joi, 30 iulie 2009

Grafitti de Ciurel




A venit vara, caldura, si familia din Irlanda. Prilej sa mergem din nou la Strandul Crangasi. Prilej de mare uimire, strandul arata mult schimbat in bine, multe flori, verdeata, copaci plantati de curand. Daca si vizitatorii ar fi mai civilizati si ar respecta curatenia, munca si banii investiti... Dar inseamna sa cer prea mult de la locuitorii capitalei noastre dragi.Oricum, e mult mai bine decat anul trecut.

In plus am avut ocazia sa-mi alin dorul de grafitti-le atat de artistice din Cork admirandu-le pe cele de pe zidul de curand inaltat pt consolidarea laturii dinspre sosea a strandului. Iar apusurile de soare sunt uneori magnifice.

miercuri, 29 iulie 2009

Aventura Parc



























Sambata si duminica, de la orele 10 ( exista site pe internet)am pana la 18pm, la 4 km dincolo de Crevedia se afla, intr-un petec de padure, un loc amenajat pt distractii felurite, in care pot veni familii cu copii de diferite varste. Se cheama Aventura Parc si pt noi cea mai interesanta parte a fost cea cu traseul prin copaci, nu f dificil pt privitori, educativ pt copii si antrenant pt adultii care se incumeta sa-l parcurga. La intrare se afla si un restaurant, preturile nu mi s-au parut din cale afara de mari iar mancarea acceptabila, mai ales salatele vegetariene.

Pretul unui bilet pt adulti e e de 40 de lei, pt copii si pensionari se face discount ( 25 lei pt noi, dar preturile difera in functie de varsta copiilor), personalul e asa cum trebuie, adica f indatoritor, e f curat peste tot, inclusiv la toaleta, pt traseul de catarat se face un f atent instructaj, incat orice accident e in afara discutiei, daca vreun copil e mai reticent la coborarea pe tiroliana este incurajat de supraveghetori, singurul lucru neplacut a fost prezenta in numar destul de mare a tantarilor, mai ales dupa orele 17:00.

Ce verde era valea mea Sus la munte la izvor

Nascuta, crescuta la campie, muntii i-am admirat mai des de la distanta, fie de la halta veche, in copilarie si adolescenta, cand in zilele f senine se zarea lantul lor in departare, fie de pe sosea, mai tarziu, mai ales intre Urziceni si Cosereni, dar de la o vreme intre Campia Romana si Carpati se interpune, chiar in zilele senine, o pacla ce ascunde privelistea montana.

Prima data am urcat pe munte la Piatra Neamt, cand aveam 8 ani. Parintii mei, tot oameni de campie, nu prea stiau rosturile turismului si a potecilor marcate, asa ca am urcat pe un jgheab folosit pt coborarea bustenilor taiati. Din fericire pt noi in acel interval nu a coborat nici un bustean, astfel incat aventura a continuat cu o coborare ce ar fi facut cinste si unor alpinisti, pe o panta atat de abrupta incat tatal meu, militar de profesie (dar atunci deja reformat civil) alerga pana la copacul cel mai apropiat in josul pantei si astepta acolo sa ne prinda in timp ce ne desprindeam de copacul de care ne ancorasem pana atunci.

Atat de mare imi era increderea in forta si dibacia tatalui meu incat nu mi-a fost teama nici o secunda, dupa cum nu m-am temut nici cand am pasit, doi ani mai tarziu, de pe un siloz de cereale pe altul traversand pe o barna destul de ingusta. Asa se explica faptul ca, peste ani, cand de-acum eram tanara activanta in campul muncii, tragand usa cu yala dupa mine si ramanand afara am trecut de pe un balcon vecin pe cel al apartamentului in care locuiam cuchirie, odata la etajul zece si alta data la etajul sapte. Cred ca adevarata proba de curaj si incredere au dat-o vecinii care mi-au permis aceasta escalada. E drept ca balcoanele erau separate doar printr-un perete de sticla.

A doua excursie montana am facut-o la 11 ani, cu un grup in care mai era o fetita de 10 ani, mult mai voinica si mai atletica decat mine (cel putin asa imi amintesc eu), care eram pe atunci nefiresc de slaba pt varsta mea (soarta s-a razbunat daruindu-ma cu multe kg in plus dupa ce, prin operatie, mi-a fost indepartata infectia ce s-a hranit din mine ani de zile, desi eram dusa destul de des la doctor, dar daca nu existau antibiotice...sulfamida nu patrundea "la locul faptei"). Restul grupului era alcatuit din adulti.

Din acea excursie imi amintesc extenuanta urcare pe Ceahlau, sfarsita cu trecerea printr-un nor de ploaie care ne-a udat pana la piele, gustul minunat al ceaiului cu rom baut la cabana Dochia si faptul ca n-am inteles deloc entuziasmul farmacistei din sat care a exclamat "mai vreau odata sa repet urcusul acesta, desi a fost greu" (daca pt ea era greu, dar pt mine?)

In timpul liceului, din motive de stramtorare materiala a familiei si a cheltuielilor cu liceul (manuale, gazda, mancare, etc) nu s-a pus problema sa merg in alta excursie decat traditionala naveta cu trenul la Fundata (dinBaragan), pe atunci un lac sarat, unde se faceau tratamente cu namol contra reumatismului (acum lacul nu mai e sarat--i s-au astupat izvoarele sarate cand a fost amenajat, dupa cutremurul din 77-- si deci nu mai are namol), desi nu era amenajat in vreun fel, statiunea cu recomandare similara fiind Amara, aflata nu prea departe, dar Fundata era mai aproape de noi.

In timpul facultatii am mers de doua ori la Predeal, prima data in tabara, si de fiecare data asta s-a intamplat iarna. Am urcat de fiecare data "tot ca nelumea" de la Trei Brazi spre Timisul de jos, traseu dificil si vara, darmite iarna pe zapada. Mi-amintesc insa ca a fost f nostima coborarea pe Valea Jepilor pe "frana nationala" in chip de sanie, noroc ca n-am dat peste vreun ciot ca sa ne sfasie echipamentul si sa ramanem cu "frana" goala-goluta.

A doua oara, intr-oexcursie de ozi, nu ne-am oprit la Timis, ci am continuat pana la Gura Diham. Neantrenata si neechipata ca lumea, am ajuns la tren pe jumatate inghetata si abia respirand, dupa ce eram cat pe ce sa nu ajung nici la cabana, ma oprisem epuizata in fata unei pante destul de abrupte, noroc cu un baietel care m-a incurajat sa urc si cu un coleg care m-a ajutat sa-mi revin in timpul calatoriei de intoarcere cu trenul.

Experientele neplacute legate de urcusul pe munte au continuat in ultimul an de studentie, tot intr-o tabara de iarna, dar fara zapada, cand am facut traseul Sinaia-Busteni si retur umbland pe coclauri si ajungand, la un moment dat, in zona de alimentare cu apa a orasului Sinaia (zona interzisa, desigur, dar nu era nimeni sa ne atraga atentia, de fapt ne ratacisem, pt ca am urmat un timp o carere marcata). Trei zile am avut probleme mai ales cu ridicatul de pe scaun din cauza febrei musculare.

Mai tarziu am mers la Predeal, cu copiii, in masina proprie. Ei au schiat, eu am inghetat. In studentie am coborat cu sania undeva pe Cioplea (nu pe partie, pe o strada), sania s-a rasturnat dar am reusit sa sar din ea la timp, cred ca am scapat fara nici o vanataie. Ca mama n-am mai repetat experienta, nu "cadra" cu noul meu statut. Uite de-aia imi place mie la mare (poate si din cauza ca am nevoie de iod), unde ne-am petrecut cam toate concediile cu copiii.

Din cauza acestor experiente montane n-am inteles bucuria cu care fiicele mele, in special cea mica, intampina orice ocazie de a da cu nasul pe la munte. Trebuie sa recunosc insa ca excursiile in Utah si sejurul in Salt Lake City, oras aflat cam la latitudinea si altitudinea Busteniului nostru, au lasat amintiri mult mai putin extenuante.

In vara asta familia fiicei mai mici a petrecut cateva zile in Piatra Craiului, cu sediul la cabana Curmatura. Au venit f incantati de cele vazute, ca si de felul in care au fost tratati la cabana, unde atat preturile accesibile, cat si mancarea autohtona (telemea direct de la stana din apropiere, mamaliguta cu branza si smantana "de la mama lor") i-au facut sa doreasca repetarea experientei.

Nu la fel de incantati au fost de hotelul Nobilis, de langa Pestera, in apropiere de Moeciu. Preturile acestui hotel de 4 margarete erau comparabile cu ale hotelurilor de 3 stele din Germania (unde au facut o excursie cu bicicletele dealungul Rinului) iar la masa in loc de branzeturi autohtone (ei sunt vegetarieni) li s-au servit tot felul de delicatese pe care le gasesc si alta parte a Europei.

Si mai mult i-a mirat faptul ca s-au cheltuit atatia bani,probabil si din fonduri europene, pt a se construi acest hotel impunator aflat la distanta de orice drum pe care se poate accesa cu masina. Mult mai potrivite li s-au parut pensiunile amenajate de localnici in casutele lor ce se insirau la distante apreciabile una de alta.

N-oi fi eu destul de umblata ca sa fiu mare experta in turism, dar o intreb din nou pe Leana lui Cocosh: -Chiar crezi ca o sa dea navala turistii sa colinde coclaurile patriei daca nu au drumuri pe care sa circule? Si intreb asta pt caa responsabil cu drumurile e tot un coleg de-al dumisale, om cu deja multa experienta in domeniu. Sau poate se bizuie pe promovarea facuta de EBA la parlamentul European (:D)?

Vasile Militaru

Nu am in biblioteca nici o carte de Vasile Militaru. Dar "A venit aseara mama" mi se pare ca o stiu de cand lumea. Fabulele amintite in articolul anterior imi revin in memorie de parca ieri le-am auzit rostite de glasul drag al lui Tatitzu, Dumnezeu sa-l odihneasca. Am gasit pe Gugal si "A venit aseara mama", si "Magarul si Oglinda".In schimb "Pupaza si Cioara" n-a tentat pe nimeni, dar am gasit alta pupaza, una "democrata', pe blogul Gabrielei, dedicata ministresei de turism. O sa imprumut poeziile gasite de pe unde se afla iar din"Pupaza si Cioara" o sa scriu cat imi amintesc.

MAMA

A venit aseara mama,
din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i,
astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa,
grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea
de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta,
ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate,
am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele,
-cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane
sa se creada-ntr-un palat:

Nu-ndrazneste nici sa intre,
cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca
doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama
si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa,
nu e-n casa vreunui rege,

Si de-abia o fac sa sada
pe-un divan cu scoarta noua…
-”Mi-era dor de tine, maica…

Ti-am adus vreo zece oua,

Nitel unt, iar colea-n traista
niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi,
prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana
si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica,
ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfarsite…
maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri
sa ma cheme cimitirul…

Jale mi-e de voi, mamuca,
dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa,
bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma
sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala
de pe urma lui ramasa:

Lui Codin sa-i dai pamantul
de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca,
maica, sa le ia Maria;

Lui Mitrus sa-i dai zavoiul
de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul
sa le dai lui Nicolae,

Iara tu, ca mai cu stare
decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie
ti-a fost dat sa vii pe lume…

Cand si cand, in miezul verii
sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii,
la casuta mea baiatul

Si-avand tihna si odihna,
la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii
cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana
si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala,
se-ntalneau cu ale mele.

Magarul si oglinda
Publicat de Tiberiu Csabai in 29 Oct, 2008

Un magar nerod si care cu vreo cativa ani in urma
Vietuise langa turma,
Cand era silit sa care
Pe spinare
Mii si sute de samare,
Nu stiu cum, prin ce-ntamplare
A ajuns
La coama tuns,
Cu pomada parfumata pururi uns;
A ajuns, in scurt, bogat
Si, de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat,
Invitat prin mari saloane
De boieri si de cucoane...

Dar magarul, indispus
Ii privea pe toti, de sus,
Cautand mereu s-arate, cu-ndrazneli fara pereche
Ca-i boier de vita veche,
Desi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume era el si cine-a fost.

Intr-o zi insa, magarul ingamfat si crai de ghinda
S-a-ntalnit si c-o oglinda,
Iar oglinda, indrazneata,
Numai drept stiind sa spuna, cica i-ar fi zis in fata:
- Ifosul iti e-n zadar,
Ca oricat de mult te-ai crede
Si ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar,
Cin-te-aude si te vede
Altceva nu poate crede ca poti fi decat magar!

- Eu, magar? racni magarul, napustindu-i-se-n glaf
Si, c-o singura copita, el facu oglinda praf.
- Ah, a suspinat oglinda, trecand dincolo de viata
Adevarul, totdeauna doare, cand e spus in fata
Si, oricat te stii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, cand faci ca mine, pregateste-te sa suferi!

Pupăza „democrată”

În pădurea lor odată, la un bal,
În „carnaval”,
Bal cu „tombolă” bogată,
Dat pentru ajutorarea puilor orfani de tată,
S-antâlnit o făzăniţă c-o pupăză „democrată”…

Făzăniţa, neam de viţă,
Cum e orice făzăniţă,
Purta o rochiţă simplă, strânsă mult pe talie,
Ca ţesută din petale aurii de dalie,
Fără nicio „garnitură” să facă senzaţie,
Ceea ce-o făcea să fie toată-n tot o graţie!

Pupăza, ca să turtească tot soborul de la bal,
Se-mbrăcase, zicea dânsa, în „costum naţional”
Zorzonat cu panglicuţe de mătase ţipătoare,
De la cap pân’ la picioare;
Peste creştet îşi pusese o maramă-n zece iţe,

Numai flori de margarete, albăstrele şi crăiţe;
Ochii-ncercănaţi cu vânăt şi-ncărcaţi cu foc de stele;
Ghearele, numai inele;
Pe sub guşă, sălbi de aur: galbeni mari şi mahmudele,

Bogăţii ce la picioare i le-au fost putut aşterne
Pupăzoiul ei destoinic, care-n trei, patru „guverne”,
Peste păsări, în pădurea dintre Dunăre şi Nistru,
Tot mereu a fost ministru,
Tolănit pe scumpe perne:
La Domenii, la Finanţe, la Război şi la Interne,
(Căci şi păsările-n codru au, şi nu arar siniştri,
Peste ele: ulii, vulturi, ca şi pupăzoi miniştri!…)

Astfel deci înzorzonată pupăza de proastă viţă,
Privind balul plin de păsări, zise către făzăniţă:-
Vai, ce fără gust se-mbracă sexul nostru, cuconiţă!
Ia te uită, par-igzamplu, dumneata, la rândunică:
Nu m-aş îmbrăca asemeni nici de frică!
Plină de fasoane toată, cică face lumea praf,
Când o vezi săltând pe sârma firelor de telegraf!

Ce zici dumneata, apoi,
Despre doamna piţigoi?
Mică, numai cât aluna,
Face veşnic pe nebuna:
Mie, nici ca servitoare nu mi-ar place aşa una!

Însă, una ce nu place nici chiar boului ce paşte
E madam scatiu; priveşte-o: parc-ar fi un ou de Paşte!
Ceea ce însă de ele face-mă să fug mereu,
E că toate aceste doamne au un miros foarte greu!

Eu, mă ştii, sunt „democrată”,
Cum e şi bărbatul meu,
Însă nu cu-asemeni gloată!
Şi, dacă-am venit acuma între ele aici, cum vezi
E că n-am avut ce face, făzăniţă, să mă crezi;
Pentru că, numai prin votul ce-l va da acest popor
Fără gust la-mbrăcăminte şi-aşa greu mirositor,
Pupăzoiu-mi va fi iarăşi pus „ministru”-n viitor!

Făzăniţa, indignată, n-a putut atunci să tacă
Şi-a zis pupezei, cu scârbă, sărind iute pe-altă cracă:
- Vai de sufletul acelui neam sortit pe veci să fie

Cârmuit sub sfântul soare de-o aşa „Democraţie”
Şi ferească-ne Presfântul Dumnezeu de-aşa sinistru,
Să mai vină înc-odată pupăzoiul tău ministru!

Pupaza si Cioara
(fragmente)
Ce-mi tot stai in fata cioara?
Nu te simti, nu ti-e rusine?
Vrei sa ma r eped la tine
Cu-al meu cioc sa te las chioara?
Ingalata lighioana!

Nu-mi mai aduc aminte cum demonstreaza pupaza cat de "doamna" e ea, dar imi amintesc perfect raspunsul ciorii:

Cioara neagra ca un tuci
Isi facu si ea trei cruci
Si raspunse-asa,-ntr-odoara:
-Recunosc ca esti cucoana
Ca de nu as recunoaste
Vai,m-ar bate cel de sus.
Dar maistiu,si cer iertare
De-ndraznesc sa spun cu glas:
Ca la dumneata in casa
N-as putea sa stau un ceas
Fara sa ma tin de nas!

Si acum am sa copiez si Note Bibliografice:

Născut: 1885 Dobreni, judeţul Ilfov
Decedat: 8 iulie 1959 Închisoarea Ocnele Mari, judeţul Vâlcea
Note Bibliografice

De la Vasile Militaru ne-au rămas puţine date biografice. Ultima perioadă a vieţii i-a fost ostilă. Multe decenii a cunoscut aprecieri glorioase, iar în final o înfrângere totală, nemeritată.


Nu putem aprecia că a fost un poet vioara întâi, şi nici nu vrem să arătăm ce înseamnă martir, căci două generaţii au trăit - în diferite forme - teroarea regimului comunist. Dorim doar să punem în lumină adevăratul om Vasile Militaru prin poezia sa, corectând neavenita apreciere a lui G. Călinescu ce nu vedea în el decât "...autorul unor fabule triviale... de un succes extraordinar" (Istoria Literaturii Române, pag. 937, Editura Minerva, Bucureşti, 1986).

Fiu de plugar, născut în anul 1885 în comuna Dobreni din judeţul Ilfov, este atras, explicabil, de mirajul Bucureştilor, ca fiii de ţărani din romanele semnate mai târziu de Marin Preda. Debutează cu versuri în revista Literatură şi artă română. E remarcat de timpuriu de oameni de elită din cultura timpului, ca Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duliu Zamfirescu - acesta din urmă fiind chiar mândru de descoperirea noului talent.

Devine repede cunoscut printr-o serie de fabule publicate în revistele Universul, Drum nou şi Porunca vremii. Scrie mult, abordând o tematică largă, dominată de patriotism, de cugetarea filosofică religioasă şi de condamnarea deprinderilor inumane. Tratează o sumedenie de subiecte care au fost, sunt şi vor fi mereu importante vieţii decente.

Între 1918-1944 îi apar în Capitală, în afară de articole şi versuri găzduite în diferite publicaţii, nu mai puţin de douăzeci de volume distincte, dintre care unele vor fi reeditate la diferite intervale. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice semnat Radu Bardă, care conţinea şi poezii antisemite.

În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din ţară. Se spune că nu exista casă de om care ştia să citească, fără un Vasile Militaru pe etajeră.

I n vasta sa activitate literară nu şi-a clădit o eşafodare a crezului artistic prin polemici. Nu-şi făureşte stilistica din pariuri prinse cu alţi scriitori, cum se defineşte, încet dar sigur, simbolismul lui Ion Minulescu din tangenţa cu opinia în temă a lui Topârceanu. Ori cum au fost disputele scrise dintre Sadoveanu şi Henric Sanelievici privind semnificaţia baladei Mioriţa, polemică ce ne-a aşezat în rafturi, ca argument, romanul Baltagul - giuvaier al literaturii române. Întreaga operă a lui Vasile Militaru este prin excelenţă originală.

Foloseşte un verb uşor accesibil, limpede, aşezat cu o măiestrie rar întâlnită în idei mature. Formularea, uneori prea facilă, cucereşte prin logica unui umanism profund, plin de înţelepciune.

Priza la cititor este imediată şi toată atenţia, încântată, e dirijată spre tâlcul final. Deşi îşi face intrarea în literatură şi în memoria românului prin fabule, ele sunt doar o mică parte din tot ce a scris. Aproape întreaga sa operă e-n versuri, cu iz nostalgic de morală filosofică, de părintească sfătoşenie, aşa cum a deprins să cugete, copil fiind, la şezătorile din lumea satului.

Plină de atmosferă creştină, uneori poezia sa îşi propune atenţionarea la noi spaţii ale durerii cauzate de abaterile amare de la ordinea firească a Genezei. Autorul e conştient că, mai mult ca oricând, prima jumătate a secolul XX a făcut ca oamenii să-şi consume machiavelic existenţa terestră. Niciodată "Scopul scuză mijloacele" nu s-a identificat mai bine cu verbul a supravieţui. Abruptele răsturnări politico-sociale au creat debusolări care tulburau adânc. Tot insul se zbătea pentru a fi, îşi punea problema sensului existenţei şi aştepta revelaţii. În acest context speranţa în Dreptatea Divină apare ca nevoia pâinii în casa omului sărac.

Omul trebuie înţeles ca ultima şi cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu. Dar credinţa lui Vasile Militaru nu este cea a creştinului smerit, care ia cunoştinţă de Divinitate doar la slujbele duminicale. Pentru poet a fi drept nu-i o virtute. Dreptatea şi binele sunt privite ca un firesc al firii care trebuie să existe mereu în noi.

În poezia lui Vasile Militaru credinţa purifică orice umbră de îndoială, oferind în schimb încredere şi optimism. Religia dă explicaţii oricărui fenomen. Spre exemplu, contrar părerii lui Petre Ţuţea, care spune că rugăciunea aparţine doar oamenilor, Vasile Militaru e convins că toate fiinţele vii, de vreme ce sunt creaţia Demiurgului, îşi au forma lor de rugăciune.

Comuniştii au perceput credinţa în Dumnezeu a poetului şi încrederea sa de neclintit în dreptate şi adevăr ca pe un ghimpe în coaste. Că noul regim al anilor '50, structurat ideologic pe ateism, era şcolit de Kremlin în manipularea dură a personalităţilor culturale, cunoaştem. Dar durerea noastră de acum e că peste decenii, dacă nu-i promovăm opera, nepoţii noştri nu vor şti mai mult de Vasile Militaru decât că a fost un mărunt... fabulist trivial.

Spicuim din prefaţa semnată de Tudor Nedelcea la volumul apărut postum Poemele nemuririi, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995: "Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova condamnă pe inculpatul Militaru Vasile la... 42 de ani de detenţie şi confiscarea totală a averii personale pentru crima de uneltire contra ordinei sociale şi pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise''. Avea atunci 74 de ani. Dacă nu murea la 18 zile după pronunţarea sentinţei, la Ocnele Mari, ar fi ieşit din închisoare în anul 2001, la venerabila vârstă de 116 ani, urmând să-şi trăiască tot restul vieţii reeducat în disciplină comunistă..
Radu Adrian


UPDATE: Pupaza si cioara poate fi ascultata aici, exact in versiunea care era recitata de tatal meu.

Ion Pribeagu

Parintii mei stiau doua fabule pe care le recitau adesea: "Pupaza si Cioara" si "Magarul si Oglinda". Vag imi amintesc ca spuneau ca autorul ar putea fi sau Ion Pribeagu sau Vasile Militaru, poeti care nu existau in manualele mele de literatura romana, desi au fost f populari la vremea lor.

Am primit prin email un pps cu "Poezii impertinente" de Ion Pribeagu si am dat search pe Gugal in speranta ca voi gasi cele doua fabule, dar nu e el autorul, ci Vasile Militaru. In schimb multe din poeziile din pps sau de pe net le stiam sub forma de bancuri.Nu stiu daca IP doar le-a versificat. Am sa public o poezie imprumutata de pe un site unde n-as fi crezut ca se gasesc poezii ale acestui poet impertinent.

Povestea Omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină...
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani...
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...
Atâtea bucurii şi-atât senin...
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta cea lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...-
Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:-
Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!
- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţă,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis...
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...

joi, 23 iulie 2009

EBA + RIDZI = NO LOVE

D-l tata simte din nou nevoia sa abureasca natia. Cica pe 1 si 2 mai fiica sa a stat tot timpul langa tata-su, cu exceptia serii in care a asistat la concertul formatiei Vama Veche. Inainte ca Tudor Chirila sa faca infarct afland ca a sustinut in absenta un concert sponsorizat de madam Ridzi din banii publici, implicit ai mei personali, dar si ai lui TC, s-a produs si rectificarea: era vorba de formatia Voltaj, in ale carei clipuri a fost prezenta si frumoasa Paris Hilton a Romaniei, in calitate de fotomodel .

Incoerenta prezidentiala, ca si lipsa de informatii in ce priveste unele subiecte delicate au fost puse de vorbitor pe seama oboselii acumulate in recent incheiata vizita peste hotare. L-a obligat cineva sa tina azi o conferinta de presa? Cum a tacut saptamani intregi in care presa a tocat marunt-marunt cazul Ridzi putea sa mai taca o zi pana isi revenea din oboseala si era mai coerent si mai informat.

Obosit, obosit dar scorpionul nu poate pana nu-si infige acul in fundul adversarilor politici. Astfel l-a somat pe Adrian Nastase sa fie barbat (n-a precizat daca activ sau pasiv) si sa lase parchetul sa lucreze cu termopanele din Zambaccian (dosarul flota e deocamdata pe linie moarta din motive de imunitate prezidentiala, deci e vital ca marinelul sa-si reinnoiasca mandatul, cel putin asa sustine Mircea Badea), pe Mircea Geoana l-a numit Sef de bostanarie la Dabuleni, prilej de mare mandrie pt cel atacat, pt ca toata tara e invadata de pepenii de la Dabuleni, ceea ce demonstreaza ca e un sef destoinic, demn de a fi promovat intr-o functie mai inalta, poate chiar cea mai inalta in stat (asta e parerea marinelului, nu a mea), a atacat-o si pe Abranmburica de la invatamant cu sindicatele ei in brate cu tot, iar la intrebarile lui Tolontan, intampinate cu un suspin exasperat a raspuns sec "nu stiu".

M-a distrat sa urmaresc un pic din deschiderea lumii de la Realitatea TV unde domnul pedelist de serviciu (nu sunt in stare sa-i retin numele corect, doar pledoariile infocate) se straduia sa convinga pe cine il asculta ca imaginile cu EBA + Ridzi difuzate pana la saturatie (a dumisale) de posturile mogulilor (intrebat fiind unde e Vantu in acea incapere a cam dat din colt in colt) sunt de fapt rodul unei intalniri intamplatoare (una, nu mai multe intalniri) pe strada, ca Eba nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase a campanie electorala platita probabil de madam prietena ei de suflet din banii mei personali, intre altii.

Pt ca nici o conferinta de presa prezidentiala nu are farmec fara fumigenele menite sa scoata protejatele dumisale din gura presei (in cazul de fata mai ales madam Cocos, urecheata voalat prin comparatia dintre atitudinea palatului Cotroceni fata de presa in contradictie cu atitudinea timp de cel putin 3 ani a Ministerului Turismului --care in guvernarea trecuta nici nu a existat--care a platit diurne ziaristilor "dispusi sa-si ia atata libertate cat vor", dupa cum s-a exprimat titularul de la Cotroceni) cum ar fi disparitia fara urme a trei miliarde de euroi in ultimele luni ale guvernarii trecute (murea daca nu-si mai infigea o data coltii in imbatabilul Tariceanu) de parca a oprit cineva partidul dumnealui sa ia pana acum atitudine si masuri in acest caz.

Deh, e greu sa treci usor peste vestea ca Procurorul General numit chiar de tine misca in front si propune inceperea urmaririi penale impotriva celei mai bune mentora si prietena a celei mai celebre fiice a ta, cu perspective de a intinde Placinta (aici ANI e mai activa, stiu domnii de acolo de ce!) si spre madam Cocos, incepand astfel lupta impotriva coruptiei chiar cu oameni din ograda proprie. Un singur lucru ma mira: unde gaseste PDLul atatea madame frumoase, bogate si penale (la propriu)?

Madam Udrea ataca si ea voalat (crede ea, cu barda, cred eu) pe eternul dusman Orban punandu-l in acelas cosh cu ceilalti fosti ministri din guvernarea trecuta (pardon, doar pe cei liberali, pt ca cei pedelisti se stie, sunt imaculati pana la proba contrarie, si probe sunt, slava Domnului) si propunand multitudine de comisii parlamentare care sa-i ancheteze, doar-doar o scapa ea de intrebarile incomode cu iz de dat socoteala poporului cum si-a batut ea joc de banii lui.

Fara absolut nici o legatura cu cele de mai sus: Tovarasi de la http://blogsearch.google.ro/?client=firefox-a&hl=ro&ie=UTF-8&q=viorica+blogurl:http://google-viorica.blogspot.com/&sa=N&start=200, mai puneti mana pe o carte de gramatica, ca va faceti de ras scriind "sa pronuntat" cand pe blogul meu apare corect, si nu e singura greseala ("no cheama" in http://blogsearch.google.ro/?client=firefox-a&hl=ro&ie=UTF-8&q=viorica+blogurl:http://google-viorica.blogspot.com/&sa=N&start=290) de acest gen, cine stie cate or mai fi!.Agramatii sunteti voi, si nu eu, cum ar rezulta din prezentarea ce mi-o faceti! Si de data asta nu e pamflet, in ce va priveste.

Are you dirt old?

Intrebarea din titlu mi-a fost pusa prin email de Jolly Good Joke, si tot ei ofera si raspunsul. Am sa traduc textul, apoi am sa comentez pe larg cele scrise acolo.

Someone (in nici un caz Vlad Petreanu :) asked the other day,

'What was your favourite fast food when you were growing up?''

We didn't have fast food when I was growing up,' I informed him. 'All the food was slow. ''

C'mon, seriously. Where did you eat?''

It was a place called 'at home,'' I explained. !'Mum cooked every day and when Dad got home from work, we sat down together at the dining room table, and if I didn't like what she put on my plate I was allowed to sit there until I did like it. '

By this time, the kid was laughing so hard I was afraid he was going to suffer serious internal damage, so I didn't tell him the part about how I had to have permission to leave the table. But here are some other things I would have told him about my childhood if I figured his system could have handled it:

Some parents NEVER owned their own house, wore Levis , set foot on a golfcourse, traveled out of the country or had a credit card.
My parents never drove me to school. I had a bicycle that weighed probably 50 pounds, and only had one speed, slow.

We didn't have a television in our house until I was 19. It was, of course, black and white, and the station went off the air at midnight, afterplaying the national anthem and a poem about God; it came back on the air at about 6 a. m.
And there was usually a locally produced news and farm show on, featuring local people. . .

I never had a telephone in my room. The only phone was on a party line. Before you could dial, you had to listen and make sure some people you didn't know weren't already using the line.

Pizzas were not delivered to our home. . . But milk was.

All newspapers were delivered by boys and all boys delivered newspapers--my brother delivered a newspaper, six days a week. He had to get up at 6AM every morning.

Movie stars kissed with their mouths shut. At least, they did in the movies. There were no movie ratings because all movies were responsibly produced for everyone to enjoy viewing, without profanity or violence ormost anything offensive.

If you grew up in a generation before there was fast food, you may want to share some of these memories with your children or grandchildren. Just don't blame me if they bust a gut laughing. Growing up isn't what it used to be, is it?

Si acum traducerea:

Cineva m-a intrebat zilele trecute:

"Care era felul de fast food preferat in copilaria ta?"

"Nu exista fast food in copilaria mea", l-am informat. toate mancarurile erau lente (nu stiu cum sa traduc jocul de cuvinte fast=rapid, slow=lent)

"Hai, serios, unde mancati voi?"

"Era un loc numit acasa. Mami gatea in fiecare zi si cand Tati se intorcea de la lucru stateam cu totii la masa si daca nu-mi placea ce era in farfurie mi se permitea sa stau acolo pana imi placea."

In acel moment copilul radea atat de tare incat m-am temut sa nu-si vatame ceva in interior si am trecut peste partea in care nu aveai voie sa pleci de la masa fara sa ti se permita.

Unii parinti NICIODATA nu aveau o casa in proprietate, nu purtau blugi, nu au pus piciorul pe un teren de golf , nu au calatorit in strainatate si nu au avut credit card.

Parintii mei nu m-au dus niciodata cu masina la scoala. Aveam o bicicleta care cantarea cred vreo 25 de kg si avea o singura viteza, lenta (nu avea schimbator de viteze)

Noi n-am avut televizor acasa pana la varsta de 19 ani. Era desigur, alb si negru, transmisia se intrerupea la miezul noptii, dupa ce se canta imnul national si se citea un poem despre Dumnezeu; se relua dimineata la 6. Si de obicei erau stiri locale si un show despre ferme, cu protagonisti locali.

Niciodata n-am avut telefon in camera mea. Singurul telefon era cuplat. Inainte sa formezi numarul trebuia sa asculti daca nu cumva cineva pe care nu-l cunosti vorbeste deja si ocupa linia.

Nu se aducea pizza acasa, dar se aducea laptele.

Toate ziarele abonatilor erau aduse de baieti si toti baietii distribuiau ziare--fratele meu ducea ziare, sase zile pe saptamana. trebuia sa se scoale la 6 in fiecare dimineata.

Starurile de cinema se sarutau cu gura inchisa. Cel putin in filme. Nu existau recomandari pt anumite varste pt ca toate filmele erau produse in mod responsabil astfel incat fiecare sa se bucure de ele, fara vulgaritati sau violenta sau orice ar fi nerecomandat minorilor sau chiar adultilor.

Daca ai crescut intr-o generatie inainte de a exista fast food poate vrei sa impartasesti copiilor sau nepotilor amintirile tale. Dar sa nu dai vina pe mine daca o sa rada in hohote.

Ei, copilaria nu mai e ce a fost, nu-i asa?

Et voila, uite de-aia am inceput eu sa scriu "Ce verde era valea mea", pt ca am vrut sa afle si generatia asta atat de tehnologizata si de globalizata de tineri si copii cum se traia pe vremea noastra, desi una din tinere din familia mea, a declarat, in mai multe emailuri, ca o plictisesc de moarte povestile mele, in schimb are pretentia ca povestile pe care le scrie ea sunt geniale, macar ca nu stiu daca a avut rabdare sa termine vreo carte in viata ei (cel putin asa declara, ca n-a prea citit) N-as fi scris despre ea daca n-as fi ramas cu impresia, citind scrisoarea deschisa a lui Tudor Chirila, ca atitudinea ei e specifica multor tineri.

Din textul in engleza de mai sus rezulta ca exista un gen de globalizare avant la lettre inca din vremuri apuse, in sensul ca modul de trai, chiar si in cele mai avansate tari, nu era mult diferit de la o tara la alta.

Lasand la o parte faptul ca in copilaria mea nu aveam nici macar electricitate in casa (am aflat de curand ca primele case electrificate in comuna se alimentau de la generatorul sondei care fora in cautarea aurului negru in Baraganul vestit pt aurul sau verde, doar de aici a aparut renumele de granarul Europei al Roamniei interbelice) multe din cele amintite mai sus se potrivesc tineretii mele. Am sa le amintesc pe rand:

Cei mai multi parinti, in special din orase, nu erau proprietari de locuinte, le inchiriasera de la stat. Noi am fost nevoiti sa ne cumparam apartament pt ca, fiind proveniti din provincie, nu aveam nici cea mai mica perspectiva de a ni se oferi o locuinta de stat, chiar daca aveam buletin de Bucuresti, sotul meu prin repartitie, fiind sef de promotie, iar eu prin Ordinul Ministrului. Abia dupa revolutie, cand apartamentele de stat au putut fi cumparate cam cu pretul unui televizor si mai toata lumea urbana a devenit proprietara, dar mai ales dupa ce s-a modoficat constitutia garantandu-se dreptul la proprietate si nu doar fiind ocrotit (din cauza "ocrotirii" asteia eu, care am platit din greu rate la CEC ani de zile pt apartament, n-am votat pentru la referendul pt prima constitutie) a inceput nebunia cu afacerile imobiliare, nebunie care pe plan mondial a declansat actuala criza.

In tineretea mea doar vaporenii isi permiteau sa poarte blugi, datorita lor (a "bufului", cum povestea cu haz Impricinatul, fost medic pe vapor) mai reuseau si alti muritori sa-si permita acest lux, ba chiar unii mai instariti cand voiau sa epateze prin hainele purtate mergeau si la evenimente mondene (adica botezuri, nunti, cumetrii, rareori teatru, niciodata opera) imbracati in costume de blugi.

Cat despre terenurile de golf ce sa zic, daca erai dispus sa te indatorezi tot anul si chiar anii viitori pt un concediu la mare puteai sa-ti permiti si sa platesti din cand in cand tarifele exorbitante de la terenurile de minigolf. Abia anul acesta plimbandu-ma prin Herastrau am descoperit ca exista acolo un teren de golf, in tineretea noastra, datorita lui Ilie Nastase erau mai in voga terenurile de tenis. In Salt Lake City si in Cork am vazut deasemenea terenuri de golf, dar nu pareau aglomerate din cale-afara, pt ca se stie ca, la fel ca si schiul sau iahtingul, golful e un sport care necesita cheltuieli mari pt echipament.

Cat despre card bancar, eu personal n-am nici acum, prefer sa primesc pensia numerar, din mana postasului pe care-l cunosc de multi ani, aproape ca face parte din familiile noastre de pensionari din cartierul in care locuiesc.

Ei,bicicletele noastre Carpati si Pegas, ce buni tovarasi de excursii au fost intr-o vreme! La scoala copiii mei mergeau pe jos, abia la liceu au folosit tramvaiul (et moi aussi). Masina ne-am luat-o cand deja ne puteam lauda ca suntem in plina maturitate, sau poate doar o tinerete intarziata, si nu se punea problema sa ducem copiii cu masina un km, cat era pana la scoala, din cauza cozilor interminabile de la benzina (intr-o tara cu multime de rafinarii, fosta tara exportatoare de petrol).

Cat despre televizor...Un unchi de-al meu, fiind intrebat unde sta presedintele de CAP a raspuns:"uita-te unde e o antena de televizor, acolo sta o ruda de-a presedintelui" Primul nostru televizor era un Rubin rusesc, alb-negru, cu un ecran incredibil de mic. Casatorita fiind am cumparat primul televizor cand fetitele aveau deja cativa anisori. Ne chemau entuziaste: "veniti repede, sunt desene animate", si le urmaream cu incantare, toata familia in par. Mai tarziu au proliferat antenele de bulgari, sarbi, unguri sau rusi, dupa regiune, vecini si limba materna. Am invatat bulgara nu numai datorita similaritatii cu rusa, ci si fiindaca s-a gasit la Cretzulescu un manual de bulgara in franceza. Astfel am fentat noi, poporul, propaganda desantata si cultul personalitatii. In timpul perestrokai era o incantare sa privim programele de varietati de la Moscova. Ca era un singur canal TV national inainte de 89 (ar fi fost de neconceput ca nea Ceashca sa se razboiasca cu mogulii de presa) e inutil sa mai precizez.

Chiar si dupa 89 am avut telefon cuplat. Stiam cine era cuplajul, sta pe scara noastra. Telefonul s-a instalat destul de tarziu dupa darea in folosinta a blocului si noi am stat "pe linie moarta" vreo 3 luni tocmai pt ca nu aveau cu cine ne cupla, asa ziceau tehnicienii lor. Exact cand am avut operatia de san n-am avut ton la telefon luni de zile, cica de la un cablu. Al naibii cablu, nu se repara singur. Din lipsa de concurenta pur si simplu Romtelecomul isi batea joc de clienti. Acum ne roaga cu tot felul de oferte, una mai atractiva decat alta. Nu stiu daca-si poate imagina cineva ce a insemnat conexiunea la internet prin telefon cuplat: cand mi-era lumea mai draga daca ridica vecina telefonul se intrerupea legatura si daca descarcam posta trebuia sa iau totul de la capat, consumand zadarnic minutele de pe cartele. Acum avem fibra optica de la concurenta Romtelecomului.

Prin 75 nici nu stiam cum arata pizza, din descrierea sotului meu, trimis la schimburi culturale peste ocean, n-am prea inteles despre ce e vorba, apoi au inceput sa prolifereze si in Bucuresti, cea mai buna pizza se gasea in Piata Rosetti.

Laptele ne era adus la usa de taranii din satele vecine, vorbesc acum despre copilaria fetelor mele, in copilaria mea noi am avut o vreme vaca, (am renuntat din motive obiective) trebuia sa ma scol de dimineata s-o duc la cireada si sa merg seara la capul podului ca s-o recuperez, facea parte din indatoririrle mele de zi cu zi. Cand ploua trebuia s-o caut pe coclauri, ca sa nu scape in lucerna si sa se umfle si sa crape, odata am ajuns acasa seara tarziu, fara vaca, terorizata la gandul bataii zdravene care ma asteapta, dar vaca statea cuminte in grajd, unde ajunsese fara ajutorul meu, scapandu-ma astfel de bataia de care ma temeam.

Cand am fost in Salt Lake City era un baiat care arunca ziarele in usa, la noi abonamentele erau livrate de postas (postasul din SLC aducea coletele si plicurile-- din care cele mai multe contineau oferte sau facturi de plata--precum si nenumaratele pliante de la supermarket)

Despre filme ce sa mai zic, m-am saturat ca de mere acre de violenta, de injuraturi, de scene mai mult sau mai putin explicite de sex, prefer documentarele (desi multe din ele sunt cu crime) sau unele filme gen Hallmark, cat mai siropoase. Acum inteleg de ce unul din cliseele americane e imprumutarea unui film vechi (exista in vest adevarate supermarketuri care imprumuta casete sau DVDuri) si vizionarea lui in extaz. Am avut noroc in tineretea mea de productii cinematografice de f buna calitate, care rulau pe ecranele noastre aproape concomitent cu cele din tarile de provenienta, Europa avea multe scoli nationale de cinema care se intreceau in a face filme extraordinar de bune, nu mai vorbesc de scoala rusa, Bondarciuc e doar un exemplu.

Sigur, fiecare om trecut macar de prima tinerete vede trecutul cu lentile roz, aproape toti exclama cu nostalgie:"ehei, pe vremea mea!", dar adevarul e ca nu totdeauna progresul, mai ales cel tehnic, inseamna si schimbare in bine, daca intra in contradictie cu valorile morale. Fiecare epoca are avantaje si dezavantaje, pt mine existenta blogului inseamna descoperirea unei calitati pe care n-am stiut ca o am, aceea de a scri, cat de bine ramane la aprecierea eventualilor cititori.

Ei, stimati tineri, ati ras cu hohote la cele scrise de mine mai sus? Aveti si voi amintiri nostalgice?

Sunt o ipocrita????

Unul din marile mele defecte e ca nu stiu sa ascult, mai ales cand interlocutorul incepe sa expuna o idee despre care eu am alta parere sau, mai ales, cand sunt in total dezacord, nu astept sa-si expuna bietul om toate argumentele ci sar imediat cu gura sa-l contrazic.

Astazi insa am procedat total diferit atunci cand, pe drumul spre tramvai, am fost acostata (acesta e cuvantul, desi ar fi cam inadecvat, pt ca persoana era plina de bunavointa) de o doamna care se intreba daca noi avem loc pe ingustul spatiu ramas la dispozitia pietonilor dupa ce posesorii de masini le-au parcat pe trotuar.

Intrebarea era legitima, tinand cont de faptul ca eu, cel putin sunt o fiinta plinuta (OK, acesta e un eufemism, dar sa stiti ca eu am incaput in acel spatiu,doamna nici nu a incercat) la fel si doamna, desi cu vreo 9 kg mai in josul cantarului decat mine, cum a rezultat din marturisirile reciproce. Ei bine, in scurtul drum pana la statia de tramvai si in cele doua minute pana am coborat, doamna a reusit sa-mi ofere, prin viu grai, din nemarginita dumisale intelepciune, doua retete naturiste, impreuna cu modul de intrebuintare si cu reclama gratuita a minunilor constatate de interlocutoare pe propria piele.

Prima reteta a fost recomandata asa: "O reteta miraculoasa de slabit" si consta din 40 catei de usturoi zdrobiti si macerati timp de doua saptamani, de preferat in tuica de casa " pt ca e mai naturala decat alcoolul etilic" ceea ce demonstreaza ca doamna are si oarece cunostinte de chimie. Dupa macerare lichidul se streecoara (filtreaza, intre noi chimistele) printr-un tifon si se consuma in fiecare zi cate 10 picaturi (rauvoitorii care si-ar putea inchipui ca amabilitatea doamnei se datora tratamentului vor fi dezamagiti, cu asemenea doza se poate obtine, dupa marturia dumneaei, doar o scadere in greutate, si nu o euforie bahica)

Timpul nu mi-ar fi ingaduit sa intru cu doamna intr-o disputa sau o prelegere (din partea mea) despre efectele dietelor de slabire cam dupa ureche, despre faptul ca daca o reteta pare prea buna asa e, nu trebuie sa avem incredere, ci numai o schimbare radicala si permanenta a stilului de viata (cum ne invata, intre altii, dr Andrew Weil) poate aduce o talie de invidiat si ca pt hipotiroidieni (cazul meu) nici o tona de usturoi macerat in orice fel de alcool, natural sau nu, nu poate avea efect.

Am ascultat-o cu multa politete si doamna mi-a marturisit ca ea trimite multe retete si sfaturi la revistele "Practic", apoi a continuat cu sfaturile, recomandandu-mi o reteta infailibila antireumatismala, bazata pe un fruct cu coaja f incretita iar interiorul avand aspectul asemanator cu ananasul. M-am jenat sa-i cer voie sa fotografiez fructul (inca verde) pe care l-am vazut de mult intr-un pom pe Calea Plevnei, in apropiere de Stirbey Voda, dar si in Salt Lake City. Frunzele sunt asemanatoare celor de par, fructul e rotund, aproape cat un grapefruit mijlociu. L-am cautat zadarnic pe Google (atentie, d-le Presedinte, nu orice se gaseste usor pe Gugal, poate gasesti matale sau consilierii despre ce fruct e vorba si ne spui si noua, eventual "in direct si la o ora de varf", ca sa-l citez pe Petre Mihai Bacanu), credeam ca l-am vazut in Killer Plants, dar se pare ca m-am inselat.

Reteta e asa: se iau doua fructe (coapte), se taie marunt si se lasa o luna (cu grija de a se pune si sucul care rezulta la taiere) sa macereze cu 500 ml alcool (ea a zis spirt) sanitar. Lichidul se foloseste ca atare, ungandu-se incheieturile dureroase. Se pare ca are si proprietati anti-inflamatoare, nu doar analgezice, cica face minuni, doamnei aproape ii anchilozase genunchiul iar acum era sprintena ca o caprioara.

Scurta noastra convorbire s-a incheiat cu multumirile mele pt retete si cu satisfactia declarata a dumneaiei ca m-a invatat cateva lucruri folositoare in doar 5 minute.

Daca nu am contrazis-o cand mi-a recomandat reteta miraculoasa de slabit, ba chiar i-am multumit pt ea, se cheama ca sunt ipocrita?

miercuri, 22 iulie 2009

Romania, Land of Choice

In atentia Ministerului Turismului: poate va uitati nitel pe harta aceasta:

E adevarat ca pare expirata, fiind doar o biata "Romania Tara Turismului 1938" dar daca tinem cont ce pozitie avea Romania in 1938 cand leul, departe de a fi asa jigarit cum e acum, era la paritate cu dolarul (si ce dolar!) iar in tara noastra se imigra, spre deosebire de prezent, cand multi dintre tinerii ramasi se gandesc sa emigreze, poate onor Ministerul Turismului ar avea ceva de invatat.

Ramane de vazut, ce e mai interesant: sa fie Romania "Land of Choice", sau "Tara Turismului"? Un raspuns poate fi fotografia de mai jos, facuta azi:


Am primit candva un pps al unui artist care crea adevarate opere de arta, de o maiestrie rara, pe praful depus pe ferestrele automobilelor. La noi s-a reusit doar un soi de caricatura, care reprezinta un mare progres fata de clasicul: "Spala-ma"

UPDATE: Masina din imagine nu apartine familiei mele. Era parcata langa Piata Veteranilor, unde ma aflam in calitate de pieton.

Dubla aniversare

De cateva zile intentionez sa marchez si eu aniversarea aselenizarii de acum 40 de ani, dar n-am reusit sa adun materialul necesar.

Acum, pt ca Blogerrul m-a anuntat ca aniversez al 500-lea articol publicat, profit de ocazie ca sa public o poza pe tema aselenizarii, primita pe e-mail de la Jolly Good Joke.

Eu si prietenul meu



Daca cineva si-a inchipuit ca o sa vorbesc despre un catel sau alta fiinta animata s-a inselat. Prietenul despre care este vorba in propozitie e un aparat foto tip "savoniera" dar care de ceva vreme imi e tovaras credincios la orice iesire din casa, fie si numai sa duc gunoiul (ei,nici chiar asa, am exagerat un picut). Dar cum se intampla cu prietenii credinciosi mai uitam de existenta lor, poate tocmai pt ca sunt atat de aproape de noi, cum mi s-a intamplat si mie cu ceva vreme in urma, cand am comentat la "o leapsa mica" la Inah si m-am laudat cu o multime de lucruri purtate in posheta, dar am uitat taman de el.

De cand suntem nedespartiti am inceput parca sa privesc lumea cu alti ochi, sa vad o multime de lucruri ce s-ar cere imortalizate si sa-mi para rau ca nu am totdeauna prilejul sa fac fotografii reusite.

De data asta am ales niste flori ciudate de salcam, de departe ar parea obisnuite, de aproape au o culoare rozalie. Am fotografiat si anul trecut acesti salcami dar era spre sfarsitul lui august. Anul acesta parca toate plantele se grabesc sa infloreasca, chiar si a doua oara, ba chiar si pasarile mai canta a nunta, desi e toiul verii.
Am pozat insa si niste salcami de-ai nostri, autohtoni, dar si altii despre care stiu ca ar fi japonezi (cam toate florile cu aer mai exotic sunt japoneze, chiar si hibiscus sinensis, trandafirul zis japonez, de fapt un hibiscus chinezesc). Sunt curioasa daca nu cumva si tufele cu flori uriase de datura stramonium (ciumafaia autohtona, sau "porci" cum le ziceam in copilarie, cand plantele acestea erau jucariile noastre preferate, desi sunt toxice--, populatia unui orasel din USA, Jacksonville, a confundat frunzele cu cele de spanac si toti au fost intoxicati--noi sorbeam nectarul dulce din florile lor albe,ca niste palnii, fara sa avem vreo greata) provin tot din Japonia.
Iar animalutele de ipsos din ultima poza sunt expuse pe terasa care tine loc de acoperis al casei pt ca proprietarul are o curticica tare mica.>