Si acum, dupa acesta scurta dare de seama asupra activitatii mele de la sosirea acasa hai sa povestesc cum a fost calatoria. De la inceput trebuie sa spun ca am invatat din experienta trecututlui sejur ca nu e bine sa zbor din Cork spre Dublin pt ca avioanele care circula pe acesta linie au regim de zbor intern, adica permit mult mai putine kg in bagaje decat cele internationale. Si cum valizele in sine au o anume greutate n-as fi avut ce sa mai adaug la cele strict necesare sederii acolo.Acum sa nu va inchipuiti ca am carat cine stie ce pietre de moara ca amintire din verdea si frumoasa Irlanda, dar orshcat...
Deci am luat trenul. Maria a cumparat biletele online, incat odata ajunse in statie a mers la automat si le-a descarcat. Erau necesare ca sa le aratam functionarului de la caile ferate care permitea accesul pe peron, numit acolo platform. Mi s-a parut ciudat ca nu ne-a controlat nimeni in tren daca avem sau nu bilet, raspunsul l-am aflat in Dublin, unde pt a ti se da voie sa iesi de pe peron trebuia musai sa bagi biletul in niste aparate asemanatoare cu cele de acces in metroul bucurestean.
Am observat ca in multimea de calatori care a coborat din tren se aflau multe adolescente. In autobuzul care ne-a dus la aeroport am calatorit impreuna cu grupul cel vesel, care printre chicote si alte sunete ne-a delectat auzul cu niste cantece irlandeze cantate in cor (in felul acesta m-am despartit de Irlanda avand vie in auz muzica ei). Erau clar niste eleve de liceu plecate in excursie. Reamintesc ca in Irlanda nu exista invatamant mixt, e notoriu cazul unei fete care a vrut neaparat sa se inscrie la un liceu de baieti si pt ca nu i s-a permis a dat scoala in judecata si a castigat procesul.
Si in momentul cand am inceput eu scoala erau scoli separate de fete si baieti, dar in comuna noastra, din pricina ca in timpul razboiului s-au nascut putini copii nu numai ca scoala a fost mixta, dar eu si inca doi baieti am mers in clasa intai cu un an mai devreme decat era admis, adica la sase ani, ca sa fie numarul minim de copii si sa nu se desfiinteze scoala. La liceu am dat intai examen la Liceul Zoia Cosmodemianscaia (o eroina sovietica , partizana in timpul celui de-al doilea razboi mondial), liceu de fete, actualmente cred ca se numeste, la fel ca in perioada interbelica, Liceul Central, (de fapt se numea Scoala Centrala de fete) nu mai spun cate ironii a iscat printre colegii mei de elementara ideea ca merg la "Central", pt ca asa se numea si Spitalul nr 9 (balamucul, adica), actualmente Grigore Marinescu.
Dupa o pregatire asidua in timpul verii am intrat in sesiunea din toamna (organizata pt ca nu erau destul elevi pt cate locuri erau la dispozitie in liceu, totusi clasele erau, spre disperarea profesorilor, mult supradimensionate, cate 44 in clasa, profesorii spuneau mereu ca liceul nu-i obligatoriu si nu intelg ce cautam acolo daca nu avem de gand sa invatam ce ne predau ei), cu nota mare, peste 9, la un liceu care fusese de baieti, Scoala Medie nr 17 Matei Basarab (alt prilej de ironii, de data asta din partea familiei care ma intreba de la ce SMT, Statiunea de Masini si Tractoare, vin). Desi noua lege a invatamantului, care introdusese obligatoriu invatamantul mixt, se aplica deja de cativa ani noi eram de-abia al doilea an in care se inscrisesera fete (la examenul din toamna majoritatea candidatilor erau fete, probabil ca nici ele, ca si mine, nu reusisera la liceu fost de fete) la acest liceu care si-a serbat centenarul in 1959. Cele doua serii de clase care se apropiau de absolvire, a X-a si a XI-a nu aveau nici o fata inscrisa.
 |
| Colegiul National Matei Basarab Bucuresti |
Am ajuns foarte devreme la aeroport si cea mai mare din timp Maria s-a plans cat de grea e valiza in comparatie cu cat cantarea la sosire incat am inceput sa ma stresez ca am depasit greutatea permisa si va trebui sa las din bagaje in Irlanda. De fapt ea era f obosita, chiar surmenata de cat de mult are de lucru la servici si de aceea i se parea atat de mare diferenta. Din fericire cantarul lor de acasa era bun, m-am incadrat perfect in cerinte. Ciudat e ca si cea de la check-in a considerat ca aproape 20 de kg inseamna heavy baggaje.
Scapate de grija valizei am mers intr-o librarie unde am cautat zadarnic vreun roman al uneia din scriitoarele mele preferate, Ruth Rendell. E adevarat ca e o scriitoare de romane politiste, in fiecare din romanele ei se intampla cate o crima, eu am admirat maiestria cu care te introduce in lumea personajelor sale, compasiunea cu care trateaza pe cei care comit crimele impinsi de imprejurari, dar si asprimea cu care ii prezinta pe cei care sunt rai si nemilosi din fire. Are se pare cunostinte solide de psihologie dar si un talent deosebit al descrierii.
Cred ca de la ea am invatat expresia "beauty is in the eyes of the beholder". Varianta romanesca "nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie" nu contine exact mesajul celei in engleza, care spune ca daca ai in tine frumusete spirituala esti in stare sa admiri si frumusetea ce te inconjoara, in caz contrar vezi numai ce e urat, sordid. RR e in stare sa vada grauntele de umanitate chiar si in persoane atat de deranjate psihic incat ajung sa comita crime.
Bun, acum am sa ies din librarie (dupa ce mi-am revenit dintr-o lunga navigare pe apele agitate ale internetului cautand sa descarc moca macar o schita, ceva a acestei scriitoare atat de dragi mie, dar fara succes) si am sa refac lungul si nesfarsitul traseu de la intrarea spre imbarcare pana la poarta de imabarcare , trecand partial prin o multitudine de magazine cu marfuri din cele mai variante, la preturi destul de accesibile pt irlandezi, mai putin accesibile pt mine. Totusi la un moment dat mi s-a facut o sete cumplita. Eram rosie la fata si cam transpirata tarand dupa mine valijoara de cabina, incat atunci cand m-a vazut vanzatoarea m-a intrebat ingrijorata; "are you OK?" "Wateeer" am gasit eu puterea sa articulez, si mi s-a oferit imediat sticla (obisnuinta veche, bineinteles ca era un pet) cu lichidul atat de dorit.
Am uitat sa spun ca de data asta la controlul prin scanare al bagajelor am fost rugata sa deschid valijoara si sa scot cele doua umbrele din ea (eu credeam ca problema este ceainicul de inox :) ca sa fie examinate cu atentie. Se pare ca umbrelele au fost folosite pt contrabanda sau poate trafic de droguri, pt ca nu numai umbrelele mele au fost controlate, ci si ale altor pasageri.
Ca sa-mi fac plimbarea zilnica obisnuita (am reusit sa slabesc, unii, adica sotii Stoica de la emisiunea de sambata la Radio Actualitati, zic ca si ardeiul iute consumat in cantitati mai mari ca de obicei de subsemnata ar fi contribuit la asta , pt ca mi-a iutit metabolismul) n-am mers pe trotuarele rulante (cand citeam pe la jumatatea secolului trecut in revista "Stiinta si Tehnica," ca se fac cercetari in acesta directie si ca cei din viitor vor calatori pe trotuare rulante imi spuneam ca e doar o utopie, uite ca nu e si ca am ajuns deja in viitor) si astfel drumul pana la poarta de imbarcare mi-a luat ceva timp.
In avion cele doua stewardeze si tanarul stewart care le insotea n-au umblat prea mult printre pasageri pt ca in f rare ocazii semnul care avertiza ca nu e cazul sa ne desfacem centurile din cauza ca trecem prin turbulente era stins. Din cand in cand turbulentele deveneau mai violente si atunci eram avertizati prin microfoane sa "stam linistiti la locurile noastre".
