Despre griji exagerate

Cand am citit acest titlu in ziarul Lumina m-am gandit imediat atat la mama mea, cat si la sotul meu, ambii fiind cam "prapastiosi", cum se spune, de parca el ar fi copilul ei, si nu eu. Mereu am incercat sa le detensionez temerile care mi s-au parut exagerate, dar fara succes.

Insa articolul vorbeste despre cu totul altceva si voi da din nou copy/paste pt ca si cititorii mei sa inteleaga de ce mi-a placut atat de mult mesajul.

Despre griji exagerate

pr. Mihai GOJGAR
Marţi, 24 Noiembrie 2009

În cea de-a doua duminică a Postului Crăciunului, a XXVI-a după Rusalii, avem bucuria, prin participarea la Sfânta Liturghie, să ascultăm o nouă parabolă rostită de Domnul Hristos, anume Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12, 16-21). Povestioara este scurtă, dar plină de învăţături vitale pentru un creştin şi, foarte important, de o permanentă actualitate.

Din păcate, aceste învăţături le ascultă, vai!, cei care nu se află în sfânta biserică duminica, cei care nu iau parte la cultul liturgic şi care, din varii motive, nu beneficiază de şansa schimbării. Pentru că a fi în sfântul lăcaş duminica este un beneficiu, este o şansă, o uriaşă oportunitate de îmbogăţire spirituală. Iar în duminica de faţă tocmai de îmbogăţire este vorba. Despre felul în care un om s-a raportat la bunurile sale dăruite cu multă generozitate de Dumnezeu („Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina“ - v. 16).

Ce bucurie! Slavă lui Dumnezeu! Cine nu îşi doreşte asta? Urmează grijile. „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?“ (v. 17). Iarăşi, nimic de condamnat. Cine nu se întreabă ce să facă cu bunurile sale, cu roadele sale, atunci când Dumnezeu i le dă? A stat şi s-a gândit. Şi a ajuns la o concluzie. „Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi, şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele“ (v. 18). Iarăşi, puţini ar contesta această decizie. Pentru că a pune la adăpost darul de sus nu este un moft, ci o obligaţie. Dumnezeu ne dă şi noi trebuie să avem grijă de tot. Apare însă şi căderea bogatului: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te“ (v. 19). Ştiu că există ispita să îl condamnăm pe bogat. E un lacom, un avar, disperat să acumuleze mai multe averi. Dar, hai să fim sinceri! Facem altfel? Avem reacţii opuse? Nu cumva şi noi avem o explozie de bucurie atunci când avem un câştig neaşteptat? Şi nu ne gândim imediat la ce bancă să depunem suma respectivă, şi ce investiţii să facem, şi ce să ne cumpărăm, şi cum să ne veselim? Oare, nu zicem şi noi în sinea noastră, iar de multe ori chiar în gura mare, „Gata, am muncit destul! De acum mă voi distra cu ai mei“? Ce îi spune Dumnezeu bogatului din pildă şi, implicit, şi nouă? „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ (v. 20) Groaznic. „Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.“ Cuvintele acestea ultime ne atrag atenţia asupra marii greşeli a bogatului: „Şi-a adunat comori sieşi“. Doar pentru el. În cheia acestor cuvinte putem înţelege că tot drumul hotărârii sale a fost greşit. De fapt, el nu a avut în minte decât fericirea sa, huzurul său. În nebunia lui, a uitat de ceilalţi. Nu bogăţia lui a fost problema, nu grija pentru asigurarea acelor averi, ci egoismul său, lăcomia sa. Fiecare dintre noi caută să îşi mărească avutul şi, desigur, uneori este greşit. Dar dacă ar fi să apreciem cu sinceritate, din nou, situaţia de faţă, toţi facem aşa. Încercăm adeseori să acumulăm bunuri pentru ai noştri, pentru copii, pentru soţie, pentru părinţi. Sunt două lucruri de discutat aici. Mai întâi, fuga noastră după averi, după bunuri materiale, într-o măsură mai mare decât este necesar. Avem nevoi şi ele trebuie acoperite. Hrană, îmbrăcăminte, diferite obiecte. Uneori punem şi deoparte. Pentru zile bune. Pentru când o să fie momentul. Sunt familii care au o casă cu cinci camere şi stau într-una, maximum două, restul fiind pentru oaspeţi. Sau îşi ţin hainele „bune“ în multe dulapuri, iar ei îmbracă vechituri. Ei au şi nu au în acelaşi timp. Ei sunt săraci şi bogaţi în aceeaşi măsură. Căci, având, sărăcesc nefolosindu-le şi nici dându-le altora spre folosinţă. Din fericire, sunt mulţi bogaţi care ajută. Sunt mulţi înavuţiţi care nu au înnebunit şi care nu şi-au propus să fie cei mai bogaţi din cimitir. Să nu ne mai uităm la viaţa lor căutând argumente pentru a-i acuza de lăcomie. Putem avea surprize aflând binefacerile lor făcute în taină. Să ne preocupe momentele noastre de lăcomie, concepţiile noastre despre bunurile materiale, grija exagerată pentru ce va fi nu doar mâine, ci şi poimâine, şi peste o săptămână, şi peste 1 an, şi peste 1.000 de ani. De parcă noi am împărăţi acest pământ. „Drept aceea am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; şi totul este deşertăciune şi vânare de vânt“ (Ecclesiast 2, 17).

Articolul urmator, copiat din acelasi ziar, m-a surprins prin ancorarea in realitatea imediata:

Patriotismul de cartier

Răzvan ANDREI
Luni, 30 Noiembrie 2009

Ne mai desparte o zi de 1 Decembrie. Contestată de unii, susţinută de alţii cu baioneta, Ziua României este, orice s-ar spune, cam friguroasă. În consecinţă, atmosfera trebuie încinsă puţin: defilări, ceremonii, discursuri electorale, lamentaţii, exaltări puberale şi cinice bateri pe burtă. Mici, cârnăciori, muştar, ţuică fiartă. Acestea sunt numai câteva din ingredientele unei autentice sărbători naţionale indigene.

Anul acesta, evenimentul cade şi mai prost: în plină campanie electorală. Inutil să-mi mai dau cu presupusul în legătură cu stilistica vorbelor aruncate de la tribună în nasul „poporului suveran“. Dar, până la urmă, ce să mai spui? Spectrul expresivităţii patriotice a fost epuizat prin folosire excesivă încă din 1990. Vocabularul utilizabil a devenit din ce în ce mai subţire şi mai puţin penetrant. Sensul cuvintelor „popor“, „ţară“, „naţiune“ s-a pierdut undeva între relativismul global, „pragmatismul“ economic şi naţionalismul păşunist. Mult hulita limbă de lemn şi-a schimbat textura: a devenit limbă de beton, de granit sau de tablă. În aceste condiţii, iubirea de patrie trebuie să se manifeste cu discreţie şi umilinţă; interiorizat şi pe tăcute. Patriotismului i-au rămas periferia, spaţiul intim, parohialismul. Pentru că marile figuri istorice au devenit nefrecventabile, nu putem opta decât pentru soluţia personală şi interdicţia de bun simţ: nu mai aruncăm coji de seminţe pe jos, nu scuipăm decât în chiuveta de acasă, nu dăm muzica la maximum în maşină, nu înjurăm la volan.

Specia aceasta de patriotism, pe care-l putem numi „de cartier“, are atuul raportării personale la lumea din proximitate, dar păcătuieşte printr-o bizară exaltare a negativităţii. El se manifestă ca interdicţie şi luptă cu obiceiurile curente, fără a putea cultiva acţiunea constructivă şi „da“-ul responsabil. Pe un plan mai înalt, se poate observa că şi strategiile politice funcţionează după acelaşi principiu: trebuie să facem ceva ca oamenii valoroşi să nu plece din ţară, fără să ştim prea bine cum ar trebui să lucrăm pentru ca ei să se poată afirma aici. Trebuie să vedem cum facem să nu murim de foame, şi nu cum să punem în picioare industria şi economia. Negativitatea şi opoziţia sunt, în orice caz, constantele oricărui fel de patriotism de cartier.

Totuşi, adunate, rezultatele individuale nu vor da niciodată o bună funcţionare a ţării. Şi asta pentru bunul motiv că interesele personale, legitime fiecare în parte, nu converg niciodată către un bine comun durabil. Bunul simţ al oamenilor, exercitat constant şi pe termen lung, nu dă roade decât în condiţiile în care se întâlneşte cu decizia politică de bun simţ, cea care, prin compromis şi dezbatere responsabilă, poate media între interese divergente.

În lipsa acestora, orice discurs de 1 Decembrie va rămâne numai o penibilă gargară oţioasă, iar patriotismul cetăţenilor nu va fi decât o formă de a mătura gunoiul, restrânsă la limitele unei suburbii.