Fabule (inca) actuale

Nimic nou sub soare! zice Eccleziastul. Multumita unui comentariu al lui Tibi la articolul "Vasile Militaru" si al linkului pe care a avut amabilitatea sa mi-l puna la dispozitie am gasit niste fabule de Vasile Militaru care isi gasesc f bine corespondenta in zilele noastre. Una din ele, postata chiar azi, pare a vorbi despre criza si despre atitudinea guvernului fata de cei care trebuie sa o suporte:

Paradisul măgarilor

Ieri m-am întânit c-un cal
Răpănos şi fără hal,
Care, pocâltit de foame şi de ham la ceafă ros,
Mi-a grăit cu ochii-n lacrimi povestirea de mai jos:

“Zece mari măgari, odată,
Stăpâneau, prin viclenie, o grădină minunată:
O grădină
Veşnic plină
De flori scumpe-mbătătoare,
Şi de iarbă ca mătasea, de pomi rari şi de izvoare,
Cum la fel cu ea grădină alta nu era sub soare!

Stăpânind acea grădină, fără frâu şi fără ham,
Vieţuiau în ea măgarii ca şi-n sânul lui Avram!
Ghiftuindu-şi al lor pântec
O duceau numa-ntr-un cântec,
Iar vreo şapte din cei zece, la-ngrăşare predispuşi,
Tot mâncând, făcură, măre, câte două şi trei guşi!…

Dar grădina minunată
Trebuia mereu udată
Şi, pentru udat, măgarii se slujeau de-o mare roată,
Cu găleţi pe-ale ei laturi,
Din acele ce-au bulgarii în grădini de zarzavaturi.

Dar la roată, nu măgarii învârteau, ci fără grai,
Aveau robi ce să-nvârtească, nu ştiu câte mii de cai,
Cărora, măgarii, lacomi şi cu sufletul hapsân,
Le dădeau ca hrană numai câte-un brăţişor de fân
Şi-nvârtind, sărmanii cai,
O duceau, cu chiu cu vai:
Ei ca-n iad, măgarii-n rai!

Într-o zi insă, măgarii, ghiftuiţi, ţinând sobor,
A grăit unul de-ai lor:
- Nu mai merge!… Să reducem din tainul cailor!…
Prea sunt graşi!… Adică, ce fel; credeţi voi că n-au să poată,
Cu tainul jumătate, să-nvârtească ei la roată?…
Şi măgarii laţi în ceafă, cum i-a ghiftuit destinul,
Fără nici un pic de milă, au tăiat la cai tainul!…

Bieţii cai au plâns cu toţii, s-au jelit cu suflet frânt,
Pentru marea nedreptate între cer şi-ntre pământ,
Dar măgarii, tari şi mari,
Au rămas mereu măgari!
Şi-ntre caii de la roată ce-s hrăniţi atât de prost,
Sunt şi eu, mai zise calul… sunt şi eu, n-aş mai fi fost!”…

Şi picându-i două lacrimi, bietul cal îndurerat,
A plecat c-un lung oftat,
Însă n-a voit să-mi spună în ce ţară blestemată
E grădina, pentru care mii de cai învârt la roată,
Iar măgarii se desfată…

Autor: Vasile Militaru

Cea de-a doua fabula trateaza tema dublei masuri aplicate de cei puternici in societate, si imi aminteste de fabula similara "Cainele si Catelul" de Grigore Alexandrescu

Legea lupului

Împărat fiind pe vremuri, lupul, fire înţeleaptă
Şi milos cu toţi supuşii, a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărei rânduire, pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că-napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine…

Astfel, era scris prin lege, că-n acea livadă verde
Cine intră viaţa-şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va-ndrăzni s-o facă, hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, ca pildă vie,
Jupuit pe loc să fie…
Cei dintâi căzuţi in leasă şi-nhăţaţi ca să-i jupoaie,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oaie,
Şi cădeau pe rând apoi:
Cai, mioare, vaci şi boi,
Cărora, chiar împăratul, milostiv cum numai el e,
Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele…

Într-o zi însă destinul, nu ştiu cum a vrut să joace
Şi să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Care-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţată,
Vreo trei lupi cu ceafa lată…

Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oaie,
Ca pe cei de mai-nainte, împăratul să-i jupoaie,
Înălţimea sa, îndată ce văzu pe lupi in fiare,
Către vitele cornute a tunat cu voce tare:
- Cum, nemernici şi mişei,
Îndrăzniţi a crede oare sa jupoi pe fraţii mei?…

- Doamne, au călcat livada! cuteză un bou să zică,
- Taci că te jupoi îndată!… Boul a tăcut de frică…
- Legea spune… zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
- Ce-ai cu legea, dobitoaco?… Legea n-am făcut-o eu?…

Şi pe fraţii puşi în fiare liberându-i, rând pe rând,
Împăratul, cu iubire, i-a îmbrăţişat plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia-ntâi, pe urmă boii, iar mieluţul după boi,
Pricepând că, să nu calce în livada fără stupi,
Legea-i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi.

Autor: Vasile Militaru

Fabula lui Grigore Alexandrescu vorbeste despre egalitate:

Câinele şi căţelul

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Iar despre lupta cu criza si cine trebuie sa se jertfeasca tot Grigore Alexandrescu are o fabula f adecvata:

Dreptatea leului

Leul, de multă vreme, ridicase oştire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânşii o veche prigonire,
Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să ştie
Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petic de câmpie
Şi un colţ de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărţea ţinutul şi straturile lor.
Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,
Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea:

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.
Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.
Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,
Rozând cu mulţumire darurile aduse:

"Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare."

Auzind astea leul strânse a sa oştire:
"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Aşa va proorocul. Rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! răspunse,
Înălţimea ta eşti
Oricât de slab pofteşti."

- "Dar şi puterea noastră
E îndestul de proastă",
Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

"Nu rămâne-ndoială", le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul - crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moşii lui făcute -

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!
Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!"

Câinii atunci săriră
Şi-n grab' ţi-l jupuiră.
Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

Ei, dar tot dragul de Vasile Militaru e mai potrivit ca dea invatatura pt guvernanti, ca tot se vorbeste mereu de cascaval si se fac si se tot desfac aliante pt a imparti deliciosul produs lactat:

Şobolanii şi cotoii

Nişte şobolani odată, nobili mari de la oraş,
Se-nfipseseră cu dinţii într-un gras şi dulce caş,
Din al cărui miez într-una,
Zi de lucru, sărbătoare,
Rodeau aprig, fără grijă, fie că pe cer sta luna,
Fie cerul fără stele, fie potopit de soare…

Peste neamul şorecimii, şobolanii cei isteţi
Erau, măre, “Logofeţi”:
Astfel, unul dintre dânşii, cu vreo patru dinţi de aur,
Avea-n grija lui tot caşul: al poporului tezaur!
Altul, diplomat de viţă şi de-o-nţelepciune rară
Era “Logofăt de cinste-al trebilor de dinafară”;
Altul, gospodar halal,
Era şi el “Logofătul trebilor din caşcaval”;
Unul arţăgos din fire, cu de la-Împărat firman,
Era “Marele Hatman”;
Altul, cu-ale sale gheare şi cu bietele-i măsele,
Trebuia, prin caş, să facă numai drumuri şi şosele;
Un alt şobolan ce-n viaţa-i n-a ştiut să fie hoţ,
Destinat a fost să fie “Logofăt peste negoţ”;
În sfărşit, ale lor ranguri ca să nu le mai aştern,
Erau tot ce se cuprinde azi la noi într-un “Guvern”;
Însă ce deosebire, Dumnezeule din Cer,
De la ce-aveau şobolanii la al nostru “Minister”!…
Căci, pe când la noi “Guvernul”, în iubirea lui de Ţară,
Duce viaţa cea mai tristă, mai săracă, mai amară,
Şi munceşte zi şi noapte, în osârdii de nespus,
Dorind: Ţara să-şi ridice cât mai sus,
Şobolanii din poveste, graşi din frunte până-n coadă,
Jefuindu-şi şorecimea umilită şi neroadă,
Alta nu face pe lume, decât caşul să li-l roadă!…
Dar, de necrezut, şi, astfel, lucru de mirare foarte,
Şobolanii mâncau caşul cu duşmanii lor de moarte,
Adică, să ştiţi şi voi:
Cu nenumăraţi cotoi!…
Însă când trăiau mai bine, unşi pe bot ca şi pe coame,
Iar mărunta şorecime, se stingea-ndurând de foame,
Toţi cotoii, dintr-odată,
Ca nişte grozavi duşmani,
Au fost prins de beregată
Pe-nfrăţiţii şobolani,
Şi, strângându-le grumazul ne mai pomenit de crunt,
Dregătorii toţi murit-au, până la cel mai mărunt,
Şi-au rămas stăpâni cotoii pe tot caşul plin de unt!…
…
Fabula cu şobolanii, de cotoi traşi prin măsele,
Am făcut-o, s-o citească şobolanii ţării mele,
Şi, citind-o pe-ndelete, să nu-mi poarte mie ură,
Ci să tragă, fiecare, următoarea-nvăţătură:
Dregător al şorecimii, când mi te ridică valul,
Tu n-ai dreptul, şobolane, să-i mănânci tot “caşcavalul”,
Iar frăţia cotoiască, chiar când pare dulce foarte,
Şorecimii nu-i vrea bine, ci-i doreşte numai moarte!…

Autor: Vasile Militaru

Pentru ca se vorbeste, dupa aceasta campanie electorala atat de agitata, care a impartit tara in doua, din ce in ce mai des de reconciliere (eu una nu prea vad cum se poate realiza aceasta dorinta in viitorul apropiat, dat fiind rezultatul alegerilor si numele premierului desemnat) cred ca e de actualitate si fabula urmatoare:

Ploaia si soarele

La 'nceput, cand plugul inca nu ara ogoarele, -
Pentr'un bob de linte fiarta,
S'au luat, ma rog, la cearta
Ploaia si cu Soarele…

Fiecare, slab la minte,
Sta, puterea sa'si masoare
Si, -pazeste Doamne sfinte, -
Pentr'un bob micut de linte,
Cautau sa se omoare:
Soarele, cu ochii 'n flacari, dupa ploae prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, cautand sa'i stinga focul…

Am uitat sa spun ca bobul cel de linte cu pricina,
Pe care'l facuse Sfantul
Pan'a nu fi fost Lumina, -
Nu era decat Pamantul…

Astfel, Imparatul Ploae, avand tunete 'n cuvant
Si-Imparatul Soare, -mandru si cu aur pe vestmant,-
Fiecare sta sa spuna ca 'n puterea lui mareata,
Tot pamantul o sa fie plin de Floare si de Viata…

Dupa lupte fara seaman, ce le-ar micsora, cuvantul,
Soarele-a ramas puternic Imparat pe tot pamantul
Si-a 'nceput atunci, pe loc,
Cu iubire sa'I trimita toata para lui de foc

Insa, vai, in scurta vreme, ars de jar, secat de ape,
A 'nceput intreg pamatul pretutindenea sa crape
Si, ne mai putand sa 'ndure atat foc si-atata sete,
In grozav de grele chinuri, sufletul curand isi dete

Ploaia, care-atat dorise si era mereu pe-aproape
Rasturnand pe mandrul Soare si pamantul vrand sa scape,
A dat drumul, intr'o clipa stavilarelor de ape
Si vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fara voe, -
Cand din toata omenirea a scapat doar Tata Noe, -
Noul Imparat, in fine, pricepu 'necandu-l plansul,
Ca pamantul iar murise, innecat ffind sub dansul

Dumnezeu atunci le zise: Adevar imi e cuvantul,
Ca 'n asemeni desbinare, nu veti ferici pamantul
Deci uniti-va ca fratii… nu va mai priviti cu ura
Si pamantului, de-a pururi dati-i apa si caldura,
Totdeauna mana 'n mana, intelept si cu masura

Ascultand porunca data, Ploaia si cu Soarele
Se 'nfratira 'ntr'o clipita, astfel cum a zis Prea-Sfantul
Si, punand la foc si apa, amandoi, zavoarele,
S'a trezit din nou la viata, subt iubirea lor, pamantul:
Inverzira pretutindeni, luncile, ogoarele
Si, radea sub sfantul Soare
Pururi, floare langa floare, -
Fiecare mai vioaie,
Cu potop de curcubee 'n picaturile de ploaie
…………………………………………

Incheind aci povestea, -cu-o iluzie amara,
Dela cele talcuite, trec la biata noastra tara:

Voi, alesii ei, cu minte, - de la cei doi imparati
Luand pilda, - pe vecie prindeti-va astazi fratii
Si, cu larga 'ntelepciune si iubire-adevarata, -
Daca 'n aste doua haruri poate inima sa bata, -
Dati Lumina si caldura pururi bietului pamant,
In al carui san, strabunii si vitejii nostri sant, -
Pentru ca, din harul vostru, sa rasara Soarele,
Sa'i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,
Sa privim, cu plansu 'n gene,
Pe valcele si poene,
Iar in lacramile noastre, fericite, - nu de dor-
Curcubeu, sa urce 'n slava mandrul tarii Tricolor

Si pt ca atunci cand nu reusesc sa accesez situl dorit direct din comentariu recurg la Google pt ajutor de data asta motorul de cautare mi-a daruit un blog interesant, care aduna de pe web tot felul de poezele care ilustreaza starea natiunii, ca sa zic asa. Am adaugat imediat blogul acesta la Favorite.