Jurnal de Calatorie Paris 17 aprilie 2010

Ar fi fost cam ultima zi de facut turism in "Orasul Luminilor", a doua zi aveam bilet la avion. Adica am fi avut, daca vulcanul islandez nu ar fi avut prostul gust sa scuipe cu cenusa sa peste batranul continent, lipind avioanele de sol.

Am decis sa ne bucuram totusi de minunata zi de primavara si sa iesim in oras de parca nu avem nici o grija. Mi-a parut bine ca am avut inspiratia, vazand previziunile de pe Accu weather (ha! acum la ei se anunta ploaie!) sa-mi iau si bluze cu maneca scurta, ba chiar si pantaloni de vara.

Pt ca nu reusisem sa vad St Chapelle, recomandata de fiica mea mai mica, am luat metroul spre statia cea mai apropiata. Era mai apropiata de Tour St Jacques, asa ca i-am mai facut o f scurta vizita.


Daca tot eram aproape, hai si la Hotel de Ville (nu stiam cum il cheama, atunci am aflat) sa-i vedem si dosul, nu numai fatada. Am avut ce vedea, mai ales ca erau si niste ciresi japonezi acolo, iar pe o banca din apropiere dormea linistita o "doamna" cu parul carunt.

Chiar in spatele Hotelului (care bineinteles ca nu e hotel, nu mi-e prea clar de ce unele cladiri cat se poate de oficiale se numesc Hotel de...cultura mea generala are destule lacune, asta e una minora) am remarcat o biserica. Am intrat cu sfiala in ea, luandu-ma dupa o doamna si am ramas placut surprinsa cat de multe opere de arta erau acolo, si mai ales cata liniste in comparatie cu mult vizitata catedrala Notre Dame, aflata f aproape. N-am reusit sa captez pe "savoniera" mea chiar tot ce era de imortalizat, dar deja moralul meu era f ridicat. Biserica are un nume cel putin ciudat St Gervaise-St Protaise (hm, Sf Proteza, nu e o traducere prea eleganta, nu-i asa?).

Daca tot nu era departe hai sa dau ocol si Catedralei Notre Dame. Am vazut si celebrele garguille, si contraforturile, dar lucrul care m-a incantat cel mai tare a fost faptul ca atat in parculetul din spatele Catedralei, cat si pe latura dinspre chei am vazut, in plina floare, pomii mei preferati (in fine, unii dintre ei, pt ca in tinerete, desi ii admiram pe cei din Floreasca, eram mult mai entuziasmata de magnolierii magnifici din diverse locuri ale Bucurestiului, stiam cam pe unde se afla, unul era in parcul de la Sala Palatului, altul in curtea Ambasadei Ungariei, mai era unul pe Berzei, etc, nu mia vorbesc de cei din Gradina Botanica, faceam adevarate excursii ca sa-i admir in plina floare, acum au devenit mult mai populari si se gasesc unde nici cu gandul nu gandesti, ba chiar au fost furati cand municipalitatea i-a plantat pe strazi) ciresii japonezi. Ba chiar am vazut, pt prima data vii si naturali, si ciresi japonezi albi. Pt ca verii lor roz par mai spectaculosi cei albi nu se prea planteaza pe continentul nostru, cel putin eu asa am impresia. Langa Notre Dame erau doua gradini adevarate dedicate acestor minuni, una cu ciresi roz si alta cu niste puieti albi.

Cand m-am apropiat de fatada Catedralei am remarcat un sunet familiar, desi auzit doar la ocazii speciale. Erau chiuituri specifice nuntilor de tara din frumoasa si atunci indepartata noastra tara. Intr-adevar prin fata Monumentului de cultura, arhitectura si religie trecea un alai care avea in frunte fericita mireasa imbracata in rochie alba si presupun ca tot atat de fericitul mire. Poza o puteti vedea, daca aveti rabdare sa o cautati, in albumul de pe Picasa. Tot acolo se afla si poza Kilometrului Zero, punctul exact de unde incep toate drumurile Frantei.

Ei, dar eu plecasem de la hotel cu intentia de a vedea St Chapelle. Sotul meu a constatat ca nu e coada si m-a trimis sa intru. La poarta era o politista negresa. Am vazut ca iesea cineva din curte si am intrebat daca se poate intra. "C'est la Police, Madam", a zambit ea. Am zambit si eu, cam stramb, si am renuntat sa vizitez stabilimentul. Sotul meu, aflat in drum spre Piata de Flori, s-a scuzat ca el asa isi amintea ca arata intrarea la Capela. Daca ma uitam in sus as fi vazut ca turla cea ascutita a St Chapelle nu se zarea pe acolo, ci ceva mai departe.

Dupa o scurta raita prin piata de flori, unde m-au frapat preturile f ridicate la seminte si bulbi, am ajuns si la intrarea de la St C, unde deasemenea nu mai era coada vazuta cu doua zile inainte. Sotul meu nu era deloc stapanit de dorinta mea de culturalizare, asa ca m-a lasat sa intru singura intai la punctul de control, unde era un anunt ca la aeroport ca nu sunt permise alea-alea si am fost trecuta prin razele aferente, dar nu mi s-a cerut sa-mi scot cureaua care avea catarama metalica (nici pana in ziua de azi nu mi-e clar ce a sunat la noi la Otopeni cand am trecut prin rama aceea, desi politista a negat, cred ca era vorba de plombe). Coada era numai la casa. Pt St C se cereau 8E, nu stiu cat se cerea pt La Conciergerie, aka Palatul de Justitie. Eram eu satula de justitia din tara noastra, nu eram dornica sa vad unde se imparte dreptatea in tara care in timpul revolutiei din 1789 a judecat sumar dusmanii, scurtandu-i de cap cu o rapiditate uluitoare (singura consolare ar fi ca insusi Robespierre a "gustat din medicamentul" prescris cu atata darnicie altora).

Am platit cu strangere de inima (si cu gheara in gat) si am intrat in Capela. Poze mult mai reusite decat ale mele se pot vedea aici, precum si date (in engleza, bien sur) despre acest obiectiv turistic, si mai multe date interesante sunt aici. La parter am fost tare dezamagita, parca eram intr-un magazin, iar cand am vazut ca trebuie sa urc pe niste scari f inguste m-am temut ca scarile merg pana undeva in varf si mi-am amintit de vizita la Castelul Blarney, unde pe la jumatatea urcusului am obosit si as fi vrut sa ma intorc, dar nu se mai putea, pt ca scara era plina ochi de turisti care urcau. N-am apucat sa ma tem prea mult, pt ca am ajuns in capela propriu zisa, cu vitraliile ei de o inaltime impresionanta. Ca multe alte obiective e in renovare, jumatate din vitralii au fost curatate de jegul acumulat dealungul veacurilor, iar din cealalta jumatate abia se mai disting figurile. Cica vitraliile povestesc Biblia de-a-fir-a-par, de la stanga la dreapta si de sus in jos. 600 metri patrati au aceste vitralii. Si daca as fi stiut Biblia pe de rost ar fi fost o problema sa "citesc" atata amar de suprafata. M-am limitat sa privesc, sa admir si sa pozez. Ar fi trebuit sa fie 12 medalioane reprezentand apostolii, am identificat vreo 10 statui, nu stiu ale cui. F interesant e si mozaicul, ce mai, se vede ca a fost Capela Regala, dar tot mi se pare ca am primit prea putin pt cei 8E. Am mai privit odata cladirea in care Marie Antoinette si alte persoane importante au asteptat executia si ne-am indreptat spre Louvre.

Dar mai intai am vrut sa vad fatada in stil de templu grec (tare mult au mai iubit arhitectii francezi antichitatea greaca, pe langa multele cladiri cu fronton tipic grecesc exista si o biserica, La Madeleiene, din pacate nu i-am acordat timpul cuvenit, si acum imi pare rau, dar eram tare obosita cand am zarit-o si m-am apropiat doar putin, aceasta biserica seamana izbitor pe dinafara cu un templu grec, cu coloanele ei care amintesc de Acropole) a Institut de France, aflata pe celalalt mal al Senei. Ca sa ajungem acolo a trebuit, bineinteles, sa trecem pe un pod. Sena este traversata de multe poduri (32 numai in Paris). Cred ca singurul pod pietonal este Pont des Arts, este pavat cu lemn si are banci pe centru. Nenumarate grupuri de tineri sedeau pe jos, unii chiar pareau ca sunt la picnic, niste fete cantau de mama focului avand in fata cutia pt salutul romanesc (sigur nu erau compatrioate de-ale noastre) era o lume tare colorata si interesanta.

Acelasi tip de grupuri de parizieni a invadat si cele doua gradini din continuarea Louvre-ului, aflate pe axa Etoile- St Denis, Jardin de Carrousel si Jardin de Touilleries. De altfel in acele zile insorite multi parizieni au iesit la soare peste tot unde era un petecut de iarba, dar si pe malurile Senei. Am fotografiat cu multa harnicie statuile, in special pe cele inspirate din miturile Greciei Antice, din Jardin de Touilleries, pozele le puteti vedea in albumele catre care am pus link. In JT pe un lacusor pluteau o multime de corabii in miniatura iar pe maluri alergau copii cu niste cangi speciale cu care le impingeau in larg pe cele ce pareau ca ar esua la mal.

Nu ne-am eternizat insa acolo ci am luat metroul si am mers la St Germaine de Pres (pe cea de mai departe, de Auxerrois, aflata pe langa Tour St Jacques, am admirat-o doar in treacat, in alta zi), Sotul meu a ramas sa asculte concertul cu multi decibeli sustinut de o fanfara (de un gust indoielnic, dupa parerea mea) iar eu am intrat in aceasta biserica atat de veche. E asa de mare si zidurile sunt atat de groase incat atunci cand m-am departat cativa metri de usa nu se mai auzea deloc vacarmul de afara. Din pacate nu era destula lumina ca sa fac poze reusite, unele cu vitralii chiar mi-au iesit cam miscate, "recolta" de poze a fost mai slaba decat ma asteptam, desi erau si aici sumedenie de artefacte. Cand am iesit spectacolul continua de zor cu o marjoreta cam trecuta care se agita de zor in ritmul asurzitor al fanfarei, artistii erau cam dezamagiti ca turistii cei entuziasti nu manifestau aceeasi tragere de inima cand venea in fata lor copilul cu sapca in care trebuia sa curga euroii. Am profitat de o pauza de tras sufletul si am plecat spre hotel.