Moartea lui Fulger

Acesta este poemul cel mai drag mie din toata opera lui Cosbuc, chiar daca in el e vorba de moarte. Eu am inteles din versurile lui ca nu e cazul sa ma tem de moarte, ci sa pretuiesc viata, desi atunci cand l-am citit prima data inca nu trecusem prin multe din incercarile descrise in "Pacient in Romania".

Moartea lui Fulger

In goana roibului un sol
Cu frau-n dinti si capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si-n urma corbii croncanind
Alearga stol.

(Din studiul introductiv al lui I. Popper: Uneori, impresia ca ne aflam in fata unui ecran cinematografic, care, pt a sugera miscarea, aduce obiectul filmat pana in primul plan, umpland cu el panza, este inevitabil......Calaretul a trecut. Pe ecran ramane numai un card de corbi care simbolizeaza, in ideea poetului, tema intregii balade, moartea.)

El duce regelui raspuns,
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi--
Atata semn de la razboi
Si-a fost de-ajuns.

Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.

Sarmanul crai! Cand l-avazut
Si cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas
Ca un pierdut.

Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii, daca pier
Cei buni asa?

Dar maine va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sunt?
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti.
Tu, soare sfant?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blastema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.

La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochiiviorei
De-atata vuiet ne-ntrerupt,
Si glasul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei.

--"De dorul cui si de-al cui drag
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noapte nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!

Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui---
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine drag odor,
O du-i, o du-i!

Ah, mama, tu! Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai mani de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!

(Poetul m-a ajutat sa inteleg si mai bine durerea simtita de o vecina care a jelit luni de zile una din fete care i s-a prapadit pt ca a ales sa nasca acasa si nasterea n-a decurs cum trebuie, fiind dusa prea tarziu la spital, precum si mai tarziu am inteles deasemenea de ce mama-mare, o femeie de o bunatate rara, impacata deja cu ideea ca va atinge centenarul, s-a prapadit la 91 de ani, la cateva luni dupa ce fiica ei mai mica s-a stins dupa o lunga suferinta datorata insuficientei cardiace pe care matusa mea o mostenise de la tata-mare)

Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitele-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai--
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept colac de grau de-un an
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.

Cu faclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.

Si-ntr-un cosgiug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.

Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!...

Iar cand a fost la-nmormantat
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De imparat!

Si popi sirag, cadelnitand
Ceteau cetenii de comand--
Si clopote, si plans si vai,
Si-ostenii-n sir, si pas de cai
Si sfetnici, si feciori de crai
Si nat de rand.

Si ma-sa biata! Cum gemea
Si blastama si se izbea
Sa sara-n groapa:--"L-au inchis
Pe veci! Mi-a fost si mie scris
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea!

Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!

Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti--
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, de mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!

Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu,
E un pagan.

De ce sa cred in el de-acum?
In fata lui au toti un drum,
Ori buni ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!"

Si-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, si sta-ngrozit.
Si-atunci un sfetnic a venit
Si-n fata doamnei s-a oprit
Privind la ea.

Un sfant de-al carui chip te temi,
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu vremea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.

Si sprijin pe toiag catand
Si-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintle rasar:
--"Nepoata draga! de-n zadar
Te vad plangand.

De cum te zbuciumi, tu te stangi
Si inima din noi o frangi--
Ne doare c-a fost scris asa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.

Pe cer cand soarele-i apus
De ce sa plangi privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieste-n veci,
E numai dus.

N-am cap si chip pe toti sa-i spui,
Si-as spune tot ce stiu, dar cui?
Ca de copil eu m-am luptat
In rand cu Volbura-mparat
Si stiu pe Crivat cel turbat
Ca tara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Si toti s-au dus pe-acelasi drum.
Ei si-au plinit chemarea lor
Si i-am vazut murind usor;
N-a fost nici unul plangator
Ca viata-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea
Si lasii se-ngrozesc de ea---
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat.

De ce sa-ntrebi viata ce-i?
Asa se-ntreaba cei misei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte si la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Si de femei! (cam misogin sfetnicul!)

Traieste-ti, doamna, viata ta!
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimba-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?

Dar stiu un lucru mai pe sus
De toate cate ti le-am spus:
Credinta-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari, cum credem noi
Si mane nu-s!

Si-oricat de amarati sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vietile le-a dat--
O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!"

Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb--era un vis
Si ea-l traia.

Senini de planset ochii ei
Vedea barbati, vedea femei, (dezacordurile apartin poetului)
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si sa muncea sa stie. ce-i?
Si nu putea.

I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni--
"In fata unei gropi s-aduni
Atata lume de nebuni!
Sa mori razand..."

Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Si-naltator:

--" Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun, cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea:
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!"