Avionul de data asta nu mai era arhiplin, n-am inteles de ce la automatul care stabilea ce loc ocupi in avion mi s-a dat un scaun spre culoar pt ca scaunul din mijloc (erau trei de o parte si alta a culoarului) era gol. M-am mutat spre fereastra si , asa cum se intampla in mijloacele de transport in care circula romani, fie ele autobuze, trenuri sau avioane, am intrat repede in vorba cu vecina. Era o doamna volubila, dupa ce ne-am facut reciporc autobiografia si am povestit cate ceva despre familiile noastre am aflat ca e cu 11 ani mai tanara dar ca a muncit din greu dupa 90, cand a plecat ilegal din tara impreuna cu familia, n-a avut nici o zi libera pe saptamana si a lucrat chiar 10-14 ore continuu, incat cu banii obtinuti si-a putut permite sa inceapa sa construiasca o casa in Pitesti, dar a nimerit peste o echipa de hoti (aici n-am inteles bine daca erau cei care construiau casa sau cei care i-au renovat apartamentul, de fapt nu conteaza pt ca nici una din echipe nu a dat dovada de seriozitate si profesionalism) care si-au insusit o multime din lucrurile aduse din strainatate.
Spunea ca nu-i pare rau de lucruri, le face ea din nou, ii pare rau ca respectivii i-au inselat increderea. Se vede ca atunci cand ea insasi a muncit a avut alte standarde si de aceea a castigat mult prin munca cinstita. Doamna nu avea multa scoala, dupa propria ei marturisire, dar avea o solida scoala a vietii, si fff mult bun simt. Acum primise dreptul de rezidenta in Irlanda si a ajuns la concluzia ca a muncit destul, incat isi poate permite sa traiasca, si inca bine, din ajutorul social pe care il primeste. Nici fiica ei nu lucra, avea doi copii si puteau trai f bine din ajutorul oferit de stat pt cresterea copiilor.
Intr-adevar in Irlanda, in ciuda recesiunii, aspectul de protectie sociala este f bine bine pus la punct pt cetatenii sau rezidentii sai.
Doamna se intreba serios daca mai e cazul sa-si faca planuri de reintoarcere in tara, i se parea ca situatia de aici si atitudinea concetatenilor romani nu e prea incurajatoare pt o revenire.
Toate bune si frumoase, ne mergeau gurile ca melitele, numai ca la un moment dat am fost din nou anuntati ca trecem prin turbulente. Nu era vorba numai de scuturaturi, desi doamna, mult mai calatorita decat mine, mai ales pe ruta Dublin-Bucuresti, spunea ca niciodata nu a fost scuturata asa de tare, si nu stateam spre coada avionului, unde ar fi fost mai normal sa ne scuture, ci chiar langa una dintre usile de evacuare in caz de urgenta, in mijlocul avionului. Simteau ca ne pocnesc urechile, aceeasi senzatie se pare ca o aveau si alti pasageri care dusesera mainile la urechi, semn ca pierdeam din inaltime.
Dupa schema de zbor mai aveam cam jumatate de ora pana la aterizare, ar fi trebuit sa fim cam deasupra Carpatilor, credeam noi, dar avionul tot cobora si la un moment dat am inceput sa zarim luminile unui mare oras (era cam 10 fara 20 seara, dupa ora Bucurestiului, aterizarea era prevazuta la 10 si 10). Vecina mea nu credea ca ar putea fi Bucurestiul, i se parea prea mare, era clar ca nu e Budapesta, Belgrad, sau mai stiu eu ce ar fi putut fi.
Stewardezele si stewartul au inceput sa controleze nisele pt bagaje, mie, de frica, mi s-a parut ca sunt cam verzi la fata si f crispati. Oricum pe ei, fiind in picioare, ii scutura mai tare, dar reuseau totusi sa-si mentina echilibrul. Pana la urma s-a dovedit ca ne apropiam de Otopeni si am aterizat cu cel putin 20 de minute mai devreme decat era prevazut. Telefonul nu a inceput imediat sa reintre in functiune, totusi nu a trecut mult si si-a revenit la normal, incat am putut comunica destul de repede cu sotul meu care ma astepta nerabdator, impreuna cu fiica mai mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu