Mi-a placut ata de mult plimbarea prim muzee incat m-au pus pacatele sa-mi indrept pasii duminica si spre Palatul Cotroceni. Era o zi spendida de vara, cu soare vesel si stralucitor, la TV coada parea acceptabila, incat am fost f optimista si bine dispusa atunci cand am intrat pe poarta. Am avut grija sa-mi scot de acasa din poseta obiectele taioase pe care le port de obicei (un bricegut cu o gramada de aplicatii, intre ele surubelnita si furculita, amintire draga de la Tatitzu, si o trusa de unghii chinezeasca antica, de pe vremea cand marfurile importate din China erau de f buna calitate, nu ca acum) pt ca s-a spus ca se intra cu buletinul si neuronul ce inca imi functioneaza a prevazut ca, din motive de securitate, s-ar putea sa fie un control mai strict decat la aeroport.
Neuronul a avut dreptate, la poarta se scana buletinul si chiar in fata mea un tip mai in varsta dar cu alura mai boema (a nu se citi gipsy) a dat la scanat nu stiu ce carton, in nici un caz o carte de identitate si s-a facut ca nu aude protestul securistului, care s-a ridicat de pe scaun amenintator. N-am mai stat sa vad cum decurg ostilitatile, mie gestul boemului mi s-a parut deadreptul pueril, in fond nu l-a obligat nimeni sa vina acolo si in orice tara, mai ales in cele din vest, regulile chiar se respecta fara discutie si cu strictete (e drept ca de cele mai multe ori nu sunt atat de arbitrare sau absurde ca la noi, ca de ex interdictia de a poza exteriorul magazinului Cora sau al Palatului Elisabeta).
Ca posesoare de poseta a trebuit sa merg la scanner (care chiar arata ca cel de la aeroport), dar domnul de acolo a fost tare dragut si a glumit cu o fetita de cel mult 10 ani ce avea o posetica roz. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu bricegutul meu daca nu-l lasam acasa, pt ca era o lunga lista de obiecte interzise, intre care si arme taioase.
Coada parea acceptabila, se mergea destul de repede si, in ciuda caldurii din ce in ce mai mari dispozitia imi era inca roza, mai ales ca-mi luasem umbrela de ploaie (parapluie) pe care am folosit-o drept parasol(ar), iar personalul Palatului a pus la dispozitia vizitatorilor tone de apa, mai mult sau mai putin rece. Dar pe masura ce trecea timpul am realizat ca punctul terminus al cozii e mult mai indepartat decat credeam, nu se vedea din cauza serpuielilor drumului de acces. In plus dezorganizarea tipic romaneasca si-a spus cuvantul si coada s-a tot latit cu smecherii care s-au atasat pe margini, ca la orice coada pre89.
Am avut totusi o multumire cand un individ mai in varsta, tipul activistului de partid ante 89, care tot ridica in slavi vechiul regim si critica extrem de vehement modul cum e tratata azi clasa muncitoare a urmat exemplul smecherilor si a ajuns mai in fata, crutandu-mi urechile si nervii capului. Mi-am amintit si eu, dar nu cu nostalgie, cum a trebuit sa stau la coada pana si la chiloti (unii solizi, de bumbac, refuzati la export, nu s-au rupt nici pana in ziua de azi, desi au fost purtati intens in lipsa de alceva mai fin). Pe masura ce ne apropiam de intrare (dupa mai bine de doua ore) coada se tasa incepand sa semene din ce in ce mai bine ca atmosfera cu infamele cozi de pe vremea lui Ceasca, cu coate si usoare imbranceli, cu proteste ("vezi ca-mi scoti ochii cu umbrela", de a trebuit s-o inchid desi soarele era parca si mai fierbinte), totusi a trebuit s-o dezamagesc pe tanara de langa mine cand a spus ca asa erau cozile la carne povestindu-i ca acelea erau mult mai dure.
Mi-era clar ca vizita urma sa se faca in pas alergator si asa s-a si intamplat, numerosul personal care dadea explicatii sau doar supraveghea (n-as fi vrut sa fiu in pielea celor care din minut in minut spuneau "aceasta este sala in care....") spunea fara incetare "mai repede, mai repede va rugam, ca asteapta si altii la rand". Ma mir ca din cauza oboselii statului la coada si a vitezei de deplasare nu mi-a tremurat mana prea tare pe declicul camerei foto si doar cateva, putine, poze au fost miscate.
Ni s-au dat sumare indicatii, ascultate de mine cu un sfert de ureche, proecupata sa surprind cu camera foto cat mai multe aspecte din minunatiile vazute acolo, pt ca fiecare detaliu de arhitectura, mobilier, vitralii era o opera de arta executata cu o maiestrie si o finete deodebita. M-au impresionat in mod deosebit tavanele, multe de lemn sculptat, si vitraliile, dar si coloanele, vazele, covoarele care erau la vedere (multe au fost stranse ca sa nu fie tocite de pasii multimii, presupun, iar pe cele existente nu prea aveam voie sa calcam), scarile, usile, lambriurile, toate erau minutios lucrate. In unele incaperi simteam ceva din spiritul care a creat Pelesul, acea opulentza germana. Parca teatrul iesea si mai mult in evidenta prin decoratii.
