Noaptea Muzeelor Devirtualizarea nr 3

Motto:
Astfel de noapte bogata
Cine pe ea nu ar da viata lui toata?
Mihail Eminescu Sara pe deal.

Noaptea mea a inceput, daca am setat bine ora pe camera foto, la 17:02, dupa o tentativa esuata de a fotografia Palatul Elisabeta din fata (am reusit sa-l pozez din spate, din curtea Muzeului Satului), dar si o tentativa esuata a paznicului de la PE de a-mi confisca aparatul pt ca am intrebat unde scrie ca nu am voie sa fac poze acolo. Dupa atatia ani antrenamentele de judo si lectiile de jiu-jitzu si-au spus cuvantul in avantajul meu.

Asa cum era de asteptat de la o natie de pomanagii ca a noastra, curtea muzeului era plina dar, spre deosebire de obiectivele urmatoare, aici am avut avantajul aerului liber. Am prins cateva minute de spectacol folcloric dar pt ca la 18:00 se inchidea muzeul (din motive de paza contra incendiilor, lucru de inteles avand in vedere nenorocirea de acum cativa ani, cand s-a declansat acolo un incendiu, cu pagube insemnate, se spunea atunci) m-am grabit sa colind prin incinta (curti).

Aspectul muzeului mi s-a parut mult schimbat fata de ce imi aminteam din vizitele anterioare, e parca mai pieptanat, mai cizelat si mai indepartat ca atmosfera de satul traditional romanesc. Sa nu se uite ca am copilarit intr-un sat ialomitean si am facut ceva excursii, una din ele pe un traseu destul de lung in Moldova si apoi prin pasul Ghimes-Palanca, cred, in Regiunea Autonoma Maghiara, cum se numea pe atunci. In unele curti erau expozitii cu vanzare de ceramica, covoare si alte obiecte artizanale, precum si miere sau vin imbuteliat. In fata uneia din biserici erau expuse niste icoane f frumoase, in special cele imbracate in argint.

Vizitatorii intrau in bordeie, se uitau pe ferestre (asa am facut si noi cand am vizitat, in familie, contra cost, muzeul, cu ani in urma, casele aveau interioarele mobilate si impodobite in stil traditional, avand expuse si costume populare) se fotografiau pe cerdacuri sau se odihneau pe prispa casei, pe iarba langa o capita de fan sau pe bancile special amenajate. Ba chiar o pereche se saruta cu foc chiar in fata unei instalatii (un fel de cutie in gard) in care se puneau merinde pt drumeti, mi-a parut rau ca i-am deranjat, desi am incercat sa pozez fara sa le stric amorul. Pozele de la Muzeul Satului se gasesc aici.

Inainte de a continua descrierea periplului trebuie sa spun ca imboldul de a ma urni din casa l-am primit de la draga mea Ciupercutza, care a lansat o invitatie de a participa la aceasta actiune impreuna cu grupul de la Photowalk.

Pt ca intalnirea cu grupul era planificata pt orele 20:00 si pt ca una din marile mele iubiri o constituie rocile si mineralele (mai putin cursul de Mineralogie si Cristalografie, nu inteleg nici pana in ziua de azi de ce mi-a dat Radulesu, predecesorul la catedra al lui Emil Constantinescu, nota 7 dupa ce am confundat subiectul de pe bilet --noroc ca se dadea numai oral) am tinut neaparat sa fac o vizita si la Institutul Geologic.

Prima data cand am fost acolo am fost dezamagita vazand sala de la parter unde predomina calcitele, cuarturile, ghipsul si agatele, la Muzeul Antipa parca era o colectie mai variata de minerale, chiar daca nu atatea flori de mina. In schimb sala de la subsol, cu roci fosforescente si fluorescente mi-a trezit admiratia, dar atunci a trebuit sa platesc in plus o suma destul de piparata . De data asta nu a fost deschisa pt vizitatori. Cand am fost in Salt Lake City am vizitat Muzeul de Istorie Naturala de pe langa Universitate si am vazut niste roci superbe (statul Utah e vestit prin minele sale de carbuni si neferoase, dar intrega sa populatie abia de o egaleaza pe a Bucurestiului).

Pt ca de mult caut ceva de aventurin am mers la expozitia de podoabe (nu am platit taxa desi pe site scria ca taxa e de 4 lei) si am fost socata sa redescopar acolo minoritarii pe care ii stiam ca expun pe mese in piete cu diverse ocazii: Martisor, Paste, Craciun, etc. Unii dintre ei au facut eforturi si au invatat numele pietrelor mai solicitate, altii ar putea vinde linistiti zarzavaturi in piata cu aceeasi competenta. In plus spatiul era f stramt, aglomeratia f mare, sufocanta. Am gasit totusi un tanar care mi-a recomandat o felie care era chiar de aventurin, spre deosebire de vanzatoarea de pietre de leac care mi-a prezentat alte pietre, de un verde opalescent, drept aventurin. Mie mi-a ramas candva, mai de mult, la suflet un colier de aventurin, verde cu sclipiri argintii de mica, m-am zgarcit si nu l-am cumparat, desi aveam bani, apoi nu l-am mai gasit,(altcineva a fost mai dispus sa plateasca suma ceruta) si nici alta bijuterie asemanatoare. De atunci tot caut, am cumparat totusi piatra de aventurin. Mi-au mai placut si niste statuete de elefanti si o piramida din malahit, de un verde luminos, dar erau prea scumpe pt bugetul meu.

Mai erau planificate tot felul de conferinte si spectacole ce m-ar fi putut tine acolo toata noaptea, dar m-am grabit catre intalnirea cu grupul de foto aficionados. Aici se pot vedea pozele facute la IG.

Intalnirea a avut loc in Parcul Coltea si bucuria intalnirii dintre mine si Ciupercutza a fost reciproca. M-am simtit grozav de bine cu ei, cred ca si ei pot spune acelas lucru. Am decis sa mergem intai la Palatul Shutzu, la Muzeul Bucurestiului, unde era de asemenea f mare aglomeratie, am transpirat copios dar am reusit sa vedem unele exponate f interesante, am facut si poze, desi supraveghetoarele incercau disperate sa ne opreasca. Pe Ciupercutza a distrat-o tare poza de Pitzi facuta in oglinda de noi doua, fiecare cu aparatul din dotare.

Am mers apoi pe strada care face legatura intre bulevard si Calea Victoriei, posibil str Doamnei (cunosc zona ca in palma, nu si numele strazilor, stiu ca dupa Biblioteca de Stat, numita acum Biblioteca Nationala --ne-am tranformat din stat in natiune, pretind unii-- era candva un magazin celebru cu articole pentru copii, "La 3 ursuleti" transformat acum, bineinteles ca in local, cica destul de scump) si am vazut cu uimire ca a disparut gardul inalt de fier care inconjura Banca Nationala iar cladirea bancii era luminata feeric. Armonia e distrusa, dupa parerea mea si a Ciupercutei, de cladirea noua din vecinatate, prea strident modernista.

Palatul CEC era deasemenea intens luminat. Pe scarile fostului Palat al Postei, numit acum Muzeul National de Istorie, era om langa om. Cativa tineri imbracati in dorobanti faceau poze cu doritorii, dar eu n-am folosit blitzul si nu s-a distins nimic. Ultima data vizitasem muzeul cand a fost o expozitie cu argintaria regala, am vazut ca mai sunt expuse niste piese, dar nu pareau a fi toate cele din expozitie. Mai vazusem acolo inainte de 89 si cadourile primite de familia Ceausescu (doar unele din ele, dar f multe) cu ocazia aniversarilor sau ale vizitelor pe mapamond. Lasand la o parte cadourile pupincuriste gen tablouri de Sabin Balasa sau mobile de lux, facute la Arad, de ex, filigranate, dar cu aspectul stricat de portretul infam, erau lucruri de o finete rara, covoare de matase, statuete africane de abanos, tablouri asiatice cu insertii de sidef, servicii de cafea pictate de mana, etc.

In interior erau tineri imbracati in costume de epoca, si ei se pozau cu vizitatorii. Si aici se incerca stoparea, fara succes, a avalanselor de fotografieri ale obiectelor de patrimoniu. Am remarcat, pe langa copiile dupa Columna lui Traian, Tronul Regal, pe care il vazusem in 1954 expus la Palatul Regal, in Sala Tronului. Multe exponate aminteau de epoca in care Romania a fost monarhie constitutionala si pe buna dreptate, desi atunci a avut loc cea mai mare rascoala taraneasca din istorie, cea din 1907, inabusita sangeros (de nemultumirile taranimii legate de arendasii evrei au profitat ulterior legionarii, care au avut mare succes in randul taranimii) totusi tara noastra a atins un nivel de dezvoltare remarcabil (mai ales datorita masurilor luate de guvernele liberale), spre deosebire de zilele noastre atunci in tara noastra veneau imigranti, nu se pleca in masa pe alte coclauri in cautarea bunastarii. In special la orase se dezvolta burghezia si clasa mijlocie, chiar si meseriasii care isi vedeau de treaba isi puteau intretine familiile, de multe ori cu nevasta casnica, fara prea mare efort.

La intrarea in sala Tezaurului era o coada ce parea descurajanta, totusi am intrat si nu am regretat, desi abia puteam sa ne facem loc sa aruncam o privire la exponate, aranjate cu gust incat sa li se puna in valoare toate calitatile. Vecina mea care lucreaza acolo ca restauratoare a incercat zadarnic ani de zile sa ma determine sa vizitez muzeul povestindu-mi mai ales despre tezaur si comorile de acolo. Avea perfecta dreptate in laudele sale. In acea sala chiar se insista prin afise sa nu se faca poze, totusi unii au profitat de marea imbulzeala din fata Clostii cu puii de aur ca sa fotografieze (cred ca nu si cei din grupul nostru, unii din ei aveau niste aparate f performante cu obiective ca niste tunuri, am vazut o poza cu o cotofana demna de expozitie). Am mai remarcat celebrul coif tracic si inca mai celebrele bratari dacice, impresionante mai mult prin gabarit decat prin valoarea artistica.

Usile de la tezaur impresionau si ele prin masivitate si grosime, erau f mult personal de paza, chiar si politisti, Ciupercutza a observat si camerele de luat vederi. E posibil sa fi existat aer conditionat dar multimea invaziva de vizitatori facea aerul greu de respirat, deci ne-am cam grabit sa ajungem afara. In fata CECului ajunsese un autobuz cu placutza de Noaptea Muzeelor. Noi am plecat pe jos. Ciupercutzei ii era tare sete, ea a contat pe faptul ca va cumpara de undeva apa, dar pasajul Villacroix era plin ochi de mese si consumatori, nici nu stiu cum se putea circula pe acolo. E ceva vreme de cand m-am pensionat si n-am mai avut drum prin zona (ultimul sediu al laboratorului era pe str Dr Raureanu, chiar vis-a-vis de Muzeul de Istorie, intre timp intreprinderea insasi a devenit istorie) si deja am inceput sa nu-mi mai recunosc orasul natal, atat de mult s-a schimbat.

S-au schimbat si tinerii ce umplu strazile. N-am mai vazut atatia tineri pe strada din 22 decembrie 89, dar acestia sunt diferiti,mai relaxati, mai dezinvolti (unii dintre ei muuult mai marlani, indiferent de sex, nu e cazul celor din grupul cu care am fost, f bine crescuti si educati), poate chiar un pic mai blazati.

Intre timp celor din grup li s-a facut foame si am mers la Coloseum (la recomandarea Ciupercutzei), unde erau locuri inauntru si o buna ventilatie. Mi-au placut mult tablourile de pe pereti (se pot vedea, impreuna cu pozele din muzee, aici), mai putin zugraveala, sau tapetul, n-am distins prea bine, cam incarcata, serviciul a fost multumitor (era loc de mai bine, as fi preferat sa beau berea, --Peroni Nostra Azuro, care-mi place f mult, am descoperit-o la Gino's in Irlanda--din pahar si nu direct din sticla, iar clatitele Ciupercutzei s-au lasat cam mult asteptate) iar preturile sensibil mai reduse (cam la jumatate) decat La Fattoria dar deh, elegantza se plateste.

As fi vrut sa pun poze explicite cu cei din grup, am primit acceptul lor, dar n-am fost multumita de calitatea pozelor, poate ne vedem alta data, mai pe lumina.

Am mers la Palatul Regal, abia reusind sa ne strecuram pe trotuare prin multimea de tineri, si ne-am cam speriat de coada de la intrare, desi mergea muuult mai repede decat cea de la Palatul Cotroceni, de a doua zi, dar despre asta altadata. Eu una eram destul de obosita dupa maratonul de pana atunci, stiam din experienta ca Muzeul trebuie sa fie f bogat in exponate, unul mai interesant decat altul, desi nu stiu cate au fost accesibile (mi-e tare dor de camera chinezeasca si de tabloul cu naufragiul al lui Aivazovscki, or mai fi existand?) si, mai ales ca trecuse de miezul noptii, mi-am incercat norocul la metrou, dar acesta era inchis, spre dezamagirea legiunilor de doritori de cultura.

Aici impartasesc parerea Ciupercutzei, nu toata lumea are masina la dispozitie (soferul meu personal nu m-a putut servi din motive bine intemeiate) iar taxiul costa, era bine daca ar fi functionat transportul in comun, doar nu toata lumea sta in centru, pe unde circula autobuzul special (in Cork trebuia facuta programare din timp pt autobuzul special din timpul Noptii Culturale). Am avut totusi noroc sa gasesc repede un taximetrist care cunostea cartierul in care stau si care, din recunostinta ca nu l-am bagat pe stradutele pline de gropi dintre blocuri mi-a cerut surprinzator de putini bani, mai putini decat indica la un moment dat aparatul de taxare, pe care l-a si oprit (la metrou, la Piata Victoriei nici nu am cumparat cartela pt ca n-am avut momentan de unde si am fost lasata sa intru pe gratis, lucru pt care voi ramane vesnic indatorata :)).