Am inceput sa prind gustul devirtualizarilor. Marturisesc ca am avut un pic de emotii dar ele s-au dovedit nefondate. Azi am baut cafeaua cu Lia si mi-a parut tare rau ca vizita ei a fost ata de scurta dar ce sa-i faci, nu toata lumea e pensionara, cu timp liber la dispozitie (cu toate astea ma plang mereu ca nu am timp sa citesc tot ce mi-as dori, cred ca mi-ar mai trebui vreo doua vieti si tot nu sunt sigura ca mi-ar ajunge). Ma bucur ca a reusit sa inghesuie in programul ei ata de incarcat si cateva ore cu mine. Am avut impresia ca o cunosc de cand lumea, ca facem parte din aceeasi familie (scumpele mele fiice, nu e cazul sa fiti geloase, ce e al vostru e pus deoparte) .
Ce ma mira pe mine e ecoul pe care il starnesc amintirile mele despre experientele ca "Pacient in Romania". In multele ocazii cand am ajuns in spitale am intalnit multe persoane cu experiente poate si mai bogate (multe categoric mai dramatice) dar cred ca pt ca respectivele nu au blog sau dorinta de a impartasi si altora cele traite din aceasta perspectiva pare romanul vietiimele atat de bogat.
Despre cum e Lia in realitate nu pot sa spun decat atat: daca ati indragit-o citindu-i articolele v-ar deveni si mai draga daca ati putea s-o vedeti face-to-face (asta pt cei ce nu au avut deja aceasta bucurie).
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
M-ai făcut să roşesc de încântare:) Şi pentru mine a fost o mare bucurie să te descopăr atât de naturală şi firească :) Abia aştept următoarea cafea :)
Si eu :)
Trimiteți un comentariu