Eu, diabetul, internetul

Când am început să navighez pe internet, după 2000, când abia aflasem de la doctorița oncologă care mă monitoriza că am diabet, aveam trei teme preferate; medicina, umorul și arta culinară.

Pentru medicină am apelat în principal la WebMD dar și la New York Times, care pe vremea aceea oferea gratis accesul la articolele sale. E un ziar pe care îl stimez foarte mult, am aflat multe lucruri despre lumea asta în care trăim atât din articole, opinii (cum ar fi cele ale lui Thomas Friedman) cât și din rubrica Magazin. Nu mai vorbesc de rubrica dedicată sănătății.

Un site pe care deasemenea l-am urmărit cu interes a fost Beliefnet dar într-o vreme era atacat de tot felul de viruși și am renunțat la el. Multe situri aveau newslettere pe care le primeam prin email, mai primesc și acum de la doi umoriști.

Foarte interesante erau cele de la ”World Wide Chef” care publica rețete primite de la abonați din toată lumea și astfel am putut să îmi dau seama că multe din rețetele chefilor de ambele sexe de la noi sunt de fapt traduse din engleză.

Cel mai interesant site, care din păcate nu mai există, era cel numit Killer Plant și multe din lucrurile despre plante pe care le-am aflat în viață au provenit de acolo. Avea rubrici dedicate istoriei, folclorului sau ciudățeniilor legate de plante, o bogăție de cunoștințe. Chiar mă doare dispariția lui.

Mi-au venit în minte toate astea amintindu-mi de multele articole dedicate diabetului, în special ce povestea cineva care făcea insulină și care a avut o criză de hipoglicemie. Acum știu și eu din propria experiență cât de neplăcute sunt dar din fericire am reușit să îmi revin de fiecare dată.

Dar înainte de a trebui să recurg la acest gen de tratament îmi era tare frică, nu din cauza înțepăturilor ci pentru că mă temeam să nu uit să îmi fac injecția. Nu, n-am uitat, a avut grijă organismul să îmi amintească.

Spunea pacienta de care am vorbit mai devreme că ea poate mânca orice, desigur în anumite limite. Nu am crezut atunci dar într-adevăr, dacă știu să îmi calculez cu atenție doza pot să îmi permit să îmi satisfac anumite pofte care înseamnă ceva mai multe glucide decât e prudent. Sper să îmi mențin echilibrul.  

În ultima vreme mi-a căzut cu tronc Tiramisu de la Excellent, pe care îl cumpăr de la Mega Image. Are 34 % glucide, ceea ce nu e prea mult dacă nu depășesc 85g/zi. Cândva o să mă plictisesc de el dar încă nu i-a venit timpul.

Blessings

 Acum, după 30 de ani pot să spun liniștită că boala cumplită care mi-a fost trimisă chiar a fost spre binele meu.

În primul rând pentru că am învățat să nu mai ”trag de mine” până nu mai pot.
În al doilea că am ieșit la pensie, lucru pe care mi-l doream din primul an de serviciu.
În al treilea pentru că foarte repede după ce am ieșit la pensie laboratorul în care lucram s-a mutat iar, pentru a patra oară, și cine nu șrie ce înseamnă o mutare?
În al patrulea rând întreprinderea a dat faliment iar la vârsta aceea nu mai reușeam eu să mă reangajez.
În al cincilea rând copiii erau destul de mari încât și dacă se întâmpla ce e mai rău s-ar fi descurcat cumva.
În al șaselea rând abia după aceea am vizitat și eu țări pe care n-aș fi visat măcar să le văd.
Dacă mai caut mai găsesc și alte blessings, dar mă opresc aici.

Poveste cu tâlc - Pacient în România.

 Am (re)găsit pe Facebook o poveste cu tâlc care are legătură cu o anumită perioadă din viața mea. Am să copiez povestea așa cum am găsit-o acum, apoi și considerațiile mele pe marginea ei:

”Ai avut vreodată un moment în viață în care ai spus:

„De ce mi se întâmplă mie asta?”

Și, după un timp… ai realizat că, de fapt, acel moment te-a salvat?

Nu tot ce ți se întâmplă rău este rău.

Și nu tot ce ți se întâmplă bine… este chiar bine.

Ca să înțelegeți ce vreau să spun,

vreau să vă povestesc o poveste veche din Asia, pe care am auzit-o de la unul dintre cei mai respectați preoți budiști din Mongolia.

Se spune că era un fermier care trăia într-un sat mic, liniștit, împreună cu fiul lui.

Nu avea mult. Doar o bucată de pământ și un singur cal — dar acel cal era totul pentru el. Cu el muncea, cu el își ducea traiul.

Într-o dimineață, calul a dispărut.

Când au aflat, oamenii din sat au venit repede la el.

Unii clătinau din cap, alții aproape îl plângeau:

„Vai de tine… cum o să te descurci acum?”

„Fără cal nu poți munci.”

„O să-ți fie foarte greu…”

Pentru ei, era clar: o nenorocire.

Dar fermierul i-a ascultat calm și a spus doar atât:

poate.

După câteva zile, spre surprinderea tuturor, calul s-a întors.

Dar nu singur… ci cu încă șapte cai sălbatici după el.

Satul a prins din nou viață.

Oamenii au venit iar la el, de data asta zâmbind:

„Ai văzut? Ce noroc pe tine!”

„Dintr-un cal, ai acum opt!”

Dar fermierul a spus la fel de liniștit:

poate.

Fiul lui, entuziasmat de toți acești cai, a vrut să îmblânzească unul dintre ei.

Calul era puternic și sălbatic. L-a aruncat la pământ.

Băiatul și-a rupt piciorul.

Din nou, oamenii au venit:

„Ce ghinion…”

„Tocmai acum, când aveai atâta noroc…”

Fermierul i-a ascultat și a spus, ca de fiecare dată:

poate.

Nu a trecut mult timp și a început războiul.

Soldații au venit în sat și au luat toți băieții tineri.

Plânsete, frică, familii despărțite.

Fiul fermierului nu a fost luat.

A rămas acasă… pentru că avea piciorul rupt.

De data aceasta, oamenii nu au mai spus nimic.

Au înțeles singuri.

Poate că asta e viața.

Nu vine cu explicații pe loc.

Nu ne spune imediat dacă ceva este bine sau rău.

Unele lucruri care dor astăzi

ne pot proteja mâine.

Și unele lucruri care par „noroc”

nu sunt chiar ceea ce credeam.

De aceea, încerc și eu să nu mă mai grăbesc.

Și, uneori, când nu înțeleg ce mi se întâmplă…

îmi spun simplu:

poate.

Nomin Damdin”

Am înțeles foarte bine tâlcul acestei povești după ce m-am operat de cancer. Atunci am hotărât să mă pensionez, întâi de boală, apoi definitiv. Nu a trecut mult și laboratorul nostru iar s-a mutat (se mai mutase de trei ori), cu toate neplăcerile care vin odată cu asta, undeva la marginea orașului, unde aș fi ajuns destul de greu.

Dar după alt timp, nu prea mult, întreprinderea a dat faliment. Aveam peste 50 de ani, ar fi fost problematic să mai găsesc ceva de lucru iar dacă eram sănătoasă era destul de greu să mă pensionez.

Deci cei care m-au căinat că mi s-a întâmplat o nenorocire că m-am îmbolnăvit de cancer nici nu știu că pentru mine asta a fost de fapt cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în împrejurările de atunci.

În plus am fost operată de unul din cei mai buni doctori oncologi din țară, Valeriu Șaptefrați, care a decedat nu mult timp după ce m-a operat, fie-i țărâna ușoară și recunoștința mea veșnică.

Hepatita - Pacient în România

 Anca era clasa V-a. Se simțea foarte rău, așa că am dus-o la medic, la Policlinica Sahia, de care aparțineam. Diagnosticul: răceală severă. Am urmat indicațiile primite dar copilul se simțșea în continuare rău. După două zile am observat că albut ochilor e gălbui și am știut imediat despre ce este vorba: Hepatită. Știam că este boală cu declarare obligatorie și am anunțat la telefon pe cei de la policlinică. A venit doctorița Mirică. care ne-a certat că nu ne-am dat seama mai devreme despre ce boală suferă copilul.

Încă nu mi-a trecut frustrarea de atunci. Deci noi fusesem la doctor, primisem un diagnostic greșit și tot noi eram de vină? De fapt medicul avea o scuză, se întâmplă uneori ca hepatita să debuteze ca o falsă răceală, de asta am și decis să prezint aici aceste amintiri. De aceea este necesar să se controleze culoarea urinei și a fecalelor. Dacă urina este foarte colorată iar fecalele decolorate, aproape albe, diagnosticul de hepatită este aproape sigur, analizele o vor confirma. Asta ne-a reproșat doctorița, dar copilul fiind mare, nu m-am gândit să fac acel control, care îmi semnalase hepatita cu zece ani în urmă când cea mare, Diana, avea sub trei ani.

A venit salvarea, a dus-o la Spitalul Colentina și am început naveta acolo. Cu anumite ”atenții” oferite asistentei am reușit să îmi văd fetița zilnic. La finalul primei săptămâni asistenta m-a sfătuit să merg la șeful de secție și să cer o învoire pentru vizite zilnice, ceea ce am și făcut. Șeful m-a ascultat cu înțelegere, i-am spus că fetița e mai delicată și are nevoie de o atenție specială, și sm obținut biletul, fără nici o ”atenție” fașă de dumnealui și, desigur, fiind scutită de ”atenții” către asistente. Condiția a fost să nu merg în weekend, când erau zile de vizită în spital.

I-am dus fetiței, la cererea ei, cartea și caietul de matematică și apoi, recuperând ceea ce se predase în timpul absenței ei fata a terminat clasa V-a și mai târziu tot ciclul gimnazial cu zece pe linie, ca șefă de promoție. Acum este doctor în matematică și lector universitar în Cork, Irlanda.

Pacient în România - A doua zi.

Eram internată la Institutul Oncologic, etajul III. Mă operasem de cancer la sân cu o zi în urmă. Eram singură într-o rezervă cu două paturi. Doctorii  care m-au operat, soții Șaptefrați (ulterior au divorțat și el a răposat) plecau în concediu și nu s-au mai făcut internări în secția lor în acest timp.

Când m-am internat mai era o pacientă, în patul de la perete deci mie mi s-a repartizat cel de la geam. Era foarte incomod din mai multe motive așa că am decis să mă mut, după plecarea ei, în cel de la perete. Ceea ce am și făcut. Dar pe acel pat în loc de o saltea întreagă erau două saltele mai mici, una în prelungirea celeilalte. În locul în care se întâlneau se formase un mic șanț. Nu știu cum a dormit doamna aceea...

Așa că am luat salteaua de pe patul de la geam și am mutat-o la perete. Nu mă durea nimic, mă simțeam plină de energie și bucuroasă că am scăpat de acea tumoră care, ce-i drept, nu mă deranjase în nici un fel dar deja se întinsese spre axilă. Gradul IIIM, acesta a fost diagnosticul. Făcusem deja chimioterapie și radioterapie, nu mai povestesc cum a fost, pentru că am făcut-o altă dată. 

Voiam să mut și noptiera dar aceea era din fier și era mult prea grea. Când a venit soțul meu în vizită (stătuse cu mine până seara târziu, împreună cu fetele) a rămas interzis. Pesemne se aștepta să mă vadă zăcând în pat, sfârșită de puteri, cum se întâmplase în ultimele săptămâni de radioterapie iar eu îi ceream să mă ajute să mut noptiera. 

Nu a uitat nici până acum (pe 20 iunie se împlinesc 29 de ani) isprava mea. Se putea deschide operația, puteam face o hemoragie (de două ori a fost amânată pentru că timpul de coagulare a sângelui era prea lung) dar eu, sedată puternic să nu simt dureri, nu am avut nimic. Mi s-a explicat mai târziu de către doamna doctor că atitudinea poate face de multe ori diferența între cei care supraviețuiesc și cei care nu.

Le sunt recunoscătoare tuturor cadrelor medicale care s-au ocupat de mine în lungile luni care au dus în final la supraviețuirea mea și bunului. Iisus, pe care aveam impresia că îl văd în fața mea și îmi spune ”De ce îți faci griji? Ești în mâinile mele”. Iar eu îi răspundeam ”Facă-se voia TA!”

Mamă, mă tem.

O scenă pe care am văzut-o într-un serial chinezesc, ”The Love You Give Me” mi-a trezit niște amintiri dureroase. Scena se petrece la spital iar copilul urmează să sufere o operație grea și riscantă, operație pe cord deschis. 

O fostă colegă avusese o asemenea operație și susținea că jumătate din pacienți mor pe masa de operație. Sunt sigură că exagera, în plus s-a progresat mult de atunci atât în chirurgie cât și în tehnologie dar accidente se mai întâmplă.  Nu e de mirare deci că micuțul i-a spus mamei sale ”Mamă, mă tem”

Această replică m-a purtat înapoi în timp, cu mulți ani în urmă, când am auzit-o, ca un citat, de la o pacientă în Spitalul Militar din București. Sora mea, Dumnezeu să o ierte, era internată acolo. Fusese operată de cancer pulmonar, i se extirpase un plămân. Eu am mers în vizită la ea și în lift m-am întâlnit cu unul din doctorii care a operat-o (nici el nu mai e) care m-a certat că a fost lăsată singură în prima noapte când a fost adusă în salon după operație. 

Fusese o noapte foarte agitată, avusese nevoie de asistență și era bine dacă era cineva care să anunțe personalul medical. Am fost rugată să rămân eu în acea noapte, ceea ce am și făcut. Noaptea aceea a fost mai liniștită dar am mers să stau cu ea și noaptea următoare.

În acea a doua noapte în același salon era mama unei fetițe de trei ani care fusese operată tot de cancer și se afla la terapie intensivă. Fetița nu avea deloc o stare bună după operație, a fost nevoie să fie resuscitată de mai multe ori, nu se știa dacă rezistă până dimineața. Mama era bineînțeles foarte speriată și am încercat să o ajut cum am putut.

Din multele articole și cărți medicale pe care le-am citit mai ales când am trecut și eu prin furcile caudine ale cancerului știam că sunt cazuri când resuscitarea face mai mult rău decât bine, copilul rămânând cu sechele pe viața și fiind o mare povară pentru părinți.

M-a impresionat un articol despre o familie care a dat spitalul în judecată pentru că, după mai multe resuscitări ale copilului, a cerut medicilor să nu mai fie resuscitat dar medicii nu au ascultat această doleanță. Copilul a trăit dar a avut atât de multe probleme încât părinții au cheltuit o mulțime de bani pentru îngrijirea lui și acum cereau spitalului despăgubiri.

Având asta în minte i-am spus acelei mămici că dacă se întâmplă nenorocirea ca fetița să nu reziste s-ar putea ca asta să nu fie chiar cel mai rău lucru ce li se poate întâmpla, că dacă supraviețuiește s-ar putea să se chinuie și mai mult și ei și fetița. Ei sunt tineri și mai pot face alt copil. Poate vi se pare cinic, dar cred că cineva trebuia să le spună asta.

La un moment dat s-a aflat că fetița nu a mai putut fi resuscitată și mama a plecat, lăsându-ne pe toate îndurerate. Atunci o pacientă care fusese acolo când fetița a plecat la sala de operații ne-a spus că a auzit-o spunând ”mama, mă tem”.

Dimineața când am plecat în poarta spitalului erau părinții fetiței. Mama mi-a căzut în brațe spunând ”Nu mai avem fetiță”. Nu am mai avut cuvinte, doar lacrimi.

Ziua în care am făcut puncția.

 Ziua în care am făcut puncția la sân a fost cea mai grea zi din viața mea. Pentru cine nu știe puncția constă în recoltarea (de obicei cu ajutorul unui ac special) unui fragment de țesut, care pare dubios în urma altor investigații, pentru a se determina natura celulelor, benigne sau maligne. De cel mai multe ori rezultatul este negativ, celulele fiind benigne, dar rămâne un semnal de alarmă.  

Acum 28 de ani, cam pe vremea asta, m-am prezentat la cabinetul de ginecologie de la Policlinică pentru că fusesem lovită (neintenționat) de cineva la sân și aveam un hematom care mă durea. Doctorița mi-a dat un tratament și m-a chemat la control. Hematomul a dispărut dar la control a simțit că în locul unde fusese se simțea ceva tare. M-a trimis la Institutul Oncologic Fundeni.

Doctorul de acolo m-a trimis să fac o mamografie și mi-a cerut să îi aduc rezultatul. Doctorița radiologă a explicat unor studenți că pata de pe sânul drept e cam mare, 2 cm diametru, și se văd niște filamente care pleacă din ea. Mie mi-a dat o hârtie pe care scria asta și ”sânul stâng nimic oncologic”. Nu mi-a fost greu să înțeleg despre ce este vorba deși soțul meu încerca să mă încurajeze spunând că nu am de ce să mă îngrijorez.

Chirurgul oncolog mi-a recomandat să fac puncție. Am mers la ginecologie și am întrebat doctorița ce să fac. ”Faceți puncția” mi-a spus ea și să îi aduc ei rezultatul. M-am programat pentru puncție și între timp am mers la Biblioteca Engleză (British Council) unde aveam permis și m-am documentat. Am aflat că putea să fie vorba de un chist și în acest caz se extrage conținutul și lucrurile se rezolvă sau poate fi o tumoră benignă (nodul) sau malignă (cancer) care se tratează în consecință.

Am mers la Institut însoțită de soțul meu și i-am explicat doctoriței care făcea puncția cerința celei de la Policlinică. Mi-a spus că din păcate este o formație dură, nu un chist și să vin pe la ora 13 să iau rezultatul. Soțul meu a plecat la serviciu și eu am rămas singură. 

Am așteptat cu răbdare în fața cabinetului doctoriței până pe la ora 14 când am îndrăznit să intru. S-a scuzat că a uitat de mine. Mi-a spus că e vorba de celule maligne dar că din fericire se poate vindeca și mi-a indicat pașii de urmat. Am mai povestit asta altădată, deci acum voi pleca din fața cabinetului și voi ajunge cu amintirile la Policlinică. Acolo așteptau nenumărate paciente care erau programate. Mi s-a promis că voi fi primită și eu când doctorița va avea un pic de timp liber. 

Am stat acolo pe un scaun, singură și oarecum năucită așteptând să văd ce am de făcut. Mi-a venit rândul seara târziu. Și această doctoriță s-a dovedit a avea compasiune și m-a încurajat că totul va fi bine. 

Totul a fost bine, ca dovadă că acum pot povesti liniștită totul. Deci dragele mele, dacă, Doamne Ferește, primiți o informație de felul acesta nu disperați. Întotdeauna există posibilitatea să supraviețuiți. (Diagnosticul meu a fost dur, cancer gradul III, gradul IV fiind ultim, cu metastaze). De atunci am făcut și alte puncții. Aș minți să spun că nu mi s-a strâns inima de fiecare dată, dar am răsuflat ușurată când rezultatul a fost negativ.

”Ce verde era valea mea” - Dulciuri

Unul dintre prietenii mei de pe Facebook, David Croitor, nu este doar un pictor deosebit de talentat, el e dăruit și cu un deosebit talent de povestitor. Povestirile lui despre copilărie, adolescență și tinerețe au luminat multe chipuri  și în mod sigur au adus cititorilor în amintire multe pățanii mai mult sau mai puțin asemănătoare. 

Povestea lui despre mersul la târg și înghețata cumpărată atunci m-a determinat să povestesc și eu o întâmplare care ar fi trebuit să mă marcheze pe viață, dar nu s-a întâmplat așa. 

https://www.facebook.com/croitor.david/posts/pfbid02meLu6cSgSrri1UbMQqUSwR5QpVs5RNktbF9tLCEpBoRDQ6P4cGn1pXALgAmNMS8cl

Tatăl meu știa cât de mult îmi plac dulciurile și că mamița nu reușea să mai dea musafirilor dulceață când veneau în vizită pentru că, indiferent unde o ascundea, eu o găseam și mai rămânea doar borcanul gol.

Auzise el de la un cofetar că acela le dădea ucenicilor să mănânce prăjituri până li se făcea rău ca să fie sigur că nu vor mai pofti în veci ceva dulce așa că m-a dus la Călărași, unde aveam niște rude, și la cofetărie mi-a cumpărat vreo 10 sarailii pe care le-am îndesat în stomac cu mare poftă.

Parcă văd și acum zidul unde le-am deșertat și îl aud pe el întrebându-mă dacă mai vreau o sarailie. ”DA” am răspuns eu cu convingere. M-a înjurat dar nu s-a supărat foarte tare și pentru că mă iubea mi-a dat bani de prăjituri de câte ori a avut și am trecut pe lângă o cofetărie...

Cât despre înghețate... când aveam 10 ani am stat câteva luni la o mătușă în convalescență după o operație destul de complicată. Stătea pe Lizeanu și cam o dată pe săptămână venea o mașină cu înghețată pe băț. Pentru că ea nu avea copii îmi cumpăra câte 5-6 pe care le terminam cu o viteză de care mă mir și acum. N-am avut nimic, niciodată, nici dureri în gât, nici nu am răcit. Nici o altă înghețată mâncată în viața mea nu a fost atât de bună ca acelea.

Mai mănânc și acum cu poftă înghețată din când în când, dar fie e dietetică, preparată în casă din fructe, kefir sau smântână și îndulcitor, fie caut în supermarket unele cu cât mai puțini carbohidrați și apoi calculez cu grijă câte unități de insulină sunt necesare ca să mă mențin în limitele trasate de doamna doctor diabetolog Adina Petronela Chiriac (o doctoriță ”pâinea lui Dumnezeu, cum se zice) de la SANAMED, spitalul de zi pentru diabetici.

Pentru că orice diabetic trebuie să știe că așa numitele înghețate ”fără zahăr” au de fapt mai mulți carbohidrați provenind din alte zaharuri în afară de zahărul obișnuit (zaharoza)... nu mai vorbesc de dulciurile fără zahăr care totdeauna îmi ridicau glicemia dincolo de limitele admise.

Pe cei care abia au aflat că au diabet îi sfătuiesc să nu dispere... dacă respectă indicațiile de dietă pot trăi mulți ani chiar fără insulină dar cu un tratament adecvat... Eu am depistat diabetul în anul 2000, la cinci ani după operația de cancer mamar. Insulina am introdus-o abia după ce mi s-a scos tiroida, plină de noduli, împreună cu un adenom de paratiroidă stângă, care îmi dăduse mult de furcă. De atunci iau Euthyrox și analizele pe care le fac periodic pentru controlul endocrin îmi ies bune. Am avut noroc și în acest caz de o doctoriță foarte bună, Krystyna Dyachenko și am fost operată la Institutul C.I. Parhon de un doctor tânăr dar foarte priceput, Sandu Ionuț.

Viața ne poate oferi alte lucruri care ne oferă satisfacții în afara celor produse de plăcerile stomacului și, în cazul meu, mai ales ale limbii.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici vă dăruiesc câteva imagini ale unor tablouri cu flori pictate de dragul meu prieten David Croitor. El este și un peisagist redutabil, care mă emoționează prin căldura cu care își alege culorile și subiectele, dar cum mie îmi plac mult florile acum mă limitez la aceste tablouri. Sper că le veți privi cu aceeași plăcere cu care o fac și eu.

Ziua Națională a Supraviețuitorilor de Cancer

 Ziua Națională a Supraviețuitorilor de Cancer. Simbolul ei, nufărul galben.

Pe 19 Iunie se împlinesc 27 de ani de când am fost operată de cancer la sân de către doctorii Valeriu Șaptefrați și soția lui Cristina Șaptefrați. Le port recunoștință veșnică, atât lor cât și întregii echipe de chimio și radioterapie. Regret că doctorul Valeriu Șaptefrați nu mai este printre noi. Despre ceilalți nu mai știu nimic.

Stați, nu vă mirați!

Mai bine citiți aici:

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/5-iunie-ziua-nationala-a-supravietuitorilor-de-cancer-senatoarea-nicoleta-pauliuc-initiatoarea-legii-sunt-chiar-eu-supravietuitoare-1952597

”Anul acesta, pe 5 iunie, se va sărbători pentru prima dată Ziua naţională a supravieţuitorilor de cancer, stabilită prin lege în prima duminică a lunii iunie. Senatoarea PNL Nicoleta Pauliuc, inițiatoarea legii, spune că a vrut să marcheze o astfel de zi pentru a „transmite tuturor bolnavilor un mesaj de speranţă”, pentru că știe - fiind ea însăși supraviețuitoare a acestei boli - ce „temeri şi fantasme” există în viaţa celor care trec prin așa ceva.

„Am ales ca simbol al Zilei Naţionale a Supravieţuitorilor de Cancer, pe care anul acesta o sărbătorim în 5 iunie, nufărul galben: o floare gingaşă, dar spectaculoasă, născută din suferință. Nufărul reprezintă cunoaşterea luminii şi dragostea, dar mai ales renaşterea. Pentru că eu aşa văd momentul în care învingi această crudă boală, numită cancer: te naşti a doua oară.

Pacient în România - Insulina.

De când am aflat că am diabet am trăit cu spaima că într-o zi voi ajunge la insulină. Am reușit să controlez, mai bine sau mai puțin bine, glicemia până într-o zi, mai precis o noapte.

Noaptea a fost cea petrecută la terapie intensivă după ce am fost operată pentru a mi se îndepărta paratiroida care o luase razna datorită unui adenom enorm (detectat cu ajutorul unei scintigrafii făcute la SANADOR, a patra din viața mea, trei numai la tiroidă și una pentru sistemul osos, deci radiată, nu glumă) precum și tiroida pe care se dezvoltaseră mai mulți noduli (pe care i-am văzut personal când i-a marcat pe poză, în timpul ecografiei, doctorița Krystyna Dyachenko, o doctoriță extraordinară, căreia îi voi rămâne veșnic recunoscătoare și...îndatorată.

Cu îndatorarea asta veșnică sunt mereu datoare să explic că e vorba de o datorie pe care nu o voi returna niciodată. E o glumă, bineînțeles.

În noaptea aceea anestezista (cred că nu-i greșesc numele, Greiere) de la Parhon a cerut să mi se determine glicemia. Nenorocire, era deja 280. În viața mea nu știu să fi fost atât de mare. Mi s-a făcut insulină și a doua zi a scăzut la 230. apoi la 210. Timp de vreo două luni am încercat să o scad atât prin dietă cât și prin ceaiuri speciale (frunze de dud, frunze de afin, frunze de urzică, teci de fasole verde) și tablete de Glucorenorm (un amestec de plante, printre altele Momordica Cuarantica, ”castravetele amar”, reputat ca hipoglicemiant) dar fără rezultatul dorit.

A venit și ziua fatală când doctorița Chiriac de la SANAMED mi-a dat rețetă de insulină. Am început să fac injecții subcutanate. N-a fost o problemă prea mare pentru că mai făcusem asemenea injecții, cu Cantastim. Dar în primele zile am uitat să controlez dacă este acul înfundat și când îmi măsuram glicemia mă apuca disperarea pentru că nu scădea deloc.

Dar când mi-am dat seama care este problema totul s-a rezolvat, de atunci glicemia mea este din nou sub control. Spaima a dispărut, mă simt mai sigură pe mine, nici măcar nenorocirea asta cu statul forțat în casă nu a reușit, încă, să mă doboare. Când mă mai apucă nostalgiile că nu mai pot admira primăvara în toată splendoarea ei floricolă îmi amintesc de perioada de 6 săptămâni cât am fost internată după operația de cancer la sân. cât de tristă eram că nu mai pot să văd marea, și cum s-a întâmplat apoi nu numai să o văd, dar chiar să intru atât în apa Mării Negre, cât și în cea a Mării Egee.

Pentru că tot am vorbit de operația cea mai recentă, vreau să-mi exprim aici recunoștința și pentru doctorul Ionuț Sandu, cel care a efectuat-o.

Morala povestirii, pentru că are și o morală, este că uneori frica poate fi mult mai devastatoare decât motivul care o provoacă.

Pacient în România - Diabetul și dulciurile

Pentru persoanele cu diabet esențial este să păstreze glicemia în limite normale. Dacă glicemia este crescută pot să apară complicații care să ducă fie la dizabilități, cum ar fi pierderea picioarelor, fie la disfuncții ale organelor interne sau nervilor, ajungând până la deces.

Dar după reacția doctorițelor nutriționiste care m-au îngrijit până acum se pare că mult mai de temut este cazul când glicemia este scăzută, hipoglicemia ducând la comă diabetică.

Încă înainte de a trece la tratamentul cu insulină mi s-a întâmplat să am de câteva ori glicemia scăzută și atunci mi s-a indicat să consum imediat ceva dulce. De regulă se recomandă zahăr sau glucoză pentru că au indice glicemic mare dar eu prefer dulciuri și atunci mi s-a recomandat bomboane.

Cum chiar de ziua mea glicemia a fost sub limita înscrisă în ”Jurnalul de monitorizare a glicemiei” primit de la cabinetul de diabetologie odată cu rețeta de insulină l-am rugat pe soțul meu să-mi cumpere bomboane și merișoare (cranberry). Mere uscate (poame), goji și agrișe aveam deja.

Merișoarele sunt fructe foarte acre și atunci ca să poată fi consumate mai cu plăcere se combină cu ceva dulce, cum ar fi zahăr, sirop de porumb, sirop de arțar, etc.

Și așa aniversarea zilei mele de naștere a devenit ceva foarte plăcut, pentru că mie mi-au plăcut dintotdeauna dulciurile. De atunci glicemia mi s-a reglat iar ce vedeți în poze a rămas în așteptare, cu posibilitatea să nu mai am niciodată nevoie...

Pacient în România - Stomacul

După câteva decenii am ajuns să constat că stomacul mi-a dominat întreaga viață, deși multă vreme am suferit mai mult de deranjamente decât de vreo boală serioasă. Necazurile mai mari au început în timpul liceului, mai ales când am stat la o mătușă foarte cumsecade, dar al cărei stil de a găti era mult departe de gustul meu.

Ca să nu rabd de foame cumpăram semințe de floarea soarelui la cornet. Mai târziu tot semințele acestea m-au salvat de la inaniție, de data asta sub denumirea greșită de susan, adică un soi de prăjitură făcută cu zahăr ars, ceva care mai târziu am aflat că semăna cu nucile vieneze. Tot mai târziu am aflat și cum arată semințele de susan care au devenit preferatele mele. Le-am folosit în tot felul de preparate, în special de pește.

În timpul facultății am ajuns să am chiar și crize de hipoglicemie, tot din cauza calității mâncării, de data asta de la cantinele studențești, în special de la Grozăvești. Poate mâncarea ar fi fost chiar bună dacă nu s-ar fi furat așa de mult. Deh, e greu să nu te lingi pe degete când ai borcanul cu miere la îndemână.

Totuși, în ciuda mâncării cumplit de proaste - carne de vită de consistența tălpii de pantofi, orez cu viermi, budincă de griș cu aspectul și poate chiar gustul crepului folosit la confecționarea încălțămintei, studenții de la Politehnică veneau și serveau masa la noi pe baza cartelelor vândute de fetele de la Universitate.

Din cauza mâncării execrabile săream adesea peste mese, mai ales peste micul dejun. Nu se merita să mă scol de dimineață pentru lăturile servite pe post de ceai sau pentru salamul infect, chiar dacă nu era cu soia. În consecință aveam uneori dureri atroce de stomac.

Dar cu toate astea, poate și din motive genetice, m-am luptat mereu cu kilogramele care s-au tot adăugat făpturii mele începând cu vârsta de 10 ani, când am suferit o operație de evidare petro-mastoidiană, scăpând în sfârșit de o otită care refuza să se vindece, în ciuda nenumăratelor vizite la doctori particulari care spuneau că am polipi, unul din ei chiuretându-mă pe viu ca să mă scape de ei, provocându-mi dureri îngrozitoare.

Trebuie să precizez că atunci, înainte de 1954, era imposibil să găsim antibiotice în farmacii. În ”Biblioteca din Alexandria” a lui Petre Sălcudeanu se povestește că se dădeau antibiotice bolnavilor de TBC internați în Sanatoriul de partid, dar nu în funcție de gravitatea bolii ci de poziția bolnavului respectiv în ierarhia de partid. Probabil chiar așa se întâmplau lucrurile.

Cert e că am pus mereu kilograme pe mine devenind ceea ce se chema o fată ”solidă”, adică plinuță. La liceu aveam un doctor care ne consulta din când în când, el mi-a spus că am lipsă de calciu, mi-a recomandat să tratez durerile de spate cu vitaminele C și A, dar și că dacă voi continua să mă îngraș în același ritm la 20 de ani voi ajunge pătrată. Pătrată am ajuns ceva mai târziu, după 50 de ani, veți afla un pic mai târziu cum.

Ani de zile am mâncat chiar și când nu-mi era foame, de teamă că o să se roadă stomacul de la prea mult acid neconsumat și o să fac ulcer. Și așa greutatea mea a tot crescut până am ajuns la 100 kg și am aflat că am diabet. Imediat am ținut o dietă strictă reducând carbohidrații și am scăzut 15 kg în 3 luni. Asta s-a întâmplat în 2000, după ce în 1994 m-am operat de fibrom uterin iar în 1995 de cancer la sân. 

Kilogramele le-am pus la loc treptat și când am ajuns la vreo 94 am început din nou să slăbesc. Dar până atunci stomacul mi-a dat urât de furcă, am uitat în ce an. Nu știu exact din ce motiv, probabil reumatism, m-a durut umărul stâng extrem de rău, nu puteam ridica mâna. Doctorul de familie (răposat între timp, fie-i țărâna ușoară) m-a ajutat să rezolv rapid problema recomandând 2 tablete de piroxicam pe zi dar am pățit altă dandana, melenă, deci hemoragie internă, urmată de o anemie severă.

Ce mai, era să dau ortul popii. A urmat internarea în spital, perfuzii cu fier, tromboflebită la ambele brațe... am scăpat și de data asta cu viață (avusesem o hemoragie severă și din cauza fibromului, era să mor).

Și cum spuneam, am început să slăbesc, la început voit, apoi forțat. Nu mai aveam pic de poftă de mâncare, slăbeam văzând cu ochii până am început să vomit. Mâncam și la jumătatea mesei trebuia să merg la baie. Am citit despre o operație cu puroi, mi-a venit rău, am încălzit o compresă care mirosea a lavandă, am vomat.

Nicodată brusc, dar trebuia să merg la baie și acolo pornea jetul. Între timp am făcut și o paradontoză cu tot tacâmul, dinți care se clatină, scuipat sânge. Abia când am vomat sânge am mers la urgență. La endoscopie surprize, surprize, o rană deschisă pe stomac care sângera abundent, doctorii au spus că e atins și pancreasul.

Nimeni nu știa de ce am slăbit, de ce am făcut ulcer, toată suflarea medicală care m-a consultat a ajuns la concluzia că e din cauza medicamentelor. E adevărat că am luat (și iau încă) multe și de tot felul, dar care anume sau dacă toate însumate erau vinovate nu a știut nimeni să-mi spună. Nu mai spun cât de stresată am fost, chiar dacă după ieșirea din spital m-am simțit foarte bine.

Înainte de episoadele cu voma, cu luni înainte, din când în când cădeam cu fața în jos mereu lovindu-mă, fatalitate, la aceeași doi dinți care erau deja slăbiți... după externare am mai căzut o singură dată, dând cu cei doi dinți peste niște piatră cubică (de două ori am găsit-o când am căzut) dar atunci am trecut strada în fugă prin loc nepermis, cine o mai face așa ca mine să pățească.

O lună jumătate a durat tratamentul la dinți, am aflat în urma unor teste că am și discopatie lombară, am făcut tratament și pentru asta... când m-am liniștit puțin mi-am amintit că n-am mai fost demult la endocrinolog, de ani de zile...

Deja făcusem două scintigrame care au arătat că tiroida mea era leneșă (ea, nu eu) și chiar că ar avea ceva noduli. Mi s-a recomandat să iau hormoni din cutiuță toată viața, ceea ce am și făcut. La analizele de rutină am cerut să se facă și determinări de hormon tiroidian, au ieșit mereu în limitele normale.

Numai că, ce să vezi, draga de Kristyna Dyachenko, de la SANAMED, a bănuit că aș avea și alte probleme, nu numai cele legate de tiroidă. Într-adevăr, analizele au arătat existența unei hipercalcemii. Nenorocita asta are, între alte simptome, producerea de ulcer stomacal și pancreatită.

Ca să nu lungesc mult povestea, testele făcute au arătat că am mai mulți noduli pe tiroidă, unul chiar mare, dar și un adenom pe una din cele patru tiroide. Deși nu voiam de loc am fost convinsă, atât de literatura găsită pe net, cât mai ales de perspectivele negre arătate de dumneaei și doctorul chirurg Ionuț Dragoș Sandu de la Institutul C.I. Parhon că singura soluție e operația.

După reparația ulcerului prin endoscopie nu numai că mi-am recăpătat pofta de mâncare, dar am început să recuperez în viteză kilogramele pierdute, lucru care nu mă încântă deloc, dar absolut deloc.

Acum aș vrea să reîncep o altă cură de slăbire dar teama de un nou ulcer, de data asta prin inaniție voită (ajunsesem să mă tem că am anorexie într-o vreme) precum și ispitele zilnice (de pildă îmi place foarte mult sushi, mai ales cel cu alge nori, pesemne am nevoie de iod, deși înainte trebuia să fac excursii să îl găsesc, acum parcă răsare la tot pasul) mă împiedecă.

De fapt, ce să mă mai mint, undeva în creierașul meu sălășluiește un demon al lăcomiei care mă îndeamnă să-mi sap groapa cu dinții. El și disconfortul stomacal pe care  îl simt din când în când.

Dacă tot ce am povestit ajută cuiva înseamnă că acest articol și-a atins scopul Dacă nu, nu. Oricum, mă duc să mănânc ceva, îmi cere stomacul.

Pacient în România: Criza de hipoglicemie.

Vreți să știți cum e o criză de hipoglicemie care trezește din somn? Mi s-a întâmplat ieri. Azi glicemia a fost 78.

M-am trezit pe la 1:30 AM lac de transpirație. Mi-am îndepărtat așternuturile ca să mă răcoresc dar mi-am dat seama imediat că transpirația era rece. Știam bine că e un simptom de hipoglicemie deci am luat imediat aparatul de măsurat. Treizeci și opt!

M-am repezit la cutia cu bomboane de ciocolată și până să calculez câte trebuie să mănânc deja 8 dispăruseră din cutie. Mult prea multe pentru corectarea hipoglicemiei, destule pentru ridicarea tensiunii de la 11,7 cu 5,5, cât arăta aparatul de vreo 3 zile. Acum am 11,1 cu 5,2, deci bomboanele nu sunt o soluție. Probabil am o infecție undeva, și bănuiesc unde. Nu vă neglijați dantura sau gingivita!

Toată ziua am fost cam amețită, și obosită. Imaginați-vă ca am adormit la TV, la transmisia concursului fetelor (program scurt) de la Campionatul European de Patinaj Artistic, cu care încep marile competiții pe an. Totuși le-am văzut pe ultimele șase care au intrat în concurs, precum și pe Zagitova. Azi începând de la 12:30 se transmite pe Eurosport 2 programul scurt la perechi.

Și așa a mai trecut o zi din viața mea agitată

Sper să apuc să vă povestesc despre istoria mea de diabetică. 

 :D

Pacient în România XI

Am derulat ce am scris până acum la această rubrică și am constatat că m-am oprit la studenție, apoi am sărit la experiența mea cu cancerul de sân. Până la cancer însă am avut destule alte ocazii să fiu pacientă și să fiu internată prin spitale. Am un respect deosebit pentru cadrele medicale, cele mai multe își fac meseria cu dăruire și înțelegere pentru pacienți.

Să încerc să fac o trecere în revistă a problemelor medicale mai importante pe care le-am avut.

În 1968 am luat foc în laboratorul în care lucram, Laboratorul Central de analiza furajelor combinate, subordonat Departamentului Gospodăriilor de Stat (pe scurt Departamentul Gostat, condus de Angelo Miculescu). Lucram cu eter de petrol în spațiu deschis, o metodă pusă la punct de Șefa noastră de laborator (metoda clasică cerea reciclarea eterului în aparatul închis numit Soxlet), care ducea la evaporarea eterului și crearea de vapori de eter, foarte inflamabili. 

Vaporii de eter au intrat în contact cu rezistența electrică a băii de apă unde se evapora eterul. În momentul în care am luat borcanul în care rămăsese grăsimea de analizat vaporii de eter au luat foc. Mâna stângă a suferit arsuri destul de grave, din fericire nu au fost mutilante, dar mi-a luat foc părul, genele, fața, m-am ars și la gît. ...

Am aruncat halatul de pe mine și m-am ars și la piciorul drept. Am ieșit repede afară smulgându-mi și bluza, mi-am dat cu mâinile prin păr și l-am stins....m-am întors când mi-am dat seama că nu mai ard și mi-am dat cu spirt pe față și pe mâini, Doctorul de la spital mi-a spus că asta a fost cea mai bună reacție pe care puteam să o am.

Fiind tânără fața mi s-a vindecat repede fără sechele, dar până s-a curățat pielea arsă arătam ca o maimuță neagră. Mă opresc aici cu poveștile din spital, mi-am reamintit de ele când s-a petrecut nenorocirea din clubul ”Colectiv”

Am suferit și o operație de extracție de amigdale, cu anestezie locală. În 1981 mi s-a făcut și o cauterizare pe colul uterin din cauza unei probleme după nașterea celei de a doua fiice. Am fost internată la Spitalul Elias și mâncarea de acolo a fost mai bună decît cea din stațiunea de pe malul mării, de unde tocmai ne întorsesem.

Imediat după aceea a trebuit să mi se scoată apendicele, ca nu cumva să fac o peritonită, mi s-a făcut anestezie generală, la spitalul Sahia, actualmente al Ministerului Justiției.

La Spitalul Elias am ajuns din nou în 1994, după o hemoragie puternică, m-am internat cu hemoglobină 5, în pragul morții a zis doctorița care m-a operat. Cauza era un fibrom mare, a fost operat cu anestezie generală, s-a făcut examenul anatomo-patologic, era beningn,  Hemoglobina a revenit la normal după transfuzie cu sânge. Ulterior au venit la mine la ușă două Martore a lui Iehova, vă dați seama cum le-am răspuns știind că ele nu acceptă transfuzia de sânge.

Despre ce s-a întâmplat începând cu Noiembrie 1995 am povestit în secțiunea dedicată cancerului.

După operație fiica mai mică și-a rupt glezna pe munte, am stat vreo două zile și nopți în spital, lângă ea. Apoi sora mea, dumnezeu să o ierte, s-a operat de cancer la plămân și am stat în spital cu ea două zile și două nopți. Mama mea si-a fracturat un șold, am avut grijă de ea până a decedat, în martie 2014.

Între timp am  simțit niște dureri atroce în umărul stâng, nu puteam ridica mâna nici măcar un cm. Doctorul de familie mi-a recomandat să iau 2 pastile de piroxicam pe zi. Știam că e calmant nesteroidian dar nu ma-m așteptat deloc la ce s-a întâmplat, hemoragie internă care a făcut ca hemoglobina să-mi ajungă la 6.

Mi-am dat seama că am hemoragie pentru că am făcut melenă (scaun cu sânge digerat, de culoarea păcurii) :m-am documentat într-un manual pentru asistente și am văzut că hemoragia se oprește cu clorură de calciu.I-am telefonat soțului meu să caute la farmacie, într-un târziu cineva și-a dat seama că e vorba de clorocalcin.

Am ajuns totuși la Spitalul Ministerului de Justiție, unde mi s-au făcut perfuzii cu o soluție de fier (doctorul nu a vrut să-mi facă transfuzie, mi-a spus că nu e sigur că sângele nu are probleme) care a condus la felbite la mabele mâini, s-au rezolvat cu comprese de apă rece și heparină.

Fiica mea mai mare a avut și ea probleme de sănătate, am făcut tot ce am putut să o ajut. În 2012 soțul meu a suferit un accident din cauza căruia i-a explodat splina și i-au intrat două coaste în plămân, plus alte probleme, am stat cu el în spital vreo 3 zile...acum e mult mai bine.

Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere și m-a îndrumat de fiecare dată, ca și medicilor și personalului medical care m-a îngrijit.

Am uitat să spun că am avut copiii internați în spital cu scarlatină luată de la grădiniță, apoi fiecare pe rând cu hepatită...ce a fost în sufletul meu și cum am reacționat numai o mamă poate ști.

Povești despre cum am supraviețuit cancerului de sân

Acum 22 de ani am descoperit că am cancer de sân. Am scris niște articole în care am povestit de-a-fir-a-păr tot ce s-a întâmplat atunci.

Cineva de pe face book mi-a cerut să îi dau sfaturi despre ce are de făcut pentru că a descoperit că are cancer la sân. M-am gândit că cel mai bun lucru e să îi dau linkuri la articolele de pe blog în care am descris experiența mea legată de acestă boală. Sper să nu se plictisească citind. 

Le-am scris tocmai în eventualitatea că cineva va avea nevoie să știe cum am procedat eu. Din păcate am aflat acum vreo câteva zile că cel care a pus la punct vaccinul Cantastim nu mai e printre noi, ci în altă lume. 

http://google-viorica.blogspot.ro/2009/02/pacient-in-romania-vi.html

http://google-viorica.blogspot.ro/2009/02/pacient-in-romania-vii.html

http://google-viorica.blogspot.ro/2009/02/pacient-in-romania-viii.html

http://google-viorica.blogspot.ro/2009/02/pacient-in-romania-ix.html

http://google-viorica.blogspot.ro/2009/03/pacient-in-romania-x.html

http://google-viorica.blogspot.ro/2016/10/cum-fost-la-mine.html

Cum a fost la mine

”Ştiţi cum e senzaţia când afli că ai cancer? Simţi un sloi rece în inimă şi în corp, transpiri brusc, inima ţi-o ia razna, se înfundă urechile şi rămâi într-o stare de prostaţie. Cum adică, cancer? Tocmai mie?”

http://cetin.ro/cum-te-imbolnavesti-de-cancer-si-cum-mori/

E un articol infiorător de sincer și de dureros...

Să vă spun cum a fost la mine...Întâi am descoperit că am un fibrom în uter. M-am operat și așteptam să mi se amelioreze starea, dar nu se ameliora. Mi-am explicat că asta se întâmplă pentru că am ajuns târziu la operație, anemică în ultimul hal din cauză că pierdusem mult sânge prin hemoragie...și un jurământ prostesc pe care îl făcusem în urmă cu mulți ani...că nu voi mai cheltui bani pe doctori ca să nu mi se reproșeze că sunt prea cheltuitoare.

Apoi am descoperit că mi-a apărut un coș pe coapsă. L-am rupt dar în loc să se vindece s-a transformat într-o mică tumoră. Și atunci am bănuit ce am...de fapt am știut...Răsuflasem ușurată după biopsie când mi s-a spus că e doar ceva benign, că nu există celule maligne. Acum știam (doar citisem și încă mai citeam cărți despre cancer, împrumutate de la Biblioteca Engleză (British Council). Foarte folositoare mi-au fost cărțile acelea, din mai multe puncte devedere. Dumnezeu drăguțul m-a îndemnat și ajutat să învăț engleza fără profesor, și a îndemnat-o pe Ancuța să mă ia de mână și să mă ducă la bibliotecă.

Deci știam că am cancer, dar nu știam unde...Tot Dumnezeu (nu pot spune hazardul, parcă toate au fost planificate, inclusiv vârsta când s-au întâmplat toate astea, fiindcă îmi intrase în cap că la 51 de ani, dacă nu voi avea copii, am să mor, într-un fel sau altul...dar eu aveam deja doi copii) a luat soarta mea în mâinile lui și am primit o lovitură atât de puternică în sânul drept încât am făcut un hematom care mă durea cumplit.

Am mers la ginecologă, care m-a tratat și hematomul a dispărut, dar doctorița a descoperit că în locul lui e un nodul. M-a trimis la Institutul Oncologic și la mamografie a apărut o tumoră care avea niște piciorușe ca cele de crab sau rac, doar nu degeaba una din zodii se cheamă a Cancerului sau a Racului...Așa a explicat radiologa studenților aflați în practică ”vedeți liniutele acelea?” Oi fi eu un pic surdă dar nu într-atât încât să nu-mi dau seama că liniuțele erau infamele piciorușe...și atunci bănuiala a devenit certitudine...aveam cancer, și încă unul din cele avansate, pentru că deja începuse să se răspândească...

Restul e istorie...biospsie, confirmarea că sunt celule maligne, chimioterapie...Nu am devenit cheală ca în palmă, la cancerul de sân căderea părului e provocată de un antibiotic extrem de toxic, farmarubicina...mie mi s-a dat o singură doză, a căzut cam o treime din păr, apoi doctorul chimioterapeut, un metodist care mergea la tot felul de congrese și care doar cu mare greutate a acceptat ”Micul Larousse” pe care îl cumpărasem special pentru el, a considerat că nu mai e nevoie de infamul antibiotic...la un moment dat el a plecat la un congres și rezidenta a vrut să îl prescrie, am refuzat invocând decizia doctorului (cred că se numea Dedulescu) și bine am făcut...chiar nu mai era nevoie...urmam și un tratament naturist...

Apoi radioterapia care aproape m-a ucis, sângele meu era un fel de apă chioară la final, dar m-am refăcut destul de repede (tot cărțile de la Bibiloteca Engleză, dar și tratamentul prescris de doctorița radiologă m-au ajutat) și a urmat operația, șase săptămâni în spital, doi ani jumătate tamoxifen, 5 ani după oprație control lunar...apoi am ieșit din programul național de monitorizare a persoanelor cu cancer...

Acum pe locul unuia dintre punctele de tatuaj făcute cu ocazia radioterapiei se dezvoltă o mică tumoare sub formă de floricică (nu degeaba se monitorizează cicatricea după operație ca să se vadă dacă nu înflorește). Am tratat-o cu suc portocaliu de rostopască proaspătă...Cândva tot trebuie să mor dar parcă aș prefera să fie altă cauză...