Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara?

Azi ma intrebam ce sa mai public aici? Inspiratie nu prea am, cica e Mercur retrograd taman prin Aries, semnul sub care m-am nascut, si nu imi mai merge sa comunic cu usurinta. Asa o fi, poate de aia ma enerveaza asa de mult hackerul ala care zice inshallah ca ne-a preluat grupul de pe fb in care ne impartaseam noi experientele in materie de cultura coreeana si nu numai...

Uite insa ca tot fb m-a salvat pt ca am gasit pe Timeline-ul cuiva videoclipul de mai jos. Asa amar cum e, vreau sa il impartasesc (cum se traduce altfel share?) cu voi.

Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară?

Am fost plecat doar patru ani pe-afară;

Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită;

Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:

„Vine? La anu', cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"

Spuneţi-mi, n-aţi văzut, cumva, o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă;

Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

Erau culese parcă... de pe Lună

Chiar, voi n-aţi văzut, pe jos, o ţară,

Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere!