Nu, nici vorba sa stiu sa cant la chitara. Nici nu am incercat vreodata. Chitara insa exista si a avut un mare rol in viata mea. Ii apartine sotului meu si imi canta inainte de a ne casatori. Dupa aceea insa...A pus-o pe un dulap si asteapta de zeci de ani sa-i mangaie cineva coardele...Fetele nu au fost interesate, eu nici atat.
Ma gandesc ca poate de aceea mi-au placut atat de mult cele mai recente seriale sud-coreene vizionate, pt ca mi-au amintit de un tanar inalt si tare slab, cu niste ochi minunati si o voce placuta care imi canta in spaniola, limba pe care o indrageam amandoi. Era totul atat de romantic incat pt mine nu avea nici o importanta ca era sarac (asa stiam eu, ulterior am aflat ca ii dadusera parintii bani sa-si cumpere o casa in Bucuresti, atunci insa aveam si eu un contract de construire a unui apartament la bloc, tot ajutata de parinti cu avansul, contributia mea a fost tare mica, pt ca salariul era destul de modest) l-am preferat altora mai bine situati din pdv material.
Si-mi mai amintesc cu nostalgie de ceva din acea perioada, cu cata candoare se lasa aruncat pe tatami atunci cand incercam sa invatam aruncarile de la judo. Am invatat doar cum sa cadem fara sa ne ranim prea tare (intre timp ne-am pierdut reflexele, deh, lipsa de antrenament) si cateva aruncari, apoi sala la care ne faceam antrenamentele s-a inchis, pe urma au inceput sa vina copiii (ne-am oprit totusi la doi, desi amandurora ne plac copiii) si gata, s-a terminat si cu artele martiale, si cu concertele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu