Fidel mie sau celorlalţi?

N-am mai apelat demult la articolele din ziarul Lumina pt a aplica metoda copy/paste. De data asta insa ceea ce a scris psihologul Dana Alecu mi s-a parut atat de interesant incat voi folosi blogul in scopul initial in care a fost creat, acela de aide-memoire. 

Stiu ca in alte culturi oamenii nu sunt tot atat de bagareti si dornici de a da sfaturi si indicatii ca in cea a noastra. Probabil ca pt multi conationali faptul ca la orice colt de strada poti sa intalnesti pe cineva care stie mai bine decat tine ce ai tu de facut si e gata sa intareasca asta cu propria lui experienta nu e deloc considerat deplasat. Marturisesc insa ca eu mi-am dorit de fffff multe ori sa fiu lasata sa gandesc cu propriul meu cap si la nevoie sa ma dau singura, fara nici un ajutor, cu capul de pragul de sus. Ca nu am reusit totdeauna, ca am fost criticata ca "nu-mi pasa" (adica nu urmez orbeste) de parerile altora e alta poveste. Am totusi o multumire, ca multe din greselile facute mi le pot asuma fara nici o indoiala.

Si acum am sa copiez in intregime articolul care mi se pare extrem de interesant si demn de luat in seama.

Terapie pentru suflet|Vineri, 09 Decembrie 2011

Armonizarea relaţiilor cu ceilalţi porneşte de la propria vindecare :

Fidel mie sau celorlalţi?

Dana Alecu, psiholog

Cum să fim în relaţia cu ceilalţi? Cum să fim în relaţia cu noi înşine? Cum să fim fideli nouă înşine, opiniilor, gândurilor şi sentimentelor noastre, păstrând în acelaşi timp relaţia cu cei din jur şi bucurându-ne de acceptarea şi aprecierea acestora? Care este dreapta măsură între a răspunde nevoilor mele afective, sociale, de împlinire a potenţialului personal şi a răspunde nevoilor semenilor noştri?

Putem alege să ne raportăm în mod independent la cei din jurul nostru. Aceasta înseamnă să fim foarte atenţi, foarte centraţi pe propriile nevoi, pe împlinirea acestora, ignorând în totalitate persoanele de lângă noi. Putem alege să ne punem întotdeauna pe primul loc, în detrimentul aproapelui nostru. Este un stil interpersonal care până la un anumit punct fereşte pe cel ce îl adoptă de riscul de a fi rănit în ceilalţi, dar sfârşeşte prin a-l izola, a-l închide în cercul propriilor concepţii, idei. În acest mod omul poate ajunge să se autoizoleze, trăind în acelaşi timp senzaţia că ceilalţi nu îl înţeleg sau spunându-şi că "nu are nevoie de ceilalţi pentru a fi fericit".

Relaţiile co-dependente cu cei din jur sunt o plasă de păianjen

Un alt stil de relaţionare, din ce în ce mai răspândit, este cel co-dependent - dependent de ceilalţi -, în care nevoia de aprobare, confirmare din partea semenilor este resimţită ca fiind vitală. Bazele unui astfel de stil de relaţionare sunt puse în timpul copilăriei, în principal în relaţia cu părinţii, care manifestau fie răceală afectivă, fie tendinţă accentuată de control. Şi astfel, un copil care a avut în permanenţă nevoie de aprobarea şi sfatul părinţilor pentru a lua decizii se transformă într-un adult care nu poate pune limite în relaţia cu cei din jur, permite acestora să aibă o atitudine intruzivă faţă de deciziile sale şi faţă de viaţa sa personală în general. Relaţiile co-dependente cu cei din jur sunt o plasă de păianjen în care, pe fondul unor vechi carenţe afective neacoperite, oamenii se pot prinde foarte uşor, fără a şti apoi cum să se desprindă punând limite. Aceasta cu atât mai mult cu cât în jurul nostru, în familii, la locul de muncă, printre vecini, amici, cunoscuţi, în diverse situaţii, găsim oameni care să ne dea sfaturi despre cum e bine să procedăm, ce decizii să luăm, cum să reacţionăm sau chiar cum să simţim. Sfaturile vin de cele mai multe ori în mod spontan, fără a fi cerute, iar prin tonul şi insistenţa cu care sunt oferite par a nu lăsa libertate de alegere. Deşi oameni în toată firea, cu responsabilităţi variate, în aceste situaţii ne putem simţi reduşi din nou la vârsta copilăriei, când trebuia să dăm socoteală în faţa părinţilor de ceea ce făceam. Ceea ce este dificil în astfel de situaţii, mai ales când trăieşti mult timp doar pentru a mulţumi pe cei din jur şi pentru a obţine aprobarea lor, este că nici măcar nu ştim cu adevărat ceea ce vrem, care sunt nevoile noastre şi care este decizia cea mai bună pentru noi înşine.

În momentele în care trebuie să luăm hotărâri, mai mult sau mai puţin de amploare, în minte ne apar tot felul de argumente şi contraargumente sub forma a "ce ar spune părinţii, ce ar spune rudele, ce ar spune şefii, colegii, ce ar spune vecinii sau prietenii". Şi brusc ne trezim purtând povara căutării aprobării din partea tuturor şi ne străduim în zadar să mulţumim prin decizia şi viaţa noastră pe cei din jur. Uităm astfel că principala responsabiltate de a fi mulţumiţi cu deciziile şi cu viaţa noastră o avem faţă de noi înşine.

Suntem mereu pe punctul de a căuta şi a oferi scuze celor din jur pentru ceea ce gândim, simţim, suntem, fiind încărcaţi de sentimente de vinovăţie şi de senzaţia de inadecvare (nu suntem "cum trebuie", oare "cum ar trebui să fiu?!"). Şi asta este o povară zilnică pe care o putem purta fără ca cineva să ne ceară cu adevărat acest lucru. Trăim în exterior, în relaţia cu ceilalţi, iar această fugă permanentă după aprobarea tuturor în tot ceea ce facem şi suntem ne face să ne ignorăm pe noi înşine, să nu ştim de fapt cum suntem şi ne împiedică să ne bucurăm de aceasta.

Ce înseamnă relaţii sănătoase?

Vindecarea din acest mod bolnav de relaţionare ar duce de la co-dependenţă la interdependenţă. Uşor de zis, greu de făcut, dar nu imposibil, cu ajutorul lui Dumezeu. Interdependenţa, ca mod sănătos de raportare la ceilalţi, înseamnă în primul rând o bună cunoaştere şi acceptare a nevoilor noastre, asumarea responsabilităţii pentru împlinirea acestora, precum şi acceptarea şi respectarea celorlalţi, cu gândurile, sentimentele, nevoile şi deciziile lor.

Pentru vindecarea relaţiilor co-dependente, pasul nu este a încerca să îi schimbăm pe ceilalţi, să îi determinăm să nu ne mai dea sfaturi, să nu ne mai condiţioneze, să nu mai aibă o atitudine intruzivă în viaţa noastră. Normalizarea şi armonizarea relaţiilor cu cei din jur porneşte de la vindecarea noastră, de la stabilirea unei relaţii bune cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Dacă ajungem să nu mai avem aşteptări şi pretenţii nerealiste de la noi înşine - "de a nu greşi niciodată, de a fi buni în toate, de a mulţumi pe toţi cei din jur, de a nu simţi niciodată tristeţe, revoltă şi mânie" - şi nici de la Dumnezeu: "să ne împlinească toate cererile, să răspundă de îndată rugăciunii noastre, să îi schimbe pe ceilalţi, să îi pedepsească pe cei care ne-au rănit", vom reuşi să avem mai multă bucurie în viaţă.

Ieşirea din co-dependenţă

Iată câţiva paşi pe care îi puteţi pune în practică începând chiar de acum, pentru a ieşi din hăţişul co-dependenţei:

- deveniţi conştienţi de ceea ce gândiţi şi simţiţi, fără a vă înăbuşi sentimentele, considerând că "nu e bine, nu e normal să simt asta";

- împărtăşiţi-vă gândurile şi sentimentele cu ceilalţi şi permiteţi-vă să vă exprimaţi părerile, să spuneţi "sunt de acord" sau "nu sunt de acord", să acceptaţi şi să refuzaţi;

- vorbeşte în rugăciunile tale cu Dumnezeu şi spune-I gândurile, sentimentele, temerile şi frământările tale;

- stabileşte limite în relaţia cu ceilalţi. Nu le permite să îţi spună ce să faci, gândeşti sau simţi. O relaţie armonioasă cu cei din jur nu înseamnă să le permiţi altora să îţi conducă viaţa;

- respectă limitele puse de ceilalţi în relaţia cu tine. Permite celorlalţi, oricât de apropiaţi ar fi, să ia propriile decizii. A accepta limitele celuilalt nu înseamnă destrămarea relaţiei, ci vindecarea şi maturizarea acesteia;

- eliberează-te de povara de a-i mulţumi pe ceilalţi. Scopul nostru este de a avea o relaţie armonioasă cu ei, de a-i respecta şi a-i sprijini.