloc, fie el de mare lux.

Am vazut chiar aproape de centru, pe niste alei inguste, niste case care au usa direct in strada, lucru ce mi se pare oribil, ca si cum ti-ai pune chilotii la vedere, gen Michael Jackson, pt una din ele proprietarul a cerut (si i s-a dat) 1400E/luna, mie mi se pare o cerere nerusinata.

Unele imbunatatiri ale caselor tip vagon (ca lungime, nu ca la noi, cu camere ce dau din una in alta, ca in vagoanele necompartimentate) constau in porticuri cu coloane, altele si-au adaugat un fel de „marchiza" (un holisor la intrare, iesit in afara casei, unele au portite, am vazut una decorata cu niste porumbei frumosi, alta avand capete de cai. Cei care au un pic de gradina in fata si, probabil, posibilitate, au si cate unul, sau mai multi palmieri. Despre hortensiile cele frumoase am tot scris, exista la ora asta dalii inflorite (e sezon), trandafiri, begonii tuberifere, cosuri cu petunii atarnate in fata casei, primule (la Maria in curticica din fata, sunt f frumoase si divers colorate), muscate (si la Maria), bucuria casei cu petale mari, intens colorate (idem), cercelusii imensi, si multe, multe alte tipuri de flori, unele chiar f interesante, cum ar fi un arbust care are flori f asemanatoare cu narcisele noasre, dar galbene (nu zarnacadelele noastre galbene, ci narcisele albe), dar si tufe f inalte, cam de 1m cel putin, cu flori care par chiar narcise, atat de bine seamana, frunzele sunt insa diferite..

N-am pretentia ca jurnalul meu e un documentar, incerc si eu sa aflu cat mai multe despre locul in care ma aflu si daca mai gresesc, sa ma corectez. Cat despre poze, pe care Alexandra , si nu numai ea, le asteapta cu nerabdare, le voi pune pe net cand voi ajunge acasa, la Picasa mea, cu care ma inteleg asa de bine. O sa incerc sa-mi fac un cont de Picasa special pt aceste poze.