Vizita in interior s-a incheiat prin parcurgerea salilor muzeului, unde nu ni s-a dat voie sa folosim blitzul, desi in unele cazuri ar fi fost necesar. Eu prefer sa folosesc cat de rar se poate blitzul pt ca lumina lui puternica tinde sa dea fetelor o tenta cadaverica si modifica si culorile obiectelor. Prefer sa folosesc, daca e cazul, optiunea autoadjust colors a dragului de Irfan, si nu pot sa-mi exprim deajuns recunostinta pt altruismul celor care il ofera gratuit doritorilor.
La iesire supraveghetoarele respingeau eroic tentativele persoanelor teribil de destepte care voiau sa intre pe acolo ca sa fenteze statul la coada. M-am bucurat de reusita lor (de altfel vizita era in asa fel gandita incat sa existe o directie bine stabilita a fluxului de vizitatori incat sa se pastreze totul sub control si cei care ar fi circulat in sens invers ar fi incurcat totul).
Cand era Palatul Pionierilor (tocmai asta sublinia nostalgicul, ca atunci palatul era la dispozitia poporului, el atribuind lui Ceausescu aceasta deschidere cand de fapt Dej repartizase palatul pionierilor iar Ceausescu l-a scos din circuit, dar nici atunci nu putea fi vizitat de oricine si oricand ci numai prin grupuri organizate iar la cercurile de la palat nu puteau merge chiar toti pionierii doritori) l-am vizitat de doua ori, odata cand eram la scoala elementara si am venit in Bucuresti intr-o excursie si a doua oara cand eram studenta pt ca facea parte din curriculumul nostru ca viitori profesori.
Imi amintesc ca prima data ni s-a spus despre o sala ca era poleita dar ca regele a luat aurul cand a plecat (si noi am crezut, copii prostuti de la tara ce eram) si am fost impresionata de camera povestilor, dar in nici un caz palatul nu mi s-a parut atat de luxos ca acum. Am mai fost ca studenta la un spectacol in sala de teatru, dar era intr-o cladire separata, fara eleganta si fastul celei din palat (de fapt semana mai degraba cu o sala de camin cultural, amfiteatrul de la Drept era mai impozant).
Dupa terminarea facultatii am cerut plecarea din invatamant pt ca postul pe care am fost repartizata fusese ocupat de altcineva, cu pile, si mi s-a gasit de lucru intr-un laborator (cu deficienta mea de auz n-as fi fost o buna profesoara, pana la urma am primit un certificat medical de la Institutul de Expertiza si Recuperarea Capacitatii de Munca in care se recomanda sa nu profesez la catedra) si am ajuns in audienta (cu un tupeu de care ma mir si acum) la fostul meu profesor de pedagogie care ajunsese ministru adjunct si avea cabinetul la Palatul Cotroceni. Am fost impresionata atunci de luxul acelui cabinet, de mobila masiva si de covoarele in care se cufunda piciorul pana pe la glezne. Ministrul a fost f amabil dar ajutorul dat de el s-a izbit de refuzul unui subaltern (deh, daca n-aveam si eu pile...), de aceea am fost nevoita sa merg la Institutul amintit mai sus pt expertiza si negatie.
Am mai fost in vizita la Cotroceni pe vremea lui Emil Constantinescu dar era deschisa numai curtea, de aceea nici nu a fost vorba de coada. M-am plimbat si dumninica prin curte, dupa ce am ascultat cateva minute concertul fanfarei militare din apropierea palatului (nu e muzica mea preferata), care era asezata pe scaune ca intr-o sala de spectacol, apoi am preferat sa ascult mai de departe. Pe laculet si pe paraias erau rate salbatice cu pui, in apa am vazut un peste de culoare corai (portocaliu spre rosu) si un peste mare gri care avea langa el un pui mai mititel, nu mi-am inchipuit ca si puii de pesti stau pe langa mama lor, precum si un card de pesti cenusii. N-am mai vazut pestii mari exotici portocaliu cu alb de pe vremea lui EC, dar am ascultat trilurile melodioase ale mierlelor.
La un moment dat am vazut ca lumea se precipita spre intrare, unii alergau disperati ca pierd momentul, era clar ca urma o baie de multime dar n-am avut nici cea mai mica dorinta sa particip in chip de balon de spuma la eveniment. A fost mult mai relaxanta plimbarea pe malul paraiasului. Baia de multime am vazut-o a doua zi la TV, seara am preferat Divertisii.
Inainte de a iesi dincurtea palatului am mers sa vad elicopterul prezidential, mi-a placut ca oamenii de paza lasau copiii sa se joace pe langa elicopter si sa se uite pe ferestre, apoi am facut cateva scurte filmulete cu fanfara care canta in picioare (nu stiu daca era aceeasi cu cea de mai inainte, pt ca acestia aveau tambur major si nu dirijor, precum si chipie pe cap, si nu stateau pe scaune) dand un adevarat spectacol de dans in pas de mars, precum si cu alti militari care au parasit incinta in formatie de mars. Daca mai dura mult vizita ramaneam fara spatiu pe cardul camerei foto.
Am profitat de ocazie si am dat o raita si prin Cora. Nu e de mirare ca luni si marti n-am mai iesit din casa, din motive de oboseala. Adresele fotografiilor le-am publicat in articolul anterior.